DUPA MELCI

 

 

 

Józsa Attila:

 

Peisaj  cu  potop  –  sau  scenariul  groazei

 

 

dincolo de furia

apelor dezlănţuite,

de parc-ar fi o pedeapsă

de la Dumnezeu,

dincolo de ţipetele

parcă înlemnite

ale disperării,

ce se-aud mereu,

dincolo de case,

dincolo de poduri

ce plutesc peste speranţa

unui nou-început,

coboară tainic noaptea

şi întunericul

se aşează peste lume

ca un aşternut –

iubita mea

în acest peisaj macabru

se mai zăreşte-o punte:

ai rămas doar tu,

ca un pachet de cărţi

din care destinul

pune pe masă

ultimul atu…

Diagramă  de  moment

 

 

Dragoste, e vară, castanii au-înflorit,

iar ţipetele noastre fără ecou

au rămas undeva îngropate în humă,

o altă toamnă fierbinte când va veni,

va scutura peste noi roadele-i bogate,

fără să ne-nspăimânte statutul de legumă…

 

 

Ars  poetica

 

 

acolo unde se naşte poezia,

surâd copii cu pielea foarte fină

şi se călesc minciunile ca fierul,

fiind învelite-n straturi de rugină –

 

acolo unde se naşte poezia

la miezul nopţii când nu mai e dogoare,

la izvorul jertfelor supreme

se adapă-n şiruri căprioare…

 

 

 

Recurs

 

 

în procesul iubirilor neîmplinite

martori mincinoşi au intentat recurs,

venind dintr-un spital aflat în carantină,

vocea apărării a răguşit de tot

iar regretele tardive care-au mai rămas

se aflau la distanţă de ani-lumină…

 

 

 

 

 

Alina Maria Bica/Ivan [Ninuca]:

 

Jurnal  de  drogată  I

 

 

Venele mele erau găurite şi mama era departe. Nu am mai ieşit afară de o săptămână, pentru că urăsc soarele şi lumina îmi ucide ochii, dacă a mai rămas ceva de ucis…

Uneori nu sunt sigură că mai fac parte din lumea asta, mă desprind şi aş vrea să plutesc, dar nu mă lasă oasele grele şi nodurile din vene. Sunt prea grea ca să plutesc, sunt prea mizeră ca să visez şi prea josnică pentru a mai spera. Vreau înapoi zilele când mă plictiseam, vreau înapoi zilele când cea mai mare grijă a mea era că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva.

Rahat! Ce pute aici a rahat! Ăştia nici măcar nu se mai pot duce să se golească afară. Aici se cacă, aici mănâncă şi tot aici îşi bagă în venă. Ca mine sau eu ca ei sau nici nu mai contează. Când mă gândesc la camera mea, la jurnalele mele, la animalele de pluş din bibliotecă  şi la cărţile lui Radu Petrescu, pe care n-am să le mai văd niciodată. Cât de mult îl iubeam pe Matei pentru normalitatea lui şi… AUUUUUUUUUUUUUU! Vaca naibii! Nu vede că nu mai am? Nu vede că tremur? Ce crede proasta, că stau cu prafu’ în buzunar şi cu capu’ în groapă? Aş băga una, dar nu mai am…

Uneori mă întreb dacă mai sunt femeie, mă întreb dacă astăzi m-aş lăsa, dacă aş mai putea avea o viaţă, dacă aş mai putea conduce, dacă aş mai putea lucra sau dacă aş mai putea citi. Uneori îmi aduc aminte frânturi din cărţi pe care
le-am citit şi încep să spun nume de personaje. Fac pariu eu cu mine că Apostol Bologa era în în în… Drăcia dracului! Ţi se pare că „Gherla” e scrisă de Goma şi că… Doamne, ce mă doare capu’! Bag în venă de atâta vreme şi tot nu m-am obişnuit cu durerea de cap. Asta este durerea pe care n-o pot suporta. Crampele trec, oasele nici nu le mai simt, vomit la comandă, dar durerea de cap n-o suport, n-o mai suport!!! Cât îmi doresc să mor şi să ies din tot rahatul acesta în care m-am băgat! Cât îmi doresc să mor! Nici să mor nu pot, că sunt prea laşă şi mama mi-a spus că ăştia care se sinucid nu ştiu
să-şi ducă crucea până la capăt. Îmi plăcea expresia asta şi îmi plăcea vocea mamei şi acum îmi place… Crucea mă-sii! Ce să mai duc la capăt, că nici rahatul din mine nu mai sunt în stare să-l scot, dar să mai şi port o cruce?

Îmi amintesc de ăla care îmi spunea că vrea să aibă copii cu ochii mei sau de ăla care m-a cerut şi apoi a zis că mă iubeşte prea mult ca să mă sufoce. Idiotul, ar fi trebuit să mă sufoce!

„– Ridică-te, scroafă, aici e locul meu!”

Mă doare între degetele de la picioare, mi-au ieşit noduli mari şi nu mai am pe unde să bag acul. Nici ace nu mai am. Înainte îmi dădea asistenta mamei, că îi era milă de mine, dar acum… lasă că iau de la Blegu ac. Ce? Dacă împart acul, nu pot să împart şi boala? Oricum o am până acum, că mi-am pus-o cu toţi pentru un gram. Încă mai ştiu să mimez un orgasm. Ha! Ha! Ha! Asta nu am uitat! Din viaţa mea frumoasă, pură, luminoasă, asta a mai rămas! Asta mai ştiu, să mimez, să mă prefac, să urlu că simt, când de fapt nimic nu mă mai atinge în afară de amanta mea. E albă, sensibilă, uşoară. Îmi intră în nări, mă duce la cer şi îmi şopteşte că mă mai aşteaptă. După aceea urmează jocul, repulsia, groaza, putoarea, căcatul, canalul, sexul împuţit al unora şi neputinţa. O târfă care se vinde pe prafuri, pe iluzii.

„Blegule! Blegule! Dă bă şi mie una!”

„Da tu ce dai?

„Mă-ta, prostule! Auuuuuu! Nu da, Blegule, nu da mă, că nici măsele nu mai am!”

„Vacă împuţită. Băgaţi în voi şi tot vreţi, da’ înapoi nimic!”

 

Mi-am şters scuipatul de pe ochi şi am ieşit în soare. Urăsc lumina, urăsc lumea şi mai ales mă urăsc tare pe mine. Mă duc să fac un ban că încep imediat să tremur. Vreau să mă scoată cineva din filmul acesta! Vreau să strige regizorul: „Stop cadru!” şi atunci să mi se dezumfle mâinile, să mă sărute mama pe frunte, să fac un duş şi să uit de calea şarpelui.

 

 

Jurnal  de  drogată  II

 

Merg printr-o mare de oameni şi îi simt că le e silă de mine. Cred că put! Căcat! Mă doare în cur ce gândesc oamenii, numai de mi-ar mai trece durerea asta de oase! Am ieşit ca proasta degeaba, că nu ştiu să mă prostituez la soare! Noaptea e mai uşor. Urci în maşină, te sui pe ăla, te mişti un pic, dă banu şi ai plecat. Nu îl cunoşti, nu te cunoaşte şi i-ai luat caşcavalu’. Deja tremur şi nu ştiu ce să fac. Cum dracu’ să mă las de astea? Dacă aş muri, ar fi atât de bine. Aş sta degeaba, cocoţată în barba lui Dumnezeu şi i-aş cere socoteală. Nu m-ar mai durea capu, gâtu, oasele, tălpile, sânii pe care aproape că nu-i mai am, venele, carnea şi privirea mamei.

– Las-o dracu’ de treabă! Oi fi eu o curvă care bagă în venă, da’ tu eşti un animal! Ce? Nu mă vezi? Nu put destul ca să te fereşti de mine, animalule? Ai intrat ca un bou în mine! Dă o sută de mii, să nu fac aici spectacol! Să nu urlu în gura mare că m-ai futut şi acu’ vrei să fugi de mine! Ha! Haaa!

– Poftim???? Nici măcar n-am intrat în tine!

– Păi ai vrea tu! Da’ pe mine mă dor toate şi nu m-am mai spălat cam de multişor! Ha!

– Cred că eşti nebună! Lasă-mă în pace!

– Hai, dă te rog nişte bani că dacă nu, urlu în mijlocul străzii!!!!

– Tâmpita naibii!

– AAAAAAAAAAA! Aşa! AI făcut ce ai vrut şi acu’ pleci fără să mă plăteşti! Animaluleeeeeee!

– Gata! Ia şi taci dracu’ din gură!

– Săru’ mâna, boule!

 

Nici să fug nu mai pot, dar nu mai contează, că am făcut mălai de juma’ de gram şi dacă îmi mai iese o dată, m-am scos azi.

Uite o doamnă! Poate o fraieresc pe asta cumva, cumva!

– Doamnă! Puteţi să mă ajutaţi cu nişte bani?

– Taniaaaaa!?

– Mamăăăăăăă!??

– Doamne, Tania! Ce ai ajuns! De ce? De ce ai făcut asta? Lasă-mă să te duc la spital! Acolo o să primeşti îngrijiri şi apoi mergem acasă!

– Auzi, duduie? Îmi dai nişte bani sau mă car? De ce? Auzi! Ha! Ha!  Mai contează de ce? Tot ce contează e că eu nu mai sunt copilul tău, că nu a mai rămas nimic din fetiţa naivă care desena flori pe un perete alb! Sunt un nimic! Am trecut prin toate fazele de dezumanizare! M-am căcat pe mine, m-am culcat cu toţi nemernicii, am dormit lipită de ţevile de căldură, m-am vândut pe câţiva lei! Tania? Nu, mamă. N-a mai rămas nimic din Tania. Acum sunt Băloasa, nemernica aia care fură, care cerşeşte, care se cacă pe ea când nu mai are praf, care are toate venele găurite, care nu mai simte, nu mai vede, nu mai vrea, nu mai există! Aia care are bale la gură, ca un cal tâmpit în faţa ovăzului! Nu ştiu de ce! Poate a fost vina ta, poate a mea, poate a lu’ acela de care te-ai îndrăgostit! Nu mai contează! Ha! Ha! Ha! Viitor! Mă piş pe mine de râs! Du-te, mamă, du-te, şi să nu plângi, că nu merit! Nu merit să mă jeleşti! Aaaaaaaaaa! Dacă tot am dat peste tine! Ştii ce vreau? Ştii ce vreau? Când mor, îhî, atunci când mor, să nu plângă nimeni. Doar să vă strângeţi, să mă băgaţi în pământ şi fiecare să dea drumu’ la un balon roşu! Atât! Să fie frumos când mor! Atunci să fie frumos! Poate dacă e roşu pe cer, poate atunci se deschide raiu’ şi intru şi eu aşa cu venele varză! Du-te, mamăăăăăăă!

– Tania! Tania!

– Tania nu mai există! Acu’ mai sunt doar eu în canal, cu aurolaci şi fără vise!

 

Mai trebuie să fug acum! Atât îmi mai trebuia! Dracu’ să mă ia! Deja m-am trezit şi trebuie să găsesc ceva să mă anesteziez repede! Acum!!!!!!!!

 

– Ahhhhhhhhh! Ce bine e! Acul ăsta e cel mai bun bărbat pe care l-am avut! Îl simt peste tot! Îl vreau mereu şi nu mă plictiseşte niciodată! Auuuuuuu! Nu-i nimic! Hi!Hi! Un pic de sânge! Acelaşi ac! Miroase a zambile! Ha! Miroase a zambile în canal! Aaaaaaaa! Na, na! Na! Na! Na!

– Taci dracu din gură, proasto!

– Lasă-mă dracului să cânt băăăăă! Să cânt până mor! Ce? N-ai şi te doare? Boule!

– Tu! Azi te omor dracu! Taci! Taci!

– Na! Na! Na! Too much love will kill youuuuuuu! Na! Na! Naaaa!

 

 

 

 

 

 

Adrian Moraru:

 

LA ÎNCEPUT

 

Ea s-a întors surâzândă spre el,

clătinându-şi chipul în vie trezie,

el îşi rotunjea visul, cântând

pe când erau fericiţi

într-o oră de vară târzie.

 

Amintirile veneau spre ei

din viitor,

umplându-le ochii duioşi,

soarele îşi stingea

ultima rugăciune în mare,

şi erau frumoşi.

 

„– S-a înserat, iubite, şi

n-am dat încă nume florilor,

nici pietrelor, nici începutului

şi nici sfârşitului.

Ia-mă în braţe, iubite!

Mi se face alb de vise

pe pleoape, pe orbite.

Şi până mâine

mai e un cântec

cât o lume

care abia a-nceput.”

 

Cuvintele le cădeau de pe buze

ca ploaia pe caldarâme,

corăbii de lumină le jucau în priviri,

iubirea le era pâine…

 

La început…

 

DÂRE ALBE

 

Trupul zilei

se scurge ud prin fereşti,

lumina sângerează

pe sticla rece…

Dimineaţa

se dezbracă de suferinţă,

sufletul îţi lasă dâre albe

pe tot ce atinge.

 

Mai stai şi azi cu ochii deschişi,

priveşti mereu golul din frunze,

prin care cad liber

întrebările tale

ca-ntr-o fântână adâncă

fără apă,

fără răspunsuri.

 

Întrebările tale – pietricele

ce se sting în cercuri

tot mai largi,

până în inima lui Dumnezeu.

Trupul zilei scurgându-se prin fereşti,

lumina sângerând pe sticla

rece a dimineţii…

 

LA ŢĂRM

 

La ţărm de mare,

se zbat aripi şi

valuri albe nasc din adâncuri.

Marea îşi ritmează în unde rotunde

elementele.

Se înalţă aburi

şi fire de nisip se înalţă,

în zbor jucăuş de la ţărm către cer.

Mirosul de lună

în enigmatic mister,

se pătrunde prin ochii

milioanelor de fiinţe de pe funduri.

Fosforul lor caută fosfor

şi în iubire

îşi împlinesc făpturile.

Nourii curg,

contururi în mişcare

clatină fetele stelelor.

Cu mâinile,

în nisipul dogorind tăcut,

o femeie,

caută visele pescăruşilor,

şi zbaterea inimii lor,

din tumultul zilei fierbinţi,

printre boabele de nisip

le desluşeşte.

 

E frumoasă femeia,

atât de frumoasă…

şi marea

se clatină cu algele ei,

spre soare-apune.

Iar acolo unde

soarele coboară încet,

fiinţa lui săruta marea,

iar razele ultime,

se-mprăştie în valuri

şi cântă.

Ce muzică, Doamne!

Ce muzică!

 

 

 

 

 

 

 

Dora Deniforescu:

 

STRADA BRĂESCU

 

Câinele alb cu negru care trecea grăbit, cu botul în jos, oraşul cenuşiu, pustiu, pământul zemos ca o piersică foarte coaptă, păstrând încă urmele paşilor de dimineaţă, umbrele abia plecate ale nopţilor de ceară… vrăbii înfometate ciugulind resturi, firimituri de pâine…

Pe strada bunicii, vara însorită pare un borcan cu miere zaharisită. Au venit ruşii! Eveniment! O maşină mare cu săpunuri, deodorante, ştrampi cu picăţele, şampoane cu sidef, jăci – cum le spunea mamaia gecilor, blugi drepţi şi strâmţi, buni pentru Claudiţa, bucureşteanca. Verişorul ei, Cosmin, privea cu aviditate la chiloţeii de damă transparenţi, iar Bogdănel îşi căuta o praştie de argint.

A plecat maşina, iar eu m-am ales cu un maiou chinezesc – victorie! Tanti Ciofu nu-i luase nimic frumos Claudiţei – şi pentru a sărbători, mă duc în cămară şi tai bucăţi mari de cozonac frământat de bunică-mea, şi le dau picilor şi nefericitei Clea.

Locuinţa bunicii e lângă calea ferată, doar un şir de case o desparte de aceasta, printre cireşi se vede câteodată şi fum, de la vreo veche maşină cu aburi, probabil reactivată… Mamaia nici nu se mai uită la ceas, ştie că e opt dimineaţa când trece rapidul sau că e seara târziu, când vine personalul.

Îi furasem bunicii vasul acela bombat, ciudat, din lemn maroniu deschis, şi „butucul” de lângă el. Pusesem boboci de crin înăuntru şi îi strivisem fără milă… Îmi apare în minte roaba mică, vişinie, cu roţi de piatră, leagănul dublu, ca pentru gemeni, şi frunzele cenuşii, ce aromă de toamnă dădeau aerului, umflat parcă de vânt, şi grădina înverzită, vara, unde eu şi soră-mea ne ascundeam să tragem cu ochiul la vecini, prin gard. La Măriuţi trăia un gras în pantaloni scurţi, la Liliana erau numai căpiţe şi o gloabă jigărită se vântura de colo-colo. Treceau militari şi ne cereau apă. Se duceau la cazarma de peste drum, cu cizmele lor greoaie…

 

Strada şi casa de pe Brăescu erau ca un vis pentru mine. Pe drumul de ţară, fiecare piatră albicioasă îşi avea parcă locul ei, pocnetul ei mic, slab, când treceai cu bicicleta peste ea. Oricare vecină grăsuţă, roşie în obraji, aducea farmec şi pace, una dintre ele era chiar mama Crinei, care ne zicea mereu pupele lu’ mama şi chiar ne pupa, Liliana cea tânără şi cu două cozi groase, blonde pe spate, ea-şi întorcea mereu pleoapele pe dos, să ne arate ce năzdrăvănii poate să facă, mai erau băieţii, Daniel bâlbâitul, Cătălin, căruia îi mai spuneam Căcălin pentru că ne dădea mereu cu mingea în spate, Nicu, muşchiulosul, fratele lui Daniel, şi încă mai pot să mai spun despre Dori, Mihai şi Cosmin, Bogdănel, cel-cu-mers-de-brotăcel-şi-cu-gene-de-oţel, şi fetele, picele, cum li se zicea, Coca, Marina şi Clea, bucureşteanca, aflată şi ea acolo, tot în vacanţă…

Strada bunicii… Amestec ciudat de „ţoacle”, mingi, pantofi, jachete, pantaloni, preşuri pe care stau de veghe bătrânele, scaune şi măsuţe joase pentru jucat table, maşina lui Ionel nebunu’, care mergea cu viteză şi mereu călca găinile lui nenea Pricop, militarii, sunetul goarnei de dimineaţă, vaca de unde-şi ia lapte toată lumea de prin locurile astea, cireşul cel mare, cu flori vaporoase, umbroase, şi teiul, nu chiar sfânt, şi nu chiar pe lângă vreo apă sau vreun codru, ci chiar în colţ la Cerasela, de unde se ia autobuzul – singurul, ca să te duci până pe strada Mare – singura, din orăşelul mic – chiar tu eşti singură la oglindă, bunica a plecat până la tanti Ciofu să-i dea un ghem albastru, îţi inventezi jocuri şi expediţii prin grădină, pleci la drum şi ai nevoie, în mica bocceluţă, de pere şi gorgoaze, pâine şi ciocolată de casă.

***

 

Casa aceea cu pereţi zgrunţuroşi, ca o pâine prăjită… Ferestrele duble, mici, uşile care se închideau cu un cârlig încovoiat, greierii din noapte când ieşeai afară, pe prispă, să te uiţi la stele şi la luna plină, pânzele fine de păianjen pe la colţuri, fluturii atraşi de lumina chioară a becului…

Bunica mânca cireşe. Tataiu’ ducea butelia din bucătăria de vară în casă. Dar întunericul nu a fost niciodată singur, au năvălit ţânţarii şi lăcustele… Şi ploaia cu pietre: alertă, mamaia aduna rufele uscate de pe sârmă, bunicul întorcea scaunele pluşate, încuia poarta, trăgea masa de lemn sub cireşul cel mare. Nora îşi strângea păpuşile, creioanele, caietele de amintiri şi toate mărunţişurile şi laptele cald de dinainte de culcare, să-l soarbă ca o pisică mare şi leneşă.

Cine era ea? Se întreba Nori cea mare – Nora Antip, care de-abia intrase la facultate, unchiul ei era pictor amator, iar mătuşa, vânzătoare. Bunicul ei fusese ceferist, vecinii de pe stradă erau toţi funcţionari mărunţi, unii lucrau la poştă, alţii la telefoane, doar nenea Manta era şef la abator. Copilăria şi-o petrecuse în Moldova, într-un orăşel în care parcă nu se întâmpla niciodată nimic.

„Pi aici trieci sângili din vie” zicea tataiu, dar Norica – fetiţa de cinci ani –nu pricepea cum via poate să aibă cârcei, exact ca şi un om bătrân cu circulaţia proastă.

Mamaia le spunea blugilor mei „rogojini”, pentru că de câte ori îi atingea când îi spăla, avea o senzaţie aşa ciudată de uscăciune şi fâşâială.

Locurile de joacă erau multe: în poartă la Crina, pe iarbă la Cristina, dar şi lângă curtea lui Daniel bâlbâitul şi a soră-si, Marina cea surdă de-o ureche şi căreia îi plăcea aşa de mult culoarea piperată a gândacilor de Colorado, negru cu roşu.

„Pi locuri, fiţi gata, start!” strigase Cătălin în moldoveneasca lui, şi Dori, Nicu, Daniel şi Mihăiţă o luaseră la goană pe strada cu pietre şi gropi… Fugeau gâfâind, asudând… Depăşeau stâlpii. Şi pomii. Şi casele. Marina privea cum o gheată de-a lui frate-său rămăsese în nisip şi noroi. De încordare, fata îşi ridicase poalele până-n gură, Daniel şchiopăta fără o încălţare şi o abandonă şi pe a doua în pământul stătut, puturos. Deodată, Dori alunecă pe o balegă şi se prăvăli în coate. Atunci Nicu, fără să se mai uite, se împiedică şi el de Dori şi în felul acesta Daniel, urmat de Mihăiţă, trecu linia de sosire, spre bucuria Marinei, care-şi scosese de tot fusta şi o flutura triumfătoare deasupra capului.

Învingătorul primi gorgoaze roşii şi galbene, iar Nicu şi Dori se luaseră la bătaie: „Ci te-ai ofticat, mă Dori?” Mihăiţă se amuza cu blondul Cosmin, cu vecină-sa, Coca, până ce au venit părinţii şi i-au chemat cu un „fuga acas’!” şi totul s-a derulat înapoi ca o pastă moale, noaptea s-a lăsat peste încălţările cu sclipici ale lui Daniel, ce păreau mici diamante, acum, plantele din grădină au început să se mişte şi să crească.

 

***

 

Parcul Feroviarilor… Norica şi Andi, poştaşul cel tânăr, se plimbau ţinându-se de mână, ademeniţi de florile galbene şi albastre, de sânzienele de pe lângă calea ferată, de tufişurile cu ţigani şi picioare ridicate în aer, de firicelul de apă curgând printre pietre ţuguiate, lucind în soare… Andi o luă pe Norica în braţe, ca să o treacă pe malul celălalt. Fata rămăsese cu mâna pe gulerul cămăşii lui şi îl întrebase râzând: „Tu pe cine iubeşti?”

Poştaşul zâmbi, dar nu-i răspunse, o culcă în iarbă, îi netezi cu palma rochia cu volănaşe, rupsese apoi o floare vişinie şi i-o dăruise ca pe o bomboană… Vântul uşor lungea tulpinile plantelor şi intra pe la şira spinării băiatului şi sub pletele lungi, blonde ale Norei, pe ceafa ei micuţă, cu broboane de sudoare. Soarele copt deasupra făcea pământul să pară o vâlvătaie imensă, greu de stins. Scrâşneau şi pietrele de căldură, ca nişte măsele stricate în somn.

A doua zi, Dori şi Nicu trebuiau să se bată cu pumnii. Cel mai tare va primi o minge spartă. Dori se codea. Nicu era prea puternic pentru el.

„Hai, bă, Dori, odatî!” îl invitau cei de pe iarbă şi lupta în sfârşit începu. Nicu îi cără vreo trei-patru pumni în falcă lui Dori, dar acesta nu se lăsă şi încercă să riposteze. Îi trânti una în burtă lui Nicu muşchiulosul, care se prăbuşi în mâini, dar în clipa următoare Dori fu lovit cu sete de adversar şi căzu pe spate. Înciudat, se ridică şi îl căptuşi bine pe Nicu, îi ajustă mutra până zări sânge la colţurile gurii acestuia.

„Bă, Dori, lasă-l că-l omori, bă!” strigau ceilalţi. Dori luă mingea spartă şi se duse la canal să bea apă, Nicu  fu purtat şi el până la butoi şi băgat cu scăfârlia acolo, să se trezească. Mihăiţă şi Cosmin se jucau şi ei de-a lupta şi ţipau în gura mare:

„Nu mî doari, nu mî doari,

C-am mâncat fasoli tari.”

 

Daniela zicea că ea nu poate să scrie, dacă nu are făcute unghiile cu ojă. Era miercuri şi fetele spuneau râzând că nu-i frumos să ţii post doar ca să slăbeşti. Laura blondă povestea cum a corupt-o ea pe soră-sa care ţinea cură şi au mâncat împreună carne. Mely zicea că puţine lucruri o mai fac să râdă cu adevărat, cu poftă.

L-am rugat pe profesorul de spaniolă: Daţi-mi acum, în vară, examenul, că până la toamnă învăţ şi eu limba asta. Şi mi l-a dat. E tip simpatic, ne-a povestit cum e prin Spania, discoteci şi la şase dimineaţa, lume multă, pe străzi, agitaţie…

Ştii cum se spune: dă-mi o mie de lei, că până mâine m-apuc de învăţat.

Cu Miri am colindat pe la toate bibliotecile, murind de râs, pe stradă, de câte-un trecător hai-hui, de câte un ţigănuş crochiu, cu dinţi de plastic de vampir, am admirat vitrinele cu lucruri scumpe şi în faţa gemuleţului cu şampoane pentru bebeluşi am întâlnit-o pe Claudia şi prima ei întrebare care crezi că a fost? Dacă nu cumva am s-o împrumut cu Tristram Shandy sau cu Pamela.  Stresaţi mai sunt studenţii ăştia!

Miri zice că are noroc: când merge cu mine mereu găseşte câte-o carte la bibliotecă. Azi am găsit Starobinsky: Relaţia critică. Ne trebuie la Fenomenologia criticii. Miri m-a rugat să fac un conspect. Ea a scos versuri şi note din Pindar. Pe iubitul meu, Blanchot, l-am tras la xerox. Îţi vine să râzi? Hei, mai încet!

***

 

Iarba. Îi gâdila talpa picioarelor. Găsea mereu printre frunze bucăţi de tablă ruginite, cutii crăpate de conservă, cioburi, gâturi de sticlă… Odată alunecase şi se tăiase la genunchi într-un rest din acesta părăsit.

Soarele stătea strâmb, se făcea amiază la capăt cu ploaie. Zi molatecă de toamnă, încă nu căzuseră toate frunzele, le priveai pe jos, moarte…

Bunica ţinea telul într-un mod ciudat: nu mişca decât încheietura mâinii. Avea cotul strâns lipit de trup.

Am spasme la ochi. Oraşul mă ştie pe mine cum îl cunosc eu pe el. Vânzătoarea cu urechi presate ştie că o să cer napolitane VIENA – deja e pregătită să-mi dea, o văd, e cu mâna pe staniol, grăsuţa cu pâine îmi ştie gusturile: franzelă, tanti cu ziarele îl cunoaşte şi pe tata. Şi apoi eu ştiu când e verde şi fără să mă uit, chiar dacă o dată era să mă calce pe verde.

Cofetăria micuţă devenită bar, mai încolo AVICOLA, clădirea cu radioul, antenele alea mari cu nişte urechi de elefant, tramvaiul, complexul, piaţa ruşilor…

Cum lua bucăţile de tablă din magazie şi le făcea să zbârnâie. Apoi lemnele goale şi pline… xilofonul ei de jucărie…

Norica-fetiţa furase găinile vecinei, le ademenise cu nişte mălai cu apă şi cu grăunţe de porumb, le adusese în spatele casei să le privească. Erau bălţate, lăbărţate, crestate, colorate, erau de toate felurile.

Vecina a descoperit înfuriată năzdrăvănia, a venit la bunica. Începuse o ploaie măruntă, cum rar întâlneşti pe la şes. Mamaia dădea muştele afară în ploaie…

„Ei, las’ că te prind eu”, se mai tânguia glasul hodorogit, „las’ că-ţi arăt eu ţie, copchil afurisit!”

Şi poarta mai scârţâi putredă şi gata. Se mai auziră doar bulboanele… Între timp, eu l-am pus pe Nicu să îmi taie o găină din asta. Apoi am fript-o şi am mâncat-o, iar bunica a fost de acord.

O aprobam pe Otilia, când ea ne întreba: „Vreţi să vă spovedesc, taică?” şi lua apă din căldare, ne făcea cruce, ne stropea peste frunte şi ne citea pomelnice… Apoi se plictisea şi ne cânta muzică populară cu „Hai leliţo de din deal”…

Şi când foşnea grădina cu frunzele ei sfârâind în soare, îmi dădeam seama de singurătatea mea şi atunci îmi închipuiam că sunt în cer, printre nori, şi Mirela râdea undeva, prin curtea ei, iar eu vroiam s-o strig, s-o chem să iasă afară pe strada cu pietre şi gropi… În timpul ăsta, Nicu tăia lemne şi Marina spăla rufe. Viaţa era atât de simplă pentru ei, iar mie îmi venea să plâng din orice.

Şi nu pot să spun că eram dintre acei copii veseli şi roşii în obraji tot timpul şi când priveam prin gemuleţul mic aveam de multe ori senzaţia că mă sufocam, dar lumina fosforescentă mă liniştea, mă ameţea…

Fluturii negri nu-mi plăceau, îi striveam dacă îi vedeam, ca pe păianjeni şi gândaci.

Bunica zicea că sunt sclifosită, că Mirela nu-i ca mine, să caute fiecare cireaşă de viermi, ea mănâncă orice, dacă-i dai, că mă-sa nu-i face prăjituri şi ea-i flămândă mereu. Dar n-avea cu cine vorbi. Eu alergam prin curte ţipând în gura mare:

– Albina, albina! Mamaia, e o albină mare la canal!

– Şî ci-i, ti mânâncî?

Îmi era frică de ele. Odată, nişte viespi ascuţite m-au atacat la cutia de poştă. Aveau cuib acolo, dar de unde era să ştiu?

Şi ce-am mai plâns, când bunicul a prins un porumbel stingher, care a ajuns până la prânz ciulama, iar eu n-am vrut să mănânc, îmi era milă…

 

Acum am crescut, dar tot aşa fandosită am rămas. Şi n-am vrut să mănânc din prăjiturile făcute de Mirela, într-o zi de vară călduroasă, când m-am dus s-o vizitez, că aluatul era plin de muşte beţive. Taică-său, nenea Pricop, făcea ţuică şi mirosea în toată casa – veneau toate gângăniile atrase de izul puternic. Dar Mirela zicea că sunt bune, că sunt preparate cu ouă proaspete, scoase direct de la găinile ei bălţate. Birica, Marica şi Lilica, aşa le chema pe bietele păsări, pe care tanti Pricop le îmbia la grăunţe, strigându-le şi alintându-le:

– Ţirii, ţirii, ţirii la mama, ţirii!

Şi parcul Feroviarilor era plin de râsete zglobii şi de zâmbete trandafirii. Era acolo un fel de serbare câmpenească şi carnaval al verii. Circari şi cofetari, brutari şi lăutari se întreceau care mai de care să atragă lumea… Ecleruri sleite în soare, îngheţată fleşcăită, bucăţi de pâine mucegăită… Dar Mirela îşi cumpăra de toate şi le mânca într-o clipită, ea nu făcea nazuri, ca mine.

Veniseră toţi picii acolo: Bogdănel şi Cosminel, Mihăiţă, Daniel, Cătălin şi Dori şi să nu-l uităm pe Nicu, ori pe Eugen, piticul.

Se gătiseră toţi, aveau ochelari de soare cu lentile în formă de ochi de pisică, pantaloni dungaţi şi coloraţi. Fetele, Coca, Marina şi Clea purtau rochiţe cu buline şi în păr îşi împletiseră albăstrele, iar la gât le luceau mărgele.

Tanti Manta ronţăia floricele, tanti Creţu făcea sandvişele, madam Ciofu era cu ochii ţintă pe grătărel, unde carnea sfârâia şi pocnea, nenea Manta bea bere, iar tanti Pricop se umfla cu gogoşele. Un cântec popular răsuna lălăit şi behăit, târâit şi hârâit.

Clea vroia să-şi dea jos rochia, să rămână în sutien şi pantaloni scurţi, ca să fie mai apetisantă, să se holbeze găliganii la ea.

 

Şi-ţi aminteşti din nou pacheţelele cu mentosane, cu gust mai mult de spirt, de camfor, dar care îi provocau Mirelei o stare de bucurie nespusă, când le zărea şi întindea mâna după ele şi vânzătoarea surdo-mută, cu grimasa ei stacojie, se prefăcea că nu ştie unde le-a pus, le căuta în tot chioşcul şi se vedea după pieptul ei cum ofta şi suspina, ca după un plâns prelung, ca după o boală rea, ascunsă în trupul ei albiu…

– Mirela, de-a ce vrei să ne jucăm? o întrebam eu, iar ea sărea ca o vrăbiuţă şi făcea tumbe pe iarbă şi roata ţiganului, crezându-se mare gimnastă şi vroia să mă înveţe şi pe mine, dar mie îmi era frică să mă sprijin în mâini, să nu cad în cap, să nu mă prăbuşesc pe pământul aspru, ca într-un vis urât, şi greu, şi negru… Şi Mirela râdea de mine, iar clipele treceau plutind pe lângă apa Tecucelului, pe unde Nicu, Dori, Daniel şi Cătălin se prăjeau la soare, vorbind vrute şi nevrute, jucând capra, pândindu-şi gagicile…

 

 

 

 

 

Filip Sorina:

 

MOŞ  CRĂCIUN

 

 

Mâinile sunt înmormântate în frig.

Picioarele se afundă în grotescul zăpezii.

Fruntea zboară în săniile trase de reni.

Ochii sunt orbiţi în Steaua Magică.

Urechile se ascut în tăcere.

Şi apoi, mai sunt şi degetele, de la mâini şi de la picioare,

care caută caii cu colorit cafeniu.

Da! mai sunt şi toate firele de păr,

de pe întreg corpul,

care ies grăbite din orice ţesătură,

obraznice sfidează frigul.

Vreau să te simt, Moş Crăciun!

 

VÂNZĂTORUL  DE PĂSĂRI

 

 

Din penele de pasăre bunica a făcut o pernă…

Grăsimea se topeşte şi se pune în vase de lut.

Ouăle se consumă proaspete, pe stomacul gol.

Din cap şi picioare se face piftie [dacă este cocoş].

Carnea se consumă în diferite variante.

Vânzătorul de păsări are şi raţe, şi gâşte, şi curci, şi fazani, şi potârnichi.

 

 

 

POEMUL  PĂSĂRILOR  ALBE

 

 

Păsările albe se izbesc în cădere

De oamenii grăbiţi de pe stradă.

Ceea ce se întâmplă este o întrepătrundere.

Oamenii ajung de zăpadă.

Păsările albe se aştern pe toate străzile

pe trotuarele şi în grădinile caselor.

Una peste alta suflă pământurile

încreţite în eterna aşteptare.

 

Păsările albe sunt ucise

neiertător

de soarele primăverii

care dislocă orice formă hibernală.

Păsările albe…

păsările albe…

păsările albe…

 

 

 

 

IÓZSA  ATTILA:

APOCALIPSĂ (piesă într-un act)

 

PERSONAJE: Cerşetorul bătrân

                                      Falsificatorul de valută

                                      Activistul de partid

                                      Lucifer

                                      Primul drac

                                      Al doilea Drac

                                      Draci

Tabloul nr. 1

 

Coridor în penitenciarul Iadului. Peste tot cenuşă şi oase-mprăştiate. Din când în când se aude sunetul asurzitor al liliecilor, strigătul sinistru al câte unui condamnat, care şi-a pierdut de mult minţile. E o căldură sufocantă. Într-o celulă, Cerşetorul Bătrân, Falsificatorul de Valută şi Activistul de Partid pe un mănunchi de paie îşi fac inventarul ultimelor ore ale vieţii. Transpiraţia abundă pe feţele lor, aproape că tuşesc din cauza căldurii.

CERŞETORUL (în şoaptă): Apă…

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ (îi dă să bea apă, apoi îi pipăie buzunarele): Spune-mi, bătrâne, ai ceva valută?

CERŞETORUL (îşi scutură buzunarele, bănuţii nesemnificativi zdrăngănind strident)

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ:  Cu asta nu ajungem prea departe. Puteam să-i mituim pe unul dintre şarlatanii aceştia, măcar să nu ne prăjească de vii. (Se ridică în picioare, zguduie cu ambele mâini gratiile celulei, ţipă din cale afară) Nenorociţilor!!

CERŞETORUL: Nu mai ţipa ca un disperat. O să ai timp până-n zori, când carnea ţi se va destrăma uşor. Mai bine gândeşte-te la ceva frumos! Povesteşte-mi despre iubire. Eu am fost nevoit să cerşesc şi acest lucru.

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ: Eu nu am cerşit-o, eu am cumpărat-o. (se plimbă de jur împrejur, explică cu înverşunare) Ştii tu, bătrâne, pisicuţele acelea fardate şi machiate sunt foarte mofturoase. Ţin minte, cu una dintre ele plănuisem să ne plimbăm pe Riviera Franceză…

ACTIVISTUL DE PARTID: Eu n-am călătorit nicăieri în viaţă. N-am avut timp pentru că am fost activ. (îşi desface cămaşa) Vai, ce cald îmi e!

CERŞETORUL (doar acum îl observă pe Activistul de partid într-un ungher îndepărtat al celulei): Dar cine sunteţi?

ACTIVISTUL DE PARTID: Eu reprezint Ideologia.

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ: Asta se bea sau se mănâncă? (îl priveşte plictisit la început, apoi observă că-i atârnă din buzunar o bancnotă de 100 de dolari. Brusc îl îmbrăţişează pe Activistul de partid şi-i strigă cu entuziasm la ureche) Bătrâne! Şi eu am slujit ideologia. Dacă ne-am afla într-o cârciumă acum, aş bea cu tine!

CERŞETORUL: Mai bine bea cu propria ta conştiinţă… Dacă o regăseşti până-n zorii zilei…

(Scena se întunecă brusc).

 

Tabloul nr.2

 

Curtea palatului regal al lui Lucifer. Pe lângă un morman impunător de oase şi cranii se află un cazan de săpun de dimensiunea unei piscine. Primul Drac şi Al doilea Drac mestecă săpunul cu o bârnă uriaşă. E miezul nopţii.

PRIMUL DRAC (e mult mai mare şi mai impozant decât celălalt, poartă o stea pe umăr): Trimite un mesaj să se pună lemne pe foc!

AL DOILEA DRAC (ridică instantaneu cu rapiditate două oase de tibie, loveşte cu ele pereţii cazanului, de parcă ar bate la tobă. Nu peste mult timp se aude răspunsul)

PRIMUL DRAC: Cei trei cobai arată destul de bine. Cel puţin o să avem provizii şi pentru la iarnă. (îşi mângâie coarnele cu un aer mândru) Ce zici, sunt destul de ascuţite?

AL DOILEA DRAC: Cred că da. (mai mestecă săpunul din cazan cu bârna, se întoarce apoi brusc către Primul Drac, faţa i se transfigurează cu totul) Ştii ce-am visat azi noapte?

PRIMUL DRAC (interesat) Ce?

AL DOILEA DRAC (se plimbă în jurul cazanului, îşi ridică ochii spre cer, gesticulează înverşunat) Stăteam pe tronul lui Lucifer, purtăm pe fiecare deget un inel de aur şi trei draci deodată îmi pieptănau barba!

PRIMUL DRAC: Mai bine aruncă înc-o privire în cazanul cu săpun, vezi, dacă mai trebuie să fiarbă. Lasă visele muritorilor de rând. (Se ridică sobru, îl aşteaptă pe Al Doilea Drac până se apleacă  asupra cazanului, apoi cu toată puterea îl împinge din spate cu coarnele în cazanul cu săpun).

                                                         

(Scena se întunecă brusc)

 

Tabloul nr.3

 

Sala tronului în palatul lui Lucifer. Lucifer este aşezat pe-un tron acoperit cu piei de animale, în jurul tronului e împrăştiată cenuşă peste tot, de la uşă până la tron s-a întins un covor lung, pe cele două părţi ale covorului un lung şir de draci, fiecare ţinând în mână un os de tibie. Încet, se revarsă zorile.

LUCIFER: Aduceţi-mi materia primă pentru săpun! (Nu peste mult timp îşi fac apariţia Cerşetorul bătrân, Falsificatorul de valută şi Activistul de partid, cu toţii purtând haine rupte, în spatele lor, ca un bodyguard, Primul Drac. Deţinuţii pur şi simplu nu iau cunoştinţă despre faptul că se află în faţa Anticristului în persoană).

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ (ţine către lumină bancnota furată de 100 $, râde strident): E falsă bancnota ta, nenorocitule! Şi ideologia ta e pe cale de putrefacţie! (îl scuipă în ochi pe Activistul de partid) Mi-e o silă cumplită de cei care mimează moda, doar ca să facă ceva! (îi trage un picior în stomac, îl îmbrânceşte, Activistului de partid începe să-i curgă sânge din nas, se prăbuşeşte ca un sac de nisip).

CERŞETORUL (se ridică încet, îi pune mâna pe umăr Falsificatorului de valută, vocea lui vine parcă dintr-o altă lume): Vino, fiule, te voi duce într-un alt oraş, vom cerşi împreună bani, puţină dragoste, câteva vise şi bunăvoinţă printre oameni…

FALSIFICATORUL DE VALUTĂ (se întoarce şocat, nu înţelege): Pentru ce toate acestea, bătrâne?

CERŞETORUL (deja tinde să pornească spre o altă lume printre dracii parcă înlemniţi) Pentru a întârzia moartea… N-auzi, că se grăbeşte?!

 

(Se aude la început încet, apoi din ce în ce mai tare Corul Robilor din opera Nabucco a lui Verdi. Scena treptat se întunecă încet)

 

 

SFÂRŞIT

 

 

 

 

 

Daniel  Lăcătuş:

Îndurare

 

Fierbe în mine sângele

şi-mi arde inima

Ce cântă îndoliată o doină.

În mine simt un om cum moare

în locul lui o fiară stă să nască.

 

Gândul ucide în mine un om

Ce-a trăit în viaţă ca un câine.

 

De ce să plâng acum

şi pentru cine să trăiesc?

unde eşti tu Dumnezeu,

unde-i fiul tău?

nu-mi lăsa speranţele să moară

nici pe mine îndurerat.

 

 

Vânzătorul  de  metafore

 

Am fost o vreme sclav

la curtea împăratului,

n-am suportat oarba tiranie,

am plecat!

 

Zile-n şir am hoinărit

în universul poeziei.

 

Am descoperit o nouă lume;

scrisă-n rimă,

vorbită-n scris.

 

Astăzi vând metafore

în Piaţa Presei Libere,

nu cumpăraţi?

doar zece lei bucata!

 

 

 

Literatură  tu!

 

Literatură tu

cu poeziile

tale hidoase

mi-ai distrus

copilăria

în loc să bat

mingea pe maidan

am stat închis

în casă şi

am cochetat versuri

tot nu eşti mulţumită!

Am cerşit metafore

în Gara de Nord

să te fardez cu

figuri de stil

iar tu neruşinată

îmi întorci obrazul.

 

 

 

 

Bibeloul  de  sticlă

 

Bibeloul de sticlă

primit în dar de la iubită

de ziua mea în iunie întâi,

s-a spart de durere

la auzul unui plâns

chinuit de copil.

S-au împrăştiat cioburi o mie

pe asfaltul ud de lacrimi

şi pătat de suferinţă.

Un înger cu mâinile pătate

de sângele curs din bibelou

s-a arătat în visul meu

de mână cu un copilaş

rănit de cioburi.

 

 

 

 

Fluturi  de  nisip

 

Fluturi de nisip

cotropesc edenul

surprins de flăcări

ce izbucnesc din privirea

unui înger bezmetic.

 

 

 

 

FETELE LUI IANUS

 

 

 

 

NOSTALGIILE VERII…

FRUMOASELE

„NOPŢI DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGEŞ”

 

Aflată la a unsprezecea ediţie, prestigioasa manifestare poetică „Festivalul Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea De Argeş” a reunit în vechea capitală valahă, pe mirificele plaiuri argeşene, sub generoasa deviză „Soarele şi Luna – The Sun and the Moon”, un număr de 45 poeţi şi oameni de cultură din numeroase ţări ale lumii: Israel, Mexic, Portugalia, Italia, Franţa, Belgia, Suedia, Croaţia, Austria, Grecia, Bulgaria, Ucraina şi, bineînţeles, România.

Festivalul, având un caracter privat, face parte din numeroasele programe anuale ale Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale Academia Internaţională Orient-Occident, întemeiată de poeţii Dumitru M. Ion (Preşedinte) şi Carolina Ilica (Director artistic). Încă de la început, acest Festival şi-a propus şi a reuşit să se înscrie în circuitul internaţional, împreună cu cele de la Struga (R. Macedonia), Medelin (Columbia), Trois Riviéres (Canada), Las Palmas, Canare (Spania). Conceput ca un elogiu adus poeziei contemporane universale, Festivalul a cuprins şi în acest an, pe parcursul a 6 zile şi 6 nopţi, numeroase recitaluri de poezie, (completate, în ciuda caniculei din această vară toridă, de muzică românească, expoziţia de carte intitulată de Academia Internaţională Orient-Occident, lansarea de succes a expoziţiei „Cartea de lână”, semnată de poeta Carolina Ilica, seri de dansuri româneşti şi din zona Balcanilor, concertele extraordinare susţinute de poetul şi cantautorul mexican Ricardo Yanez şi italianul Giovanni Santese, cărora le-au urmat vizitarea Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, Vila Florica (Centrul Cultural Brătianu, din Ştefăneşti), barajul Vidraru, Castelul Bran şi Mănăstirea Argeşului. Între cunoscuţii şi apreciaţii poeţi ce şi-au adus, cu acest prilej, o frumoasă contribuţie la reuşita manifestărilor, îi amintim pe: Lisa Mayer (Austria), Dimitris P. Kraniotis (Grecia), Marlena Braester (Israel), Joao Sevivas (Portugalia), Robert Stallaerts (Belgia), Oleksyi Dovgiy (Ucraina), Nico Stoianov (R. Moldova), Dimitir Milov (Bulgaria), Horia Zilieru, Florentin Popescu, Victoria Milescu, Lucia Olaru Nenati, Echi Vancea, cum şi pe colegul nostru, braşoveanul Ioan Suciu.

 

Mihai Victor Braşoveanu

 

 

 

 

 

Un manuscris inedit

 

Pe Anatole Ianovcic l-am cunoscut la sediul Clubului central, din Sibiu. De existenţa lui Gheorghe Goşman nu am aflat, din păcate, decât în 1976, de la un nepot al dânsului, cu care am fost coleg la Întreprinderea cinematografică interjudeţeană Braşov; problemistul de reputaţie internaţională, Gh.Goşman, şi-a început cariera ca dascăl, în comuna Ţânţari (astăzi, Dumbrăviţa). După moartea prematură a unchiului, nepotul a făcut să-mi parvină documentul reprodus în paginile revistei.

Din cartea „Şahul artistic”, de A.F. Ianovcic (1967 – prima ediţie), am reţinut că o problemă de şah, în accepţia de astăzi a cuvântului, este constituită dintr-o poziţie a pieselor distribuite artificial (rareori survenită pe parcursul desfăşurării unei partide), în care albul începe şi face mat regele negru într-un anumit număr de mutări.

 

Paul Lavric, actor şi portretist

 

Cu Paul Lavric, talentat actor de teatru şi film, m-am întâlnit de mai multe ori în faţa tablei de şah. Ciudat mi s-a părut că aproape de fiecare dată îmi câştiga prima partidă, dintr-un total de 3-4. Sunt sigur că se pregătea dinainte (cunoscându-mi jocul), cu intenţia de a mă surprinde cu mutări şoc…

Talentul de desenator (făcuse portretul tuturor actorilor renumiţi, din Bucureşti şi Braşov) a putut fi remarcat în expoziţiile din foaierul Teatrului Dramatic şi din holul cinematografului „Patria”… La întrebarea „Ce este şahul?” mi-a răspuns povestindu-mi o întâmplare…

Care bucureştean nu a trecut măcar o dată prin vestitul „careu” din Cişmigiu?

Câteva bănci şi mese din piatră, altele din lemn, transformaseră un petic de grădină într-un soi de cafenea în aer liber.

Ce-i drept, în afară de cei care îşi aduceau în termos, cu gândul declarat de a-şi exercita întreaga „zi lumină” dreptul primului ocupant, cafea nu se prea servea, în schimb funcţionau toate celelalte atribuţii ale unei cafenele de care Bucureştiul, din păcate, duce şi acum dorul.

Se juca aici şah, table, remy, cărţi, se citeau ziare, se comenta ultima etapă de fotbal, şi se făceau selecţionări pentru viitorul meci al echipei naţionale, se elaborau cronici de film, teatru, muzică şi, nu de puţine ori, pornind de la rafturile goale ale magazinelor, destui erau cei care îşi manifestau, imprudent, cu voci din ce în ce mai clare, nemulţumirile. Senatori de drept erau şahiştii.

Pe cele mai multe mese erau instalate, încă din primele ore ale dimineţii, cartoanele cu pătrăţelele alb-negre, celelalte „hobiuri” fiind, ca să folosesc un termen la modă, marginalizate…

Ca student, nu era o problemă să „aflu” că am o oră liberă sau chiar două şi cum institutul era vecin cu Cişmigiul, nu-mi trebuiau prea multe minute până să ajung în „careu”, cu speranţa că voi găsi un client liber sau măcar un colţişor pe care să-mi întind propriile-mi piese, care nu-mi lipseau niciodată din servietă…

Câteodată, în focul luptei, uitam de facultate.

Într-o zi l-am luat cu mine pe un coleg pentru care şahul, tablele, remy-ul, zarurile aveau un singur generic: babaroase!

Jucam o partidă cu dr. Octav Troianescu care, mai ales după ce se închisese singura cafenea care mai rezistase în Bucureşti, în pasajul „Macca”, venea destul de des în „careu”. Nu era singurul şahist de valoare care frecventa acest loc.

Frumuseţea partidei, ambiţia, cât şi dorinţa de a nu mă face de râs în faţa suporterilor, care, ca de obicei, „ţineau” cu cel mai slab, au cântărit mai mult decât datoria de a fi prezent la ora de Istoria Teatrului ţinută de prof.  Marcel Breslaşu, care era şi rectorul institutului. Necazul cel mai mare era însă că, odată cu mine, absentase şi colegul pe care avusesem proasta inspiraţie să-l invit la „Meciul Secolului”.

Bineînţeles că am fost invitaţi la rectorat să ne explicăm. Eu am încercat ceva cu „măseaua, policlinica”, dar „amicul” meu, care nu ştia ce este aceea o remiză, a trecut la un atac decisiv şi m-a făcut… mat!

– Nu, maestre, a jucat babaroase cu papugii în Cişmigiu!

Poate dacă i-ar fi spus că am jucat şah, prof. Marcel Breslaşu, care era un bun şahist, mi-ar fi acordat circumstanţe atenuante, dar aşa…

Odată jucam „blitz-uri” cu Victor Ciocâltea. Ca ambiţia mea să fie de înalt nivel, partidele aveau şi miză: un leu bucata!

Socoteala era simplă: pierdeam zece partide, plăteam zece lei, dar învăţam şah de o sută. Se întâmpla, destul de rar, să mai iau şi eu o partidă şi atunci eram fericit că „s-a ieftinit mălaiul”.

De data asta Ciocâltea era foarte grăbit. De aceea mi-a şi propus să „facem blitz-uri”. Ceas special nu aveam. Maestrul Troianescu ne arbitra cu un cronometru în mână şi la fiecare zece secunde ne anunţa: „Mută că-ţi mut fălcile!”

Trebuia să ne executăm.

Pierdusem deja şase partide. Eram nervos. Nu pentru că lipseam de la cursul de limbă rusă, nici pentru că scorul era de şase-zero; îl consideram normal având în vedere diferenţa de valoare, ci pentru că îmi amintisem că am în buzunar numai cinci lei. Sigur, nici acesta nu era un motiv de panică; cu Ciocâltea eram amic, jucam şah şi la clubul Teatrului Naţional unde, ca student, făceam figuraţie, iar el era invitat de onoare, însă era jenant să spun faţă de galerie că nu am suficienţi bani la mine. Am încercat atunci o lovitură sub centură: văzând că se uită mereu la ceas mi-am dat seama că e în criză de timp şi cum partida era destul de complicată, mi-am luat inima-n dinţi, am dus o tură pe linia opt şi-am declarat sus şi tare: „Mat!”

Ciocâltea şi-a culcat regele, declarându-se învins, eu am scos cei cinci lei, în timp ce dr. Troianescu  i-a spus, cu un gest semnificativ şi cu vocea lui de neuitat: „Mă „flaiere”, nu erai mat!”

Marele învins, după o rapidă analiză, şi-a dat seama, dar… zarurile (babaroasele) fuseseră aruncate!

 

Ce  este  şahul?

 

Convorbiri şi interviuri (întrebările puse interlocutorilor, credem că se subînţeleg), consemnate cu aproximativ 30 de ani în urmă, de Emilian Lupu

 

Constantin  Ciolacu,

poet,  doctor  în  ştiinţe  juridice

 

– Iată-mă dar în ipostaza de a-mi pune întrebarea: ce este şahul? pentru ca, la rândul meu, să vă răspund dv.! De ce ne-am mira? În fond, întrebarea este chemarea cunoaşterii; şi dacă am ajuns să ne întrebăm ce e viaţa/ fără a miji – din fericire! – vreo speranţă că s-ar putea găsi cândva nefericitul genial care să răspundă satisfăcător la o asemenea întrebare/, de ce nu ne-ar ispiti problema mult mai puţin tulburătoare a sensului şi rostului jocului de şah în existenţa noastră?

Ca să fiu sincer, trebuie să vă spun de la bun început că nu mi-am asumat sarcina de a face pe deschizătorul de drumuri, încercând să improvizez teorii. Nu! M-am pus pe o serioasă documentare, citind şi aprofundând aproape tot ce am reuşit să găsesc în această materie. Adică vreo treizeci-patruzeci de volume: cărţi, cărţulii, broşuri, articole şi articolaşe. Am aflat până şi autori care, pătrunşi de gravitatea subiectului, fără a schiţa măcar un surâs, au ajuns la concluzia că şahul ar fi un fel de matematică sui generis, într-un univers al său, posibil, dacă nu real, supunându-se unor legi tot atât de rigide şi de implacabile ca şi ale geometriei lui Euclid sau Non-Euclid… Dar uite, îmi vin în minte cuvintele cu care Lucian Blaga întâmpină pe cititor, în primul poem din volumul „În marea trecere”: „…despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei… Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut”.

De ce n-am merge mai departe, generalizând, şi nu am spune despre cuvinte că sunt urmele simţămintelor pe care nu ne îngăduim să le exprimăm pe adevărata lor limbă? Şi atunci, pentru că nu suntem în stare să exprimăm într-o formă autentică admiraţia ce ne-o stârneşte jocul de şah, ne mulţumim să cuvântăm despre el.

– Pare totuşi destul de ciudat că marii teoreticieni ai şahului (şi mă gândesc mai cu seamă la cei care încearcă să iasă din limitele stricte ale jocului de şah, spre a-i determina locul în sfera preocupărilor umane), uită un lucru elementar: şahul fiind un joc, o întrecere sportivă între doi parteneri – beligeranţi exclusiv în sfera intelectului –, guvernată de reguli prin definiţie arbitrare, nu e deloc supus unor „legi” în sensul formulării lui Montesquieu: „raporturile necesare care rezultă din firea lucrurilor”, ci, ca în orice joc, ascultă de un mănunchi de rânduieli convenţional prestabilite şi pe care partenerii sunt obligaţi să le respecte. În această privinţă, deosebirea dintre şah şi jocurile sportive fizice, este doar că sancţiunea în caz de nerespectare a regulilor jocului, consistă dintr-o penalizare de asemenea convenţional prestabilită şi fixată de arbitri de la caz la caz. Pe când, la şah, nerespectarea unei reguli este de neconceput, deoarece ar duce la crearea, prin simpla voinţă arbitrară a jucătorului, a unei noi reguli de joc (cum ar fi, exemplu în cazul rocadei: trecerea cu regele printr-un câmp aflat în bătaia unei piese adverse). În aceeaşi ordine de idei, trebuie remarcat că şahul nu se deosebeşte, de celelalte jocuri sportive nefizice, inclusiv jocurile de cărţi, în sensul că şi acestea se conformează unor reguli prestabilite, a căror respectare este de esenţa jocului.

În aceste condiţii, o elucubraţie oricât de subtilă, care ar încerca să apropie şahul de matematici sau de logică, nu poate avea mai mult decât meritul unei fantezii. Faptul că şahul (ca şi alte jocuri, cum ar fi îndeosebi bridgeul) foloseşte metode împrumutate de la cele două discipline fundamentale (matematica şi logica) este o consecinţă firească ce ţine de însăşi esenţa şahului, ca formă de elaborare a minţii.

– De reţinut însă că această folosire a legilor fundamentale ale gândirii face din şah o admirabilă gimnastică a minţii; iar pe de altă parte posibilitatea pe care o are jucătorul de şah înzestrat cu imaginaţie şi chiar cu talentul de a varia la nesfârşit desfăşurarea partidei, aduce, pe scena celor 64 de câmpuri, situaţii surprinzătoare, a căror frumuseţe îndreptăţeşte, nu doar metaforic, asimilarea cu creaţiile artistice (poezia, muzica, dansul) se revelează în spiritul nostru ceva din eternul necunoscut al fiinţei profunde. De aceea, şahul constituie una din cele mai fericite odihne active, punând în mişcare resorturi intelectuale şi emoţionale care lâncezesc în timpul îndeletnicirilor noastre obişnuite. Cu o singură condiţie: această odihnă activă, acest intermezzo de relaxare să nu se transforme într-o încordare prea îndelung susţinută, punând stăpânire pe fiinţa noastră şi transformând-o într-o adevărată obsesie; cu condiţia să nu devină o tortură a nervilor, infiltrându-se insidios în celelalte preocupări legate de înseşi existenţa noastră, pentru a le întuneca şi răvăşi.

Ca şi în vis (unde nu acţionează legile fundamentale ale logicii şi cu deosebire principiul identităţii şi al impenetrabilităţii) în stările de surmenaj provocate de prea îndelungate şi repetate şedinţe de şah, lumea înconjurătoare începe să se confunde cu imaginile simbolice şi abstracte ale jocului; persoanele care ne apar în cale iau înfăţişarea şi împrumută mişcările pieselor de şah, într-o tulburătoare dematerializare, care uneori persistă un timp îndelungat, cu toate eforturile noastre de a o risipi.

– Fireşte, totul e relativ. Există jucători pentru care câteva ceasuri pe zi petrecute în faţa tablei de şah constituie un simplu divertisment odihnitor; şi există jucători pentru care şahul este o obsesie, urmăriţi zi şi noapte de peripeţiile dintr-o singură partidă de şah. L-am cunoscut pe Mihail Sadoveanu. El era în stare să joace şah zile în şir, fără să înceteze de-a se mai gândi la lucrările literare pe care le proiecta. Sau de a observa şi de a-şi nota în minte, întâmplările ce se petreceau sub privirea sa. Dar am cunoscut şi un profesor – de fapt un bun amic – ce-mi mărturisea că după o partidă jucată în cancelarie (între două „ferestre”), intrând în clasă şi începând să predea lecţia, i se părea că elevii sunt figuri de şah care se mişcă anapoda, iar textele din Tacit se îmbină şi se dezbină între ele, reproducând caricatural analiza ultimele mutări ale partidei jucate…

– Pentru că veni vorba de analiză… Îmi dau seama că ea este operaţia mintală care mi s-a părut întotdeauna a fi cea mai interesantă în jocul de şah. Cu deschiderile nu m-am preocupat, din păcate, prea mult, deoarece le-am găsit prea complexe, în sensul că, după fiecare din primele 10-15 mutări apar serii nesfârşite de combinaţii posibile, potrivit răspunsului posibil al adversarului. Cu totul altfel se prezintă un final de partidă, unde numărul problemelor care se pun este limitat, adversarul fiind obligat să acţioneze rezumându-se la posibilităţile ce i le oferă poziţia de pe tablă, mult simplificată. Asemănătoare aşa-ziselor probleme de şah, finalurile de partidă au în ele ceva din frumuseţea tragică a temei destinului în viaţă şi în artă. Ele ne copleşesc şi prin compasiunea cu care privim soarta jucătorului înfrânt sau într-o poziţie fără putinţă de scăpare, dar ne copleşesc şi prin măreţia luptei, care se apropie de sublim, deşi ştim că totul nu este decât un joc.

Adeseori m-a pus pe gânduri o anumită situaţie, care se iveşte în finaluri de partidă: am o poziţie excelentă, adversarul nu-mi poate face nimic, nu sunt vulnerabil pe nicăieri, dar, pentru că eu sunt acela care trebuie să mute, constat că orice-aş face, schimbarea de poziţie ce o va crea mutarea mea, va da adversarului posibilitatea de a mă zdrobi! Singura ieşire ar fi găsirea unei mişcări prin care pur şi simplu să pierd un tempo, adică să fac o asemenea mutare ca şi cum nu aş juca. Numai că adeseori această mutare e greu de găsit, dacă nu chiar imposibil… Se pare că nici în viaţă nu sunt prea dese asemenea situaţii, când ar fi preferabil să nu acţionăm, să rămânem pasivi, aşteptând ca adversarul sau norocul să intervină cu o acţiune în favoarea noastră. Pentru că, de ce n-am recunoaşte? că şi viaţa este o perpetuă luptă, cu feluriţi adversari, vizibili sau ascunşi. Şi e bine ca atunci când intuim că ne găsim într-o situaţie destul de favorabilă, să ne amintim de dictonul francez: „Mieux est l’ennemi du bien” (Mai bine e duşmanul binelui) şi să lăsăm pe adversar să tulbure apele…dacă-i convine.

– Vorbind de luptă, nu trebuie să uităm că jocul de şah e în stare să ne procure satisfacţii pe care în mod imperios le cer ambiţiile noastre, mai mult sau mai puţin făţişe, compensând cu victorii pe eşchier, înfrângerile suferite pe câmpul de bătaie al vieţii reale.

Oricât de discutabilă este valoarea acestei refulări care ne îndepărtează de chemările imediate ale luptei pentru existenţă, trebuie totuşi să-i recunoaştem o oarecare eficienţă, prin domolirea sau chiar adormirea în parte a pornirilor instinctive de luptă, lăsând aceste porniri să-şi găsească un teren în întrecerea făţişă şi dreaptă pe care ne-o oferă jocul de şah…

– E adevărat: viaţa, în toate compartimentele ei, este o continuă luptă, care însă trebuie şi poate să fie canalizată spre binele umanităţii, nu spre distrugerea ei. Adeseori, luptăm doar de dragul de a învinge, dintr-un egoism meschin, care duce în final, oricât s-ar părea de paradoxal, la autodistrugere. Uneori nu e greu să ştim dacă victoria pe unul din fronturi nu poartă în ea germenii înfrângerii pe un alt front, mai presus decât celălalt. A fi învins, nu e totdeauna un motiv de depresiune, după cum a fi victorios nu este numaidecât un prilej de exaltare. Înţeleptului îi stă bine moderaţia în toate.   

Aceste consideraţii ne conduc în mod firesc la cel mai important aspect, cel cu adevărat filozofic, al jocului de şah. Dar pentru că e vorba despre o luptă, se pune problema ca unul din adversari să-şi dovedească superioritatea, prin puterea de analiză a situaţiilor şi iscusinţa cu care va şti să exploateze greşelile adversarului. Căci, în fiecare moment, ambii adversari sunt în acelaşi timp obligaţi să atace, ca să învingă, şi să se apere ca să nu fie învinşi. Regulile jocului nu conferă nici unuia şanse sau prerogative superioare. Eşti obligat să muţi, dar fiecare mutare, prin schimbarea poziţiei, poate fi în acelaşi timp şi favorabilă şi nefastă, prin urmările ei mai îndepărtate sau mai apropiate.

Astfel, schematic – dar cu infinite posibilităţi şi variante, jocul de şah constituie cea mai minunată reprezentare a dialecticii care stă la baza existenţei universale.

 

O fugară trecere prin straturile câtorva fragmente este întrucâtva suficientă în intenţia cititorului de a se orienta:

„Prin  bătaia… cu mănuşi, într-o partidă de şah, se înţelege un impact ce deformează.”

 

 

Emilian Lupu

 

 

COCHILII PRIN LUME

 

 

 

Jurnal în Croaţia şi Slovenia

Partea a 2-a

 

Croaţia-Oraşul Trogir

 

          Este situat în colţul occidental al golfului Split, contopit cu insula Ciovo (Bua), iar deasupra canalului, între uscat şi insulă arcuieşte un interesant pod mobil modern. Vizavi de istoria urbei, prin veacul al III-lea d. Cr., grecii de pe insula Vis, întemeiază aşezarea Tregurion adică Trogir. (Numele grec = locul unde pasc caprele, hâm, nu prea fascinantă denumirea, azi, muntele de pe uscat purtând numele Koziac = muntele Capra, deh, imitaţie, în lipsă de altceva!). La un moment dat, colonia greacă solicită apărarea Romei, în faţa impetuoaselor atacuri ale triburilor ilirice. Celebrul Pliniu aminteşte Tragurion-ul ca oraş roman, bineînţeles. În secolul al III-lea d. Cr. este „oraş episcopal”, al cărui episcop martir devine mai târziu cu numele Dujmo, sfântul păzitor al oraşului Split. În vremea aşezării triburilor croate, ne spune molcom ghidul nostru, nea Titi, care nu e ardelean, ci piteştean, pe urmele autorului Horváth Tibor, Trogirul este sub dominaţie bizantină, apoi veneţiană. Acum se numeşte Trau. Din 1180 până în 1322 aparţine regilor maghiari; după rigă, atotputernică este „familia boierească” Šubić din Bribit. Are un rol preţios de-a dreptul în vremea nu tocmai fericită a invaziei tătarilor şi în istoria Ungariei. Regele ungar Béla al IV-lea din apropiata cetate Klis din faţa tătarilor cu toată familia evadează în Trau (Trogir, adică). În amintirea timpului petrecut aici, precizează H. Tibor, insula se numeşte Kraljevac, adicătelea Rege. În anul 1322, oraşul ajunge sub dominaţia „Serenissimei Republici” (Venezia), urmând o perioadă benefică oraşului Trogir, mai ales că viaţa culturală este „clocotitoare”, răsar construcţii „fabuloase”, dar cu apropierea turcimii şi decăderea „falnicei” Veneţii (veacurile XVII-XVIII), împreună cu biserici şi cu palatele sale, urbea intră, parcă, într-o perioadă de adormire şi amorţire. Coborâm iute din autocar, deoarece este deja ora 16,00 şi vrem să vedem totul şi nici nu observăm când trecem de pe uscat pe insulă, că stilul şi „proporţiile construcţiilor sunt aproape identice”. Unii dintre noi se duc glonţ la o cârciumă-terasă cu şliboviţă croată, pizza şi îngheţată italiană şi peşte adriatic, în vederea petrecerii cât mai plăcute a timpului liber, în timp ce alţii, printre care şi eu, mergem mai întâi la fortăreaţa sau ruinele fortăreţei veneţiene „Camerlengo” şi ne urcăm pe creneluri şi metereze, de unde am putut vedea şi admira tot oraşul Trogir, plin de monumente protejate de U.N.E.S.C.O. Mă şi închipuiam pe creneluri, aruncând stupi de albine, vorba prozatorului american postmodern Donald Barthelme, „bolostânci” sau apă fiartă, lături, smoală topită şi alte lichide scârbavnice peste niscaiva tătari, turcalăi, leşi ori muscali. Ne dăm jos şi ne ducem spre est, de-a lungul principalului bulevard trogiresc, „Riva”, care era încadrat de nenumărate iahturi scumpe, de miliardari găunoşi, bărci şi şalupe pentru excursiuni şi de nelipsitele cafenele aglomerate, apoi ne îndreptăm către clădirea primăriei, a cărei faţadă este, potrivit lui H. Tibor, din secolul al XV-lea – fostul palat „Podesta” –, de stil romanic, dar casa scării şi „geamurile dantelate” (sau ferestrele, aş spune eu) sunt deja de stil gotic. În partea dreaptă a primăriei stă falnic un „turn clasic cu orologiu”. Ornamentele judecătoriei au fost făcute de „talianul” Niccolo Fiorentino (croaţii l-au botezat Nikola Firentinac!), urlă de undeva din stânga, ghidul nostru, pe peretele interior este un bazorelief sau un relief realizat de marele sculptor croat Ivan Meštrović înfăţişându-l pe Peter Berislavić călare pe un „harmăsar”, cu o înfăţişare bizară de-a dreptul. Pe celălalt perete se află un alt relief al lui Nikola Firentinac (dacă l-am boteza şi noi, i-am zice Nicolae din Florenţa!), care atârna deasupra scaunului judecătoriei despre care vă spusei ceva mai înainte, pe vremurile cele bune când „loggia” era folosită ca „trebonal” sau „cremenal”. Vizavi de catedrală se află Palatul „Cippico”, iar alături odihneşte muzeul. Potrivit lui nea Titi, cocoşul colorat din hol a fost ornamentul corabiei otomane scufundată de trogirieni în marea bătălie de la Lepanto, din anul 1571, când o puternică flotă veneţiano-spaniolă, condusă de Don Juan de Austria a zdrobit mult mai numeroasa flotă a Imperiului Turcesc, iar de atunci marea împărăţie osmanlâie decăzând iremediabil. Lângă cocoş, nu se află birourile noastre, vorba unei reclame româneşti idioate complet, ci butucul, care ţinea femeia cioplită pe galera învingătoare „La Bella”, adică „Frumoasa”, în limba lui Dante, amintire gingaşă primită de „il capitano” Cippico Alvizo pentru eroica-i faptă. Într-o zi, ne istoriseşte ghidul român, sculptura a dispărut pur şi simplu şi a rămas doar butucul să ne pomenească de „La Bella”. În muzeu sunt expuse diverse hărţi, gravuri, ustensile de navigaţie din Evul Mediu, care ar face deliciul unui ex-gabier ca Traian Băsescu, şi sculpturi greco-romane. Edificiul care domină totuşi Trogirul este impozanta şi înalta catedrală Sfântul Laurenţiu („Sveti Lovro”, în croată), edificată în trei stiluri: romanic, gotic şi baroc, într-o „unitate armonică”. Biserica San Lorenzo (în italiană, că doar veneţienii i-au stăpânit aproape 400 de ani) a fost terminată în anul 1240, cu un an înaintea Marii Revărsări Mongole (1241), pe o „temelie cu trei abside”, în stil romanic. Trebuie să vă spun că am intrat pe uşa laterală a catedralei şi am găsit inubliabila Capelă Sfântul Ioan, lucrare a deja pomenitului Fiorentino sau Firentinac, care conţine , incredibil, peste 160 de sculpturi cu heruvimi, îngeri şi îngeraşi, de sfinţi nu mai vorbesc, ce înconjoară mai mult sau mai puţin voios chipul lui Iisus Christos. Am descoperit şi sicriul Sfântului Ioan, care este şi protectorul oraşului Trogir, cam pe la mijloc şi am dat şi peste o puzderie de credincioşi localnici şi nu numai, care se rugau şi nu prea ne lăsau să studiem temeinic capodopera florentinului. Am mai admirat şi bifat amvonul din marmură, cocoţat pe stâlpi, sculptura maestrului Maurus din veacul al XV-lea, altarul principal şi „rândul de scaune canonice frumos sculptate”. Sculpturile splendidului portal (Poarta de Vest) mi-au atras şi ele atenţia, acestea fiind făcute de un alt maestru (am dat numai peste maeştri!), mai cunoscut, croatul Radovan din Trogir. Horváth Tibor este de părere că portaluri asemănătoare se găsesc în nord până la Dunăre. În turnul de 47 de metri al catedralei, construit între anii 1405 şi 1598 sunt juxtapuse goticul, Renaşterea italiană şi barocul timpuriu. În cele două laturi ale ravisantului portal bogat ornamentat, deasupra leilor aşezaţi pe două console, observăm uluiţi statuia lui Adam şi a Evei, mutre de „evrei istoviţi” şi otomani „purtând greutatea uşii” pe umerii lor nu tocmai firavi, „şearpele” zdrobit în picioare de regii animalelor, semnificând, după cum se ştie, victoria asupra „păcatului strămoşesc”. Trebuie spus neapărat că am luat la rând toate bisericile din Trogir, nescăpându-mi, de pildă, micuţa beaserică numită după Sfântul Ioan Botezătorul, unde am dat peste o valoroasă şi interesantă colecţie de sculpturi şi galerie. Era de la sine înţeles faptul că m-am dus şi la mănăstirea „Sfântul Nicolae” aparţinând călugăriţelor benedictine, fondată în urmă cu 900 de ani şi situată aproape de zidurile sudice ale oraşului. Temelia ei a fost pusă în anul 1064, potrivit unui hrisov. „Complexul mănăstirii” constă în câteva clădiri legate între ele, un turn medieval cu un renascentist balcon, de unde se pot zări marea Adriatică, o parte din zidurile urbei şi biserica. În acest vetust complex de edificii am desluşit, ce-i drept destul de greu, caracteristici ale stilurilor romanic, gotic, renascentist şi chiar baroc, ca să nu mai zic de metereze şi fragmente de piatră din Antichitate! Arcele curţii, două ferestre romanice plus una gotică, superioară, cu arce ascuţite, decorează curtea cea pitorească a mănăstirii benedictine. La intrarea în micul muzeu sau mai degrabă micuţa galerie de artă, una din călugăriţe, care făcea şi pe rupătoarea de bilete, ne explică într-o engleză de mlaştină croată, dar mult mai bună decât a preşedintelui României, ex-marinarul, musul, gabierul, căpitanul Traian Băsescu, faptul că mănăstirea „Sf. Nicolae” a fost reconstruită de câteva ori, înfăţişarea actuală datând din epoca Barocului şi că renascentista clopotniţă cu ale ei delicat cizelate grătare dantelate este o operă din veacul al XVI-lea a membrilor familiei unui faimos arhitect croat Trifun Bokanić originar din insula Brać. Am vizitat colecţia valoroasă a mănăstirii şi am remarcat un bazorelief de pe la începutul secolului al III-lea B.C. (Before Christ, adică înainte de Christos). Figura tânărului dezbrăcat, gol, ce mai, întruchipează pe „Kairos”, în mitologia greacă, o divinitate alegorică semnificând ocazia, de fapt, „timpul măsurabil”, la unii autori căpătând sensul de „timp prezent”, timp imediat. În viziunea pitagoreicilor, Kairos devine intervalul temporal ce se poate determina în raportul său cu valorile numerice; totuşi Kairos nu a avut un cult propriu-zis în antica Hellada, exceptând „grupul sacerdotal”, vorba lui Victor Kernbach, al templului din sanctuarul de la Olympia consacrat lui Zeus, al cărui fiu mezin a şi fost considerat uneori. Filozoful român mediocru Al. Tănase consideră că „prin Kairos [...] părăsim sau depăşim timpul circular, repetitiv, şi pătrundem într-o lume (şi un timp) al măsurii şi formei, al diversităţii, unde putinţa activă duce la forme creatoare, rezultând din prelucrarea şi modelarea materiei amorfe a vieţii”, iar arta „este prin excelenţă timpul critic al istoriei”, deci „un timp al frumosului”. Întorcându-ne la bazorelieful nostru, Kairos-ul simbolizează faptul prinderii clipei, al apucării ei, altfel ea zboară fără a se mai întoarce vreodată şi n-o mai poţi captura în veci, cam în stilul unui Goethe din „Faust” de a opri, nu-i aşa, clipa în loc. Acest lucru este arătat, reprezentat la mănăstirea benedictinelor de partea cheală, pleşuvă din spatele capului acestei mitologice figuri. Modelul pentru bazorelieful trogirian a fost, se pare, statuia din bronz a Kairos-ului realizată de celebrul sculptor antic grec Lysippos din Sikyon. Această creatură zburătoare Kairos – fiind întotdeauna într-o grabă, fugă continuă, constantă – este cel mai bine descrisă în versurile poetului Posidippos din secolul al III-lea î.C. După Kairos, am mai pus ochii, că altceva nu prea puteai face, fiind plin locul de camere video, pe o Madonă în stil romanic, din veacul al XIII-lea, care este cea mai veche pictură din Trogir şi pe un Crucifix pictat în stil gotic, care ne arăta puternica influenţă a artei Bizantine în acele locuri şi care este atribuit celui mai cunoscut pictor veneţian din veacul al XIV-lea, cine altul decât Paolo Veneziano. Am mai observat „the coloured relief polyptich”, cum ne-a silabisit călugăriţa-vânzătoare de bilete şi ţesătoare de mileuri, o pictură compusă din câteva părţi, din prima jumătate a secolului al XV-lea, înfăţişând-o pe Madona cu copilul într-o ramă sculptată şi poleită luxos şi înconjurată de figuri de sfinţi şi care este considerată a aparţine „Şcolii Gotice Dalmaţiene”, al cărei faimos reprezentant este Blaž Jurjev-Trogiranin, din Trogir, of course. În afară de aceste capodopere ale muzeului benedictin am mai desluşit o pictură a Sf. Ecaterina din goticul târziu, o alta a Sf. Benedict, fondatorul ordinului benedictin, realizată în stil renascentist, o Madonă cu „Sf. Sebastian” şi „Sf. Roko”, 9 medalioane baroce cu figuri de sfinţi pictate de artistul veneţian Nicola Grassi şi multe altele.            

Se făcuse opt seara şi ne-am dus şi noi, ăştia însetaţii de artă şi cultură, să ne „adăpăm” la un bar-terasă trogirian, unii cu bericile, alţii cu beutura naţională croată şliboviţa şi, în sfârşit, ceilalţi cu îngheţată în stil mai mult croat decât italian, aşa cum se lăudau vânzătorii trogirieni. Seara târziu, ne-am îmbarcat în autocar şi ne-am dus să ne cazăm, ca să nu rămânem pe drumuri, ce-i drept nu numai bine asfaltate, dar autostrăzi în toată regula, mai ceva decât în România şi Ungaria, deşi Croaţia nu este încă membră U.E. Ajungem, în sfârşit, la „Complexul Solaris”, situat la doar 5 km de frumosul orăşel Šibenik, care n-avea nici o legătură cu filmul lui Andrei Tarkovski, de fapt, era o adunătură de hoteluri, campinguri, vile şi piscine, construită prin anii 1980, deci în vremea comuniştilor şi renovată, după războiul civil interiugoslav (adică sârbo-croat în special), unde eram noi cazaţi şi unde se ţinea şi simpozionul la care fusesem invitat. 

 

Ziua a treia: Parcul Naţional Krka şi oraşul Šibenik

 

Nimerisem la hotelul de trei stele „Andrija”, dotat cu o cameră mare, cu televizor, frigider, telefon, uscător de păr şi alte electrocasnice şi cu nea Titi coleg de cameră, dar şi cu piscină, restaurant cu mese în stil „bufet suedez”, adică mâncai pe săturate şi mai luai şi în cameră ori în excursii şi altele. În ziua aceea frumoasă, de altfel, de început de octombrie, erau programate două excursii: la Krka şi în oraşul Šibenik. 

Cea mai impresionantă frumuseţe naturală a nordului Dalmaţiei este fără îndoială „Parcul Naţional Krka” (Nacionalni Park Krka, cum spun croaţii). Unii dalmaţi, mai mândri, mai semeţi, consideră că lacurile, râurile, cheiurile şi cascadele din Krka sunt chiar mai impresionante, mai frumoase decât cele pe care le-am putut vedea în „Parcul Naţional Plitvice” din centrul Croaţiei, dar nu este aşa, eu le-am văzut pe ambele şi pot pentru ca să spun că tot Plitvice este „fruncea”. Orişicâtuşi, acest râu Krka îşi croieşte drum de-a lungul a vreo 75 km din provincie (Dalmaţia de Nord), de la izvor, din Munţii Dinarici, până la vărsare, la Šibenik. De prin anul 1985, oricum din vremea comuniştilor, zona de la sud de Knin până la Skradin este protejată ca parc naţional. Am plecat spre Krka mai în jurul prânzului (şi nu imediat după consistentul mic-dejun), abia după ce am făcut cunoştinţă, nu cu gheaţa, vorba lui Márquez, ci cu apa şi plaja Mării Adriatice de pe Coasta Dalmată. Apa merita într-adevăr superlaudele localnicilor şi pliantelor, era curată, limpede, clară, de vedeai cei mai mici peşti posibili din elicopter, dar plaja m-a dezamăgit profund, am fost chiar şocat: era pietroasă, n-avea pic de nisip, doamnelor şi domnilor, domnule general, domnule preşedinte, călcai îngrozit pe bolovani şi bolostânci, de-ţi sfârâiau călcâiele şi făceai răni la talpă. Am fugit de acolo şi mi-am luat urgent sandalele, pentru că nu puteai, pur şi simplu, să intri în apă, care era destul de caldă pentru luna octombrie. Am intrat, am călcat atent, chiar cu sandalele italieneşti în picioare, era să mă împiedic şi să vin grămadă peste nişte peşti frumoşi, dar şi peste „boloroci” de toate felurile, am făcut o baie-două-trei pe cinste, alături de două fete frumuşele, românce, şi nu croate sau occidentale, care au fugit cât colo văzând pietrele de pe plajă, înecându-şi amarul în barurile Complexului Solaris. La amiază, am plecat spre Krka, dar nu cu maşina până la Lozovac, de unde puteam lua un autobuz gratuit, ci ne-am dus cu autocarul nostru până la micuţa localitate Skradin, unde am vizitat o interesantă beaserică şi am luat un vaporaş către „Skradinski Buk”, cea mai impresionantă cascadă din zonă. Călătoria până la cascadă era inclusă oricum în taxa de intrare, care era de vreo 50 de kuna, adică 50 de jderi, destul de piperat pentru români! Ne-am aburcat în vaporaş şi am mers pe lac, de fapt, prin canionul râului Krka, am vizitat foarte puţin mănăstirea situată pe insula Visovac şi am ajuns foarte aproape de cascadele Krka. Am vizitat toate cele 17 cascade spectaculoase în mod circular, am traversat tot felul de podeţe, pasarele şi punţi din lemn pentru a ajunge la principala cascadă „Skradinski Buk”, care este, într-adevăr maiestuoasă, curată, limpede şi viforoasă de-a dreptul. Cele 17 cascade se varsă una într-alta natural, cu de la sine putere, oferind un spectacol tulburător, care se compară la alt nivel, la altă scară cu vărsarea lacurilor de la Plivice, în mod asemănător. Am mai văzut un fel de muzeu etnografic, dotat cu o colecţie etnografică, moară, pietre de moară, coşuri împletite pentru spălat rufele, albiturile, maşină de ţesut şi magazin de suveniruri, de unde am luat şi eu un „suvenir de amintire”, un album despre Croaţia. Câţiva românaşi d-ai noştri, mai şmecheri, niscareva bulgăroi cu ceafa groasă şi rusnaci cu ghetre de oraş şi de mafioţi au vrut să facă baie în frumoasele cascade ce formau o imagine senzaţională prin masa urieşească de apă şi de stânci solide, aşa cum văzuseră ei pe Internet, dar nu se ştie de unde, din ce tufiş au răsărit nişte huidume de gardieni sau paznici croaţi înarmaţi până-n premolari, care au tăiat din faşă orice avânt scăldător. Ne-am întors în satul Skradin şi am observat că între stâncile carstice apa era splendidă, chiar sălbatică, fascinându-ne „puterea cu care străbate strâmtoarea înainte de a se revărsa în lacul Visovac”, cel cu mănăstirea. Mai apărea pe acolo şi pârâul Čikola, iar după Skradin printre stânci frumoase se repezea prin cinci trepte în lacul Prokljanac, ca prin canalul Sf. Iosif să ajungă în golf.

Oraşul Šibenik

 

Se făcuse ora 17.00, venea seara mai devreme, pentru că eram în luna octombrie, astfel încât ne-am grăbit să ajungem în Šibenik, unde erau multe de văzut. Am ajuns repede, pentru că Šibenik-ul era aproape de Skradin, dar oricum am poposit acolo pe la 17,30. Acest fascinant oraş, Šibenik, ca mai toate oraşele Dalmaţiei (şi Croaţiei, ca să supărăm oraşele din alte regiuni), are vreo 40.000 de locuitori, fiind al treilea port al ţării lui Krleza, după Rijeka şi Split, având şi o industrie, cică însemnată, zice un Horváth Tibor. Portul este bine şi frumos apărat de un golf cu acelaşi nume, adică Šibenik, lung de 9 km, iar vapoarele circulă prin strâmtoarea, incredibil, cu acelaşi nume! În nordul golfului se situează gura râului cu apă verde Krka. Trecând la partea de istorie, este interesant faptul că începutul acestei localităţi se cam deosebeşte de al celorlalte oraşe, strămoşii ei nemaifiind nici iliri, nici greci, nici romani, Šibenik-ul fiind întemeiat în veacul al X-lea de... croaţi! Din secolele XIII-XV la putere fac cu schimbul „regii unguri-croaţi”, Venezia şi domnitorii bosniaci, însă prin 1412 ajunge pe mâna „Serenissimei” şi împotriva zaverelor (1797) rămâne sub dominaţia veneţienilor aproape 400 de ani, şi acest lucru se vede în arhitectura deosebită a oraşului. După ce în veacurile XVI-XVII, osmanlâii asediază Šibenik-ul, în munţii din împrejurimi sunt edificate fortăreţele numite frumos de religios Sf. Anna, Sf. Ioan şi Šubićevac. Oraşul este ocupat până şi de Napoleon, dar pentru scurtă vreme, apoi până în 1918 este al austriecilor. Am ajuns mai spre seară la Šibenik, după destul de istovitoarea excursiune la cascadele Krka şi am observat că micuţa urbe este construită pe dealul deasupra cheilor, mai sus aflându-se pomenita fortăreaţă „Sf. Anna”, priveliştea, „panarama” fiind superbă, indiferent că veneam dinspre uscat, ca noi, ori dinspre mare, ca alţii mai bogaţi, mai cu iahturi, cu bărcuţe, cu vapoare şi pacheboturi. Pe chei am văzut, printre altele, „Palatul Episcopal” din veacul al XV-lea, tot felul de ziduri de cetate, bastioane, galerii de piatră sau „poarta portului”, dar am galopat spre impunătoarea catedrală „Sf. Iacob” (sau Iacov), aflată într-o piaţă unde mai este expusă şi statuia lui Juraj Dalmatinac, născut în Zadar, care a venit tocmai de la Venezia, despre care am mai vorovit, realizată de marele Ivan Meštrović. Biserica „Sf. Iacob” are 38,5 m lungime şi 18 m lăţime şi a fost concepută de susnumitul Dalmatinac, „fiul oraşului”, cum s-ar zice, o capodoperă arhitecturală, după mulţi autori. Ea a fost imaginată, proiectată în stil gotic, dar a fost terminată în stil renascentist pe „o morfologie gotică târzie”, cum spune Horváth. Catedrala, azi un monument inclus în „Lista Patrimoniului Universal”, a fost creată între anii 1431 şi 1473, data morţii lui Juraj Dalmatinac, iar „renascentismul a fost accentuat” de Niccolo Fiorentino, elevul şi succesorul lui Juraj, până la moarte, în 1505. Acest Fiorentino s-a remarcat prin soluţia de „a rotunji frontul la bolta cilindrică”. Potrivit mai multor critici şi istorici de artă, nu găsim în beaserica Sf. Iacob sau Iacov nici cărămidă nici componente de fier, materialul de construcţie fiind piatra şi marmura din carierele din insulele de vis Korčula, Brač, Rab, Krk. Chiar şi bolta cilindrică se rotunjeşte din „mari plăci de piatră glisate în crestături de suspensie”. Mi-am cam dat seama că partea de jos a frontonului este în stil gotic, în timp ce ălea două coloane care închid rozeta la mijloc au deja „proporţiile demne ale Renaşterii italiene”; dar poarta laterală cu lei este tot gotică. Pe coloanele „purtate de lei” se află, surpriză, portretele cu linii gotice ale lui Adam şi al Evei, iar deasupra acestora se găseşte un „tabernaclu gotic” cu statuia sfinţilor Petru şi Pavel. Poarta principală gotică este ornamentată splendid cu statuile apostolilor, iar în mijloc cu marele Iisus Christos. Mi-au atras atenţia, şi nu se putea altfel, prezenţa celor 72 de capete sculptate (după unii autori 74, dar n-am stat să le număr, că era târziu şi vroiam să vizitez şi altceva), expuse pe partea exterioară a sanctuarului, ele fiind, potrivit legendei, miturilor, busturile create de către mult-prea-des-pomenitul Dalmatinac şi elevii săi cei harnici şi îndemânatici. Revenind la interior, am văzut că acea colonadă gotică separă spaţiul în trei nave (biserica este trinavată) şi în acest mod se evidenţiază extraordinar „bolta cilindrică maiestuos formată”. Cupola Sanctuarului, realizată, de data aceasta, de Fiorentino, dar după modelul cupolei Domului din Florenţa, e susţinută temeinic de patru pilaştri de marmură urieşeşti. Noi, cei prezenţi în biserică, unde am dat peste o fastuoasă şi fascinantă slujbă catolică (deşi eram ortodocşi majoritatea, am rămas stupefiaţi de frumuseţea slujbei šibenik-iene), am considerat, totuşi, că cea mai frumoasă parte a bisericii Sf. Iacob, este „capela de botez cu baza în formă de trifoi”. Plafonul este închis cu „o bucată mare întreagă de piatră minunat şi minuţios sculptată” susţine destul de plastic Horváth Tibor, iar jos, picioarele vasului de botez sunt „îmbrăcate de putto-uri”. „Coloanele ajurate” sunt acordate prin cioplire în „tonalităţile omului soprană, alt, tenor şi bas”. Dacă că nu ar fi interzis acest lucru, precizează acelaşi Horvath, s-ar putea cânta „mici melodioare” prin lovirea coloanelor.  

 

Iulian Cătălui 

 

 

 

 

 

DRUMUL SPRE EMAUS

 

 

 

Cristache Gheorghiu:

 

INTERNET vs. CARTE

 

Ca orice noutate majoră, Internetul a produs o agitaţie pe măsură, nu numai printre cei implicaţi, dar şi printre cei pe care noutăţile mai mult îi sperie decât îi atrag. Acum, deşi el nu mai este o noutate, continuă să producă opinii contradictorii, ceva mai estompate, pentru că – dacă tot nu s-a întâmplat nimic catastrofal – şi temerile s-au diluat. În ceea ce priveşte cartea, după o perioadă în care unii vedeau în Internet inamicul ce va aduce cu sine dispariţia ei, acum au bucuria să constate că numărul cititorilor în biblioteci, cât şi al cumpărătorilor din librării a crescut considerabil. „Cartea rămâne de bază” este o expresie pe care – împreună cu altele asemănătoare – o aud rostită cu satisfaţie din ce în ce mai des. Foarte bine, îmi zic, aşa şi trebuie! De altfel, nici nu mă aşteptam la altceva.  O mică analiză, însă, parcă ar merita.

Numărul crescut de cititori şi cumpărători de carte are, după opinia mea, mai multe explicaţii. Una priveşte România; celelalte pe toată lumea.

Pentru prima, trebuie să mai facem o observaţie: majoritatea cititorilor este formată din tineri. Bineînţeles că nu toţi tinerii citesc, ci doar cei ce au înţeles că singura lor şansă în societatea de astăzi este competenţa şi seriozitatea. Iar dacă România nu le va oferi această şansă, atunci o vor căuta în străinătate; motiv în plus pentru sporirea competenţei. Iar cum aceasta, competenţa, nu le poate fi asigurată pe cale orală de către foştii propagandişti de partid – fie ei şi mascaţi – rămâne cartea ca cea mai serioasă sursă de informare. Ne convingem dacă cercetăm şi ce anume citesc aceşti tineri. Vom observa că predomină literatura universală – preponderent occidentală – clasică şi contemporană.  Dar nu intrăm acum în detalii, fiindcă nu acesta este subiectul nostru, ci Internetul. În plus, creşterea numărului de cititori nu este un fenomen specific doar României. El este observabil şi în Occident, unde argumentul de mai sus nu funcţionează şi unde rămân valabile celelalte explicaţii.

Lectura unei cărţi din fotoliu este infinit mai comodă decât de pe scaun, cu ochii aţintiţi pe display şi mâna încremenită pe mouse. Iată al doilea motiv pentru care este preferată cartea.

Cea de a treia explicaţie ne-o oferă Internetul însuşi. Înainte de orice lectură, este necesară o selecţie a preferinţelor din multitudinea cărţilor oferite, ceea ce – trebuie să recunoaştem – nu este deloc uşor. Înainte de a căuta o carte, trebuie să ştim că ea există. Ei bine, astăzi, cea mai puternică sursă de informare este Internetul, iar viitorul îi deschide perspective nebănuite. Acei tineri despre care vorbeam mai devreme, nu aparţin categoriei celor refractari la noutăţi. Dimpotrivă, calculatorul le este familiar, îl folosesc, se informează şi – cu informaţia astfel culeasă – pleacă la bibliotecă sau la librărie şi îşi procură cartea despre care tocmai au aflat că ar merita s-o citească.

Teoretic, critica literară este cea care ar trebui să faciliteze selecţia cărţilor. Din păcate, ea există doar cu numele; în realitate, a murit înainte de a se naşte. Motive sunt mai multe. Unul dintre ele este imposibilitatea chiar şi pentru specialişti să citească tot ce se publică. Al doilea, este capacitatea intelectuală a criticilor. Desigur, există şi critici valoroşi, unii adevarate somităţi în domeniu, oameni cu o cultură solidă, pe a căror opinie se poate conta. Din nefericire, ei sunt puţini (Vai, cât de puţini!) şi nu pot acoperi decât o infimă parte din tot ceea ce ne-ar putea interesa. Cei mai mulţi au devenit critici literari din incapacitate de a face altceva, profitând de ambiguitatea domeniului. În consecinţă, opinia lor nu ar putea interesa decât pe cei şi mai puţin dotaţi decât ei. În plus, cum acolo unde nu există unităţi de măsură adecvate apare relativismul, evaluările pro domo sunt la ordinea zilei. S-a ajuns astfel în situaţia că o cronică nefavorabilă atrage atenţia mai curând decât una laudativă, citită doar de cei vizaţi pentru a fi ataşată în curriculum vitae. O săgeată otravită, în schimb, incită curiozitatea. Este firesc, pentru că scrieri neinteresante apar zilnic în cantităţi uriaşe, şi atunci, în mintea oricui, apare întrebarea: de ce oare s-a ostenit criticul nostru să blameze o anume carte, şi încă fără să-l plătească nimeni? Înseamnă că e ceva acolo! Ceva ce se vede că l-a necăjit pe critic, dar care e musai să aibă ceva valoare, că altfel nu s-ar fi deranjat. Asemenea cronici sunt însă rarisime, astfel încât revistele de critică literară rămân practic necitite de către cei vor să se informeze cu adevărat. Asta mă duce cu gândul la un exemplu din alt domeniu: sportul. Schiorii profesionişti, la sfârşitul cursei, arată ostentativ camerelor de luat vederi marca schiurilor lor. Acest mod de reclamă comercială este eficient, deoarece spectatorii pleacă de la ideea că schiorul respectiv ştie ce să aleagă. Întrebarea este: de ce oamenii au încredere în schior, dar nu şi în criticul literar? Răspunsul vine de la sine: schiorul şi-a dovedit competenţa.

Revenind la necesitatea selecţiei cărţior, să vedem ce oferă în această privinţă Internetul? El înseamnă în primul rând democraţie, pentru că aici oricine se poate pronunţa. Nu există cenzură şi nici monopol. Desigur, sunt şi dezavantaje. Poţi fi înjurat când ţi-e lumea mai dragă. (E sigur că nu meritam?) Dar asta este viaţa reală şi – la fel ca în viaţă – şi pe Internet, fiecare persoană îşi alege mediul în care vrea să comunice. Pe stradă ne întâlnim cu sute de persoane a căror prezenţă o ignorăm; ne reţin atenţia doar câţiva. La fel se întâmplă şi pe Internet. Există însă şi uriaşe avantaje. Dacă vreau să primesc o informaţie este suficient să lansez o întrebare într-un forum specializat şi voi primi zeci de răspunsuri. Veţi constata mai întâi că există şi oameni amabili. Evident, răspunsurile vor fi extrem de diferite, în funcţie de gusturile, educaţia şi cultura „forumistului”. De cele mai multe ori nici nu este necesar să punem întrebări. Este suficient să urmărim discuţiile dintre celalţi forumişti şi aflăm lucruri dintre cele mai interesante, despre care nu ştiam nici măcar că există. Ei bine, tocmai aici se află şi „secretul” operaţiei. Coroborând informaţia cu impresia pe care o avem despre furnizorul ei, ne formăm o opinie cu mult mai complexă despre subiect, decât verdictul unei singure persoane erijate în a-toate-cunoscător, despre care nici nu suntem siguri dacă a înţeles cu adevarat conţinutul cărţii pe care o recenzează, mai ales ca – dacă tot a pierdut măsura – atunci îndrăzneşte să se pronunţe chiar şi asupra textelor pe care nu le pricepe, pentru că lipsa de măsură devine cu timpul o caracteristică personală, dacă nu cumva a avut-o de la început.

Nu vreau să fiu răutăcios, dar cu puţină onestitate am putea recunoaşte că nu ne putem pricepe la toate. În ceea ce mă priveşte, apreciez persoanele care au tăria să spună că nu se pricep acolo unde subiectul depăşeşte sfera lor de competenţă. Dar care este sfera de competenţă a unui critic literar? Rareori ea trece dincolo de cea a frivolităţii, ceea ce este firesc având în vedere faptul că – dacă putea mai mult – făcea mai mult, eventual altceva, dar el s-a exclus singur din zonele mai greu accesibile din punct de vedere intelectual. Faţă de Internet, evident că asemenea persoane sunt recalcitrante. Cum ar putea să accepte ideea că şi alţii au drept la opinie? Este firesc deci ca temerile lor să nu fi dispărut de tot, pentru că nici motivele nu au dispărut şi vor continua să rămână până când Internetul va deveni un bun comun pentru orice persoană cât de cât cultivată, de unde se vede că şi cultura este o chestiune relativă, dincolo de principiul „cultura este ceea ce ştiu eu; cine ştie altceva este un semidoct”.

O altă posibilitate oferită de Internet – cu o eficienţă de neimaginat în urmă cu câţiva ani – este cea a aşa-numitelor motoare de căutare: programe ce selectează automat în locul nostru. În câteva secunde, dintre miliarde de site-uri, ni se afişează o listă a celor ce corespund unor chei de selecţie precizate de noi. Asta ca să nu mai vorbesc despre accesul aproape instantaneu la zeci de enciclopedii, de unde ne putem informa asupra aproape orişice în tot atâtea accepţiuni.

Apariţia Internetului a generat comparaţii cu inventarea tiparului. Din punctul de vedere al tehnologiei, ca şi al impactului social, comparaţia este perfect valabilă, doar că tiparul a facilitat numai producţia de carte. Plăcerea lecturii şi implicit a interesului pentru carte apăruseră însă mai devreme, după ce romanii au creat codexul, legând filele pe o latură şi făcând astfel manipularea mai comodă.  Asemenea tiparului, Internetul facilitează în mod direct răspândirea informaţiilor. În privinţa suportului, ne putem aştepta la noutăţi suficient de revoluţionare. Dacă lectura pe display este incomodă, nu va dura mult şi vor fi inventate alte dispozitive ca suport pentru text, poate chiar mai comode decât formatul de carte. Ce-aţi zice dacă – fie şi cu tehnologia actuală – în loc de display, am urmări textul pe un ecran ca la cinematograf, stând comod în fotoliu sau chiar în pat, manipulându-l cu o telecomandă? Se poate şi azi, dacă chiar vrem.

Tot ce am spus până aici sunt lucruri cunoscute de către majoritatea cititorilor şi probabil uşor de intuit de către ceilalţi. Se pune atunci întrebarea: ce anume a stârnit reacţia negativă a unora faţă de Internet? Orice autor autentic doreşte să fie citit. Pentru el nu contează suportul pe care se află imprimat textul. Sticlă, hârtie, papirus, plăci de ceramica, orice ar fi, important pentru el este ca lumea să ia cunoştinţă de creaţia sa. Concurenţa şi opiniile contrare nu sunt nici ele obstacole ci, dimpotrivă, dovada că nu vorbeşte în pustiu sau în faţa unui grup de oameni aduşi cu forţa la o şedinţă. El chiar îşi doreşte un spaţiu al disputelor, cu speranţa că şi opinia sa va fi luată în seamă. Condiţia este ca acest spaţiu să fie în zona sa de interes şi, dacă se poate, cât mai elevat. (Evident că nu orice opinie este interesantă pentru el.) În consecinţă, Internetul nu-l incomodează pe scriitor ci, dimpotrivă, vine în avantajul său. Ce-i drept, există şi o categorie specială de scriitori, care au devenit printr-un joc al întâmplărilor profesionişti în domeniu, în sensul că îşi câştigă existenţa prin scris. Ca orice funcţionar conştiincios, ei se aşază la birou şi – deşi nu au nimic de spus – produc literatură. S-au obişnuit să fie plătiţi pentru asta şi acum se simt în pericol. Pe aceştia nu merită să-i contrazicem şi nici să ne întrebăm ce anume au produs.

În ultimul timp, pe Internet se găsesc din ce în ce mai mult, nu numai informaţii despre cărţi, ci şi conţinutul lor. Marile universităţi din Occident au transcris deja în format electronic principalele opere ale scriitorilor antici şi continuă s-o facă cu cei clasici. Evident, în limba engleză, care a devenit ceea ce cândva fusese limba latină. Noile apariţii sunt din capul locului scrise în format electronic şi apar de cele mai multe ori mai întâi pe Internet şi apoi în librării. Motivul este tocmai graba autorilor de a face cunoscute lumii ideile lor. Fac excepţie cărţile „ţinute sub obroc” de către cei ce vor să câştige bani de pe urma lor. (Se pot câştiga bani şi pe Internet, dar lumea încă nu este obişnuită cu această formă de comerţ.) Marea majoritate a acestor cărţi însă nici nu merită citite, din moment ce au fost scrise în scopuri comerciale şi nu pentru că cineva, autorul, a avut ceva de spus. Iar dacă totuşi au stârnit un cât de mic interes, atunci cu siguranţă că apar şi pe Internet, fie şi sub formă de copii pirat.

Rămâne dezavantajul lecturii pe display, dar – cum spuneam – viitorul are surprize în această privinţă. Şi dacă vă doriţi neapărat să aveţi textul pe hârtie, nu vă împiedică nimeni să-l copiaţi la imprimantă, în formatul dorit, eventual cu caractere mai mari, dacă aveţi probleme cu acuitatea vizuală. Timp să aveţi şi deschidere către informaţia adevărată.

 

 

 

 

Virgil Borcan:

 

Unde ni sunt oratorii

 

Parafraza din titlu nu indică atât nostalgia după Vlahuţă (ca formă premergătoare „preoţirii întru Eminescu” de care vorbea la un moment dat regretatul Petru Creţia), cât stupoarea mută (amuţită!) a lui „homo ciberneticus” în mijlocul babilonicei hâhâieli care ne împresoară.

Dacă, de când lumea, „grammmatici certant”, nu e mai puţin adevărat că psihologii admit în unanimitate: gândirea e structurată discursiv. Nu gândim în flash-uri (cum am putea, blasfemator, să ne imaginăm că o fac îngerii), ci gândim „cu subiect şi predicat”, în structuri logice generate pe şi imprimate în cortex. Răsturnând raţionamentul, o exprimare (scrisă sau orală) agramată, rudimentară şi bolovănoasă e reflexul tangibil al unei gândiri alterate sau nu îndeajuns maturizate. Iată un adevăr suficient de discutat (de la Eminescu la Wittgenstein) pentru a deveni indiscutabil.

Deşi, în cât mă priveşte, nu mă pamez după figura şi discursul lui Sandu Napoilă Ultraretrogradul, nici nu mă sfiesc, în faţa tastaturii ordinatorului, să-l evoc admirativ pe Demosthenes; chiar dacă cei din jur, pe malul mării, nu iau o piatră în gură decât eventual pentru a proba că au fost la Paralia Katerini, în baza unei oferte „calitative” a agenţiei turistice X, care le-a mai făcut şi un discount; damicelele siliconate au făcut topless, iar „sponsorii” aferenţi s-au bucurat, după stres-ul de la firmă şi din trafic, de un sejur all inclusive. Si duo idem faciunt, non est idem: la vederea Mediteranei, triburile doriene au strigat „Thalassa! Thalassa!” (semnând astfel actul de naştere al civilizaţiei europene), iar rromânaşii noştri „Super, mânca-ţi-aş!”. E doar o nuanţă, intuită de Oswald Spengler („Declinul Occidentului) şi exprimată crepuscular de Paul Valéry („Nous autres civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles”).

Cu cât osânza care le înveşmântează emisferele cerebrale e mai vârtoasă, cu atât vorbitorii noştri „retribuiţi” (parlamentari, guvernanţi, oameni de presă) se împotmolesc în anacoluturi. Coerenţa discursului e invers proporţională cu numărul de decibeli, semne de exclamaţie şi înjurături birjăreşti. Vorbim până facem clăbuci la gură, dar numai pentru a compensa vidul din creiere. Am înlocuit politeţea cu porcăiala, argumentul cu calomnia şi stilul cu „colocvialitatea” (în cel mai depreciativ sens al acestui termen, altminteri onorabil). Lumea „ce gândea în basme şi vorbea în poezii” e mai inaccesibilă decât Edenul biblic. Suculenţa metaforică a lui Cicero şi rigoarea reflexivă a lui Spinoza („more geometrico demonstrata”) au devenit duioase amintiri. Nici măcar procesele de imoralitate nu mai sunt ce erau pe vremea lui Balzac sau Flaubert; iar dacă Delavrancea s-ar naşte a doua oară, ar emigra probabil pe o altă planetă. Cutezând (cu toate riscurile) să mă situez în răspăr faţă de o idee recent (şi impecabil) exprimată de Horia Roman Patapievici, afirm că nici măcar beţia de cuvinte nu mai e ce era odată; poate şi pentru că beţivanii de geniu de pe vremuri nu beau vin contrafăcut.

Parcă pentru a mai îndulci contondenţa monologurilor juxtapuse care umplu spaţiul public, împrejurări obişnuite ale vieţii (la bancă, la frizer, la dentist) ne pun în faţă o gingăşie care l-ar indigna pe Maiorescu. Dacă tot mâncăm plastic, de ce nu ne-am transforma în nişte păpuşi de plastic, politicoase, deferente, serviabile şi împătimite de diminutive? În fond, mâncărica de la Mc. Donald’s e calitativă, iar la cerere ţi se poate elibera pentru ea şi o facturică.

Drept pentru care închei, aşternând în josul paginii o (nevinovată?) semnăturică…

 

 

P.S. Aşa nu mai merge, nenică!

 

 

 

 

 

 

 

OCHIUL MELCULUI

 

 

 

OVIDIUS  –  TRISTA  III,  ELEGIA  I

 

Reprezentant de seamă al epocii augustane, considerată „secolul de aur” al literaturii latine, Ovidiu este o personalitate de excepţie a timpului său, un poet care s-a impus prin prestigiul operei şi prin destinul aparte al artistului.

Creaţiile sale lirice îl reclamă drept promotor al unei poetici noi, prin modalitatea de tratare a temelor şi motivelor literare şi timbrul aparte al lirismului, marcat de tonul personalizat al confesiunii poetice. Modernitatea liricii ovidiene determină profunde mutaţii în planul esteticii literare, în contradicţie cu rigorile clasicismului, iar creaţiile sale literare marchează o nouă etapă în evoluţia ideilor literare, prefigurând noile direcţii de afirmare a poeziei europene.

Pentru epoca sa, Ovidiu este un „poeta novus”, continuator neîndoielnic al lui Catul, ca exponent al mişcării neoterice. Publicarea elegiilor erotice, reunite în Amores (libri V) şi Ars amandi (libri III), îi asigură faima de „lusor tenerorum amorum” (cântăreţ al gingaşelor iubiri), consacrându-l ca poet de succes al epocii augustane, răsfăţat al cercurilor mondene din Roma.

Prima culegere din seria elegiilor personale poartă un titlu semnificativ: Tristia,  un derivat de la tristis,-e, formă substantivizată de neutru plural. Traducerea titlului prin „cele triste”, „cele dureroase”, „întristările” poetului, exprimă elocvent sentimentul dominant din aceste poeme.

Un loc important în cadrul antologiei îl deţine cartea a III-a, căreia autorul îi dă formă închegată, alcătuită din 10 elegii – prima, având rolul de prolog, iar ultima servind drept epilog al unui volum cu structură unitară.

Aici sunt incluse primele scrisori redactate în spaţiul dobrogean; traducerea unor sentimente intense se împleteşte cu o atentă observare a realităţii care îngăduie pătrunderea în lumea de la Pontul Euxin, atât de diferită de strălucitoarea Romă.

Elegia întâi din Cartea a III-a a Tristelor este ilustrativă pentru tratarea deosebită a unei teme poetice. Drama exilului determină zbuciumul intens al poetului, iar sentimentul acut de înstrăinare este sublimat artistic în textul scrisorii. Printr-o ingenioasă mutaţie de planuri, poezia însăşi ajunge să vorbească în versurile elegiei; personificarea cărţii care porneşte de la Pontul Euxin, pentru a ajunge la Roma în căutarea „fraţilor” născuţi acolo, reflectă profund sentimentul de alienare trăit de poet.

Textul elegiei are o formă dialogată, iar dialogul implică, succesiv, multiplii interlocutori: cititorii, destinatarii direcţi ai operei poetice, un trecător – devenit călăuză imaginară în spaţiul cultural al Romei – şi Octavian Augustus, interlocutor dezirabil, căruia „cartea” îi vorbeşte în numele poetului exilat. 

O astfel de poezie are puterea de a anula, într-o formă singulară, graniţele timpului, înscriindu-se într-un prezent etern al artei autentice. În aceasta constă puterea artei de a înfrunta vicisitudinile istoriei şi de a sfida trecerea timpului, a cărui curgere îmbogăţeşte cu noi sensuri poezia ovidiană. Temele şi motivele liricii sale, modalităţile artistice folosite au influenţat în chip decisiv poezia europeană ale cărei accente reflectă ecouri ale poeziei marelui exilat. Romantismul european şi chiar simbolismul sunt curente aflate sub incidenţa liricii ovidiene.

 

Prof. Maria Stoica

 

Trista III, 1

 

Carte trimis-a celui exilat,

Eu vin sfioasă în acest oraş.

Întinde-i mâna cărţii obosite,

Prea bunule prieten – şi nu te ruşina,

De-o vei citi:

În astă scriere nu-i nici un vers

Ce-nvaţă a iubi!

Aceasta este soarta

Stăpânului meu, bietul:

Nefericirii nu-i îngăduit

Să se ascundă-n erezii!

Şi, chiar de-a scris cândva

O carte-n joacă

El aspru o condamnă azi.

Greşeala tinereţii –

Amarnic o urăşte-acum

Dar, vai, cât de târziu!

Priveşte-mă, tu, bunule prieten:

Ce-aduc acum cu mine?

Nu vei vedea decât tristeţe –

O poezie şchioapă,

Cu timpurile sale potrivită.

Un stil greoi,

În ritmul alternat pe care

Natura scrierii

Îl lasă când în jos,

Când îl înalţă

Făcându-l

Cât mai lung pe drum…

Nu sunt

Nici galbenă ca cedrul

Şi nici uşoară

Ca piatra şlefuit-a mării.

M-am ruşinat s-arăt

O faţă îngrijită

Celui ce stăpân îmi este.

Am litera pătată,

Cu ştersături adânc întipărite:

A vătămat-o chiar poetul,

Cu lacrimile sale!

De-aceea,

Dacă limba-n care-s scrisă

Nu sună latineşte,

Tu, iart-o!

Din ţinut străin ea vine!

„…Spuneţi-mi, cititori,

– De nu vi-i greu –

Pe unde s-o apuc

Şi cui să-i cer eu găzduire

În marele oraş?...”

Cu limba-mpleticită

Am spus aceste vorbe-n şoaptă

Şi foarte greu găsit-am

Pe cineva

Ca să mă-ndrume.

„Zeii măriţi să-ţi dea

(I-am spus)

Tot ce poetului

Nu-i permis:

Să poţi trăi

În pace adâncă,

Aici, în ţara ta!

Şi acum, tu poartă-mi paşii,

Iar eu, te voi urma,

Oriunde-ar fi – pe mare, pe uscat,

Precum în lungul drum

Făcut cu trudă mare,

Din loc îndepărtat”.

El s-a supus – şi, îndrumându-mă,

mi-a zis:

„Acesta-i Forul Cezarului meu,

Iar mai încolo

E drumul sfânt

Ce numele şi-l trage

Dintr-al Vestei!

Aici e templul Vestei,

Unde Pallas Atena,

E slujită, iar focul ei cel sacru

Mereu e-ntreţinut!

Aste lăcaşuri, mai demult,

Regelui Numa i-au aparţinut…”

Apoi, luând-o mai spre dreapta-mi

Spune:

„Aceasta-i Poarta Palatină, şi-aici

E Stator, templul lui Jupiter,

În locul unde Roma s-a zidit”

Pe când le admiram în parte,

Eu văd uimită nişte uşi

Cu arme strălucind şi-acoperişuri

Demne de un zeu.

Şi-aici e templul lui Jupiter?

– rostit-am eu –

Zărind coroana de stejar

A zeului cel mare.

(Nu mă-nşelam prea mult,

Măreţ era palatul!)

Dar, totuşi: de ce poarta

Cu frunze de laur e gătită?

Ce plete sfinte

Acest copac umbros le încunună?

Cumva, această casă –

Triumfuri repetate a câştigat

Sau, poate, de Apollo însuşi,

Sublimul zeu – este iubită?

Ori, nu cumva e sărbătoare,

Căci zi de sărbătoare-i pururi,

Când pacea e adusă pe pământ?

…Motivul

Era scris chiar acolo, sus:

Cuvintele ne-arată

Cum Cesar i-a salvat pe cetăţeni!

„Prea bunule Părinte, la cei salvaţi

Adaugă pe unul – cel izgonit departe,

În larga zare-a lumii,

În hăul caznelor, pe care,

Pe drept cuvânt, le-a meritat,

El ispăşeşte-acum o vină:

Greşeală este, nu-i o crimă!”

…Vai, mie, cea nefericită!

Mă tem de locu-acesta,

De cel puternic eu mă tem,

Iar litera-mi s-a zdruncinat,

Tu vezi ce palidă-mi e faţa,

Cum foaia de hârtie a albit?

Îmi vezi picioarele,

Cum şchioapătă întruna,

De-atâta tremurat?

„Te rog, augustă casă,

Cu milă mă primeşte

Şi fă să-i plac

Stăpânului măreţ!”

…Şi, iată, că de-aice,

Eu sunt purtată pe înalte trepte,

În pas domol, spre templul însorit

Al zeului netuns – Apollo –

Unde, printre coloane de Corint,

Stau Donaidele, cu-al lor tată,

Barbarul cel cu paloşul întins…

Aici ajuns-au scriitorii:

Cei vechi şi tineri, spirite-nvăţate,

Cărţile lor, privirilor deschise,

Îndeamnă spre a fi citite,

…Eu, fraţii mei mi-i căutam

Fireşte, exceptându-i pe aceia

Pe care tatăl lor, odată,

Mai bine nu i-ar fi născut!

Zadarnică-ncercare! Nainte-mi

Melissus, paznicul, îmi iese,

Cerându-mi

Lăcaşul sfânt să-l părăsesc,

Porunca-i aspru a lovi pe-aceea

Ce fraţii doar şi-i căuta!

Mă-ndrept atunci spre două temple

Al lui Apollo şi-al Junonei

Care de teatrul lui Marcellus sunt lipite

Dar nici acolo

Nu-i fu îngăduit popasul

Aşadar picioare obosite

Nici Atriul libertăţii

Ce-ntâia oară găzdui la Roma

Cărţi învăţate –

Nici el pribegiei uşa nu-i deschise!

Soarta nefericitului părinte

Copiii aspru i-a lovit

Şi noi, sărmanii, îndurăm exilul.

Poate, cu vremea,

Cezarul s-o îndura de noi

Zei, vă implor, primiţi-mi ruga!

Pe tine, Cezar, mai umil te rog –

Tu, cel mai mândru dintre zei!

Primeşte-mă, auguste, iar la tine

– Mulţimea nu mai trebuie rugată –

Îngăduie-mi să mă ascund în case,

Dacă popasul public mi-i oprit!

Iar voi, plebei, de mi-i îngăduit,

Luaţi în mână

Aceste biete versuri, ruşinate!

 

RESTITUTIO

 

 

 

Rodica Constantinescu

 

S-a născut în 1932, la Galaţi, cu nume de fată Ghenţi. Absolventă a Academiei Comerciale din Bucureşti, a fost repartizată la Braşov, unde s-a căsătorit cu Gheorghe Manciu, împreună cu care are o fată, Dana. Divorţează şi se căsătoreşte apoi cu Iani Constantinscu din Galaţi, care era marinar în Suedia şi cu care emigrează în anii ’70. A decedat în anul 2002, departe de ţara de origine, căreia, fără îndoială i-a dus dorul şi scrisorile de mai jos sunt străbătute de acest dor de acasă.

Redacţia mulţumeşte doamnei Lucia Dan pentru bunăvoinţa de a ne fi pus la dispoziţie, prin intermediul domnului Dan Şona, o serie de patru scrisori primite de la prietena ei, Rodica Constantinescu, decedată cu cinci ani în urmă la Göteborg.

 

CĂLĂTORIA  ÎN  NORVEGIA

 

Draga  mea  Luci,

 

După o vacanţă de vară plină de evenimente şi mai puţin soare prin părţile noastre, m-am aşezat la masa de scris pentru a relua corespondenţa întreruptă.

Pentru că a fost timpul concediilor, al plimbărilor, voi încerca să scriu cum mi l-am petrecut eu – aşteptând ca în răspunsul vostru să aflu ce-aţi făcut voi.

Lunile aprilie-mai am avut timp frumos aici şi am avut destule sărbători, prilej de petrecere şi voie bună. Astfel, Paştele, 1 Mai, Înălţarea, Rusaliile, ziua mamei, ziua lui Sebastian (9 ani), solstiţiul de vară. Am fost şi cu vaporul în Danemarca cu copiii cei mici şi timpul a trecut pe nesimţite.

Eu am sărbătorit cu toţi toate evenimentele, însă gândul meu era la programul meu de vacanţă, program ce-l făcusem încă din luna aprilie – o croazieră la Cercul Polar N şi Capul Nord.

Această croazieră era s-o fac încă din 1994, dar un telefon al surorii din Italia, care dorea să facem o excursie în România, mi-a schimbat planul. Bine am făcut c-am acceptat propunerea ei – c-a fost ultima călătorie cu ea.

Aşa cum scriam, încă din luna aprilie m-am apucat de treabă şi găsind agenţia şi călătoria spre „Nord”, m-am înscris şi mi-am pregătit materialul documentar pentru această parte a lumii. Şi cum bine spune proverbul: „Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”, am reuşit să ocup şi eu un loc – aflând mai târziu în luna mai că toate cabinele erau ocupate, deşi plecarea era în 29 iunie.

Agenţia de voiaj era suedeză, vaporul „Funchal” era construit în Danemarca în 1961 (renovat ulterior) înregistrat în Panama, compania „Great Warwich”, era de 10.000 tone, cu locuri pentru 450 de pasageri şi 170 personalul de deservire. Nu era mare, special ca să se poată strecura prin unele locuri foarte înguste ale fiordurilor Norvegiei.

Atât numele vaporului, cât şi saloanele interioare, aveau denumiri portugheze: Funchal (capitala Madeirei, insulă portugheză), apoi etajele Estorial şi Algarne (oraşe în Portugalia) Madeira şi Azore, insule portugheze. Restaurantele se numeau: Coimbra şi Lisabona. Cazinoul Porto, Zorco, barul de noapte Leha verde etc., etc.

Căpitanul era grec, IOANNIS GHEORGIADIS – administratorul, 5 ghizi, precum şi doctorul cu sora de cabinet erau suedezi, restul personalului era portughez. Scriu toate acestea şi poate alte detalii neimportante pentru voi – dar un exemplar din scrisoare este al meu şi vreau să am aceste date.

Îmi găsisem o cabină cu 2 paturi suprapuse, la cel mai de jos etaj (era mai ieftin) însă am stat în dubiu pentru că nu ştiam cine va fi a doua persoană. Între timp, am aflat, era o doamnă de 79 ani din Stockholm, SONYA, ce avea un magazin de îmbrăcăminte, deci foarte vioaie şi plimbăreaţă.

N-am cunoscut-o personal, dar am vorbit cu ea la telefon de 3 ori din Stockholm şi bănuiam că-i simpatică.

Neînţelegându-ne în ceea ce privea cele două paturi (fiecare vroiam patul de jos) a trebuit să renunţ şi să-mi găsesc altă parteneră pentru o altă cabină cu 2 paturi separate. Era o prietenă suedeză INGA MAJ şi deşi ea mai făcuse această croazieră de 2 ori, a vrut să mai meargă încă o dată, aşa era de încântată de această călătorie. Şi ea are 76 de ani, e foarte vioaie, sănătoasă şi a fost o companie foarte plăcută.

Cabina era la et. III pe puntea Madeira, n-aveam geam, dar aveam paturi separate şi deşi cabina era de 4 persoane am locuit numai noi două. Cu cât aveam pretenţii mai mari, cu atât preţul se ridica. Au fost preţuri între 8000 şi 25.000 Kr. şi eu m-am încadrat în 20.000, inclusiv excursiile ce erau programate în afara vaporului. N-a fost ieftin.

N-am făcut caz că n-aveam geam, pentru că ne gândeam că şi aşa nu vom sta prea mult în cabină şi-n al doilea rând, ne-ar fi deranjat la somn, c-am avut o mare parte din drum lumină permanentă.

Acum, când m-am întors acasă, mă felicit de alegere şi-mi spun că şi banii au meritat – am avut lucruri foarte interesante în drumul nostru.

Dar trebuie să vă spun că o congestie pulmonară, ivită în 5 VI şi care a necesitat 7 zile de spital şi 14 zile de tratament cu antibiotice acasă – era gata
să-mi distrugă un vis aşa de frumos. Dar cum D-zeu m-a ajutat în clipe şi mai grele ale vieţii mele, m-a ajutat şi acum şi nu numai ca să mă refac repede şi s-o pornesc la drum în 29 VI, dar mi-a trimis şi zile frumoase, calde, în călătorie şi chiar mi-a scos din întuneric „aurora boreală sus pe Capul Nord”, ca să mă bucure, să-mi lumineze zilele.

Aş fi vrut să scriu în câteva pagini de mine, de familia mea şi de călătoria respectivă, dar ştiu că vă interesează pe toţi locurile ce le-am văzut în acea parte a lumii, „Nordul”, şi de aceea voi umple pagini cu detalii, pe lângă călătoria propriu-zisă. Eu am fost la bibliotecă şi am citit mult despre Norvegia, aşa că-n drumul meu m-am folosit de cele ce ştiam şi le-am mai completat cu cele spuse de ghizi.

Această călătorie la Cercul Polar şi Capul Nord se face o dată pe an, iunie-iulie, pentru că atunci sunt nopţile albe şi atunci apare aurora boreală şi îmbarcarea se face din portul Göteborg care, spre norocul meu, e la 7’ de casă.

Ceilalţi turişti au venit cu maşini, autocare, avioane, atât din toată Suedia, cât şi din toată Europa şi America (c-au fost francezi, germani, italieni, austrieci, olandezi şi chiar 2 japonezi).

Toată luna iunie a fost urâtă şi a plouat mult şi eram tare necăjită, având câteodată regrete că m-am înscris la excursie. Însă când a sosit ziua plecării, 29 VI, ora 17, s-a făcut frumos, a ieşit soarele şi, cu emoţii mari (cum am eu înaintea călătoriilor), am plecat cu Iani la vapor. Valiza se făcuse grea, pentru că aveam îmbrăcăminte şi groasă pentru excursii şi zile friguroase, îmbrăcăminte pentru zilele pe vapor, precum şi îmbrăcăminte pentru serile la restaurant şi elegante pentru spectacole şi club de noapte.

Însă aşa bine a fost totul organizat, că nu ne-am tăbârcit cu bagajele.
Le-am lăsat în port, în prezenţa ghizilor şi personalul vaporului le-au urcat sus şi ni le-au pus în cabine (că ni se atrăsese atenţia să lipim etichete cu nr. cabinei). Şi la fel s-a procedat şi la întoarcere. La ora 5 dimineaţa, în ziua când ajungeam în Göteborg, am pus valizele lângă uşa cabinei pe coridor şi le-am găsit apoi jos în port, fără panică şi fără să dispară ceva.

Prietena Inga Maj pe care o adusese fiul ei – ajunsese înaintea mea, se instalase în cabină şi ieşise în întâmpinarea mea, astfel c-am avut ocazia să ne fotografiem înainte plecării chiar în faţa vaporului (fotografie pusă în acest plic).

Iani, curios să vadă interiorul vaporului şi cabina noastră, a urcat cu noi.

Marinarii terminaseră curăţenia vaporului (că venise din călătoria din fiordurile Norvegiei în dimineaţa aceleaşi zile) şi făceau aprovizionarea, primeau alimente, fructe şi zarzavaturile necesare. Ulterior îmi spunea Mats (ginerele) care este director la o firmă de import-export de legume şi fructe, că au expediat la vaporul nostru un camion cu fructe şi zarzavaturi. Şi pentru că e vorba de alimente vreau să scriu aici (şi nu voi mai repeta) că la mesele restaurantului a fost bună, felurită şi grozav de multă mâncare – ceva exagerat, nu se putea mânca şi cred că se arunca. Avea brutărie şi cofetărie proprie şi deci pâinea şi prăjiturile proaspete, calde începând cu micul dejun.

Se începea cu 6 dimineaţa, când se servea cafeaua şi prăjituri pentru cei ce se sculau devreme pentru plimbare pe terase, pentru gimnastică şi saună; 7-9 era micul dejun; 12-14 prânzul; 16-17 cafea şi prăjituri; 19-21 cina; şi la orele 23 masa de noapte, pentru cei flămânzi şi care-şi petreceau ore întregi pe afară.

Se spunea „de noapte”, dar era servită la lumina zilei, mai ales când eram mai sus de cercul Polar şi aveam lumină permanentă. Se mai schimba din acest program în zilele când făceam excursii, când vaporul rămânea în vreun port şi noi turiştii cu autocarele plecam în aventuri prin Norvegia, prin oraşe, pe munţi şi glaciari… când mâncam mai devreme sau ni se dădeau pachete cu mâncare rece şi mâncam sus pe munţi sau în văile fiordurilor. În unele părţi am fost aşteptaţi sus, la cabane la 1500 m, cu mâncare caldă.

Iar când am fost pe Capul Nord şi ne-am întors la vaporul care ne aştepta într-un port, am fost aşteptaţi în salonul mare al restaurantului cu vin fiert şi beacon cu ouă, piftele, cârnaţi, masă tipică pentru cei ce veneau îngheţaţi de sus de pe Platou, unde în general bat vânturi, plouă şi ninge în plină vară – dar noi am venit înfierbântaţi, c-a fost soare şi căldură, şi eram prea îmbrăcaţi.

Organizatorii călătoriei ne-au făcut o surpriză la plecarea din portul „Göteborg”, în sensul că ne-au trimis la vapor un grup de fete şi băieţi, „göta Leyon”, care-s angajaţi ai primăriei şi-s instruiţi pentru spectacol, formă de paradă la diferite festivităţi. Ei cântă din diferite instrumente şi dansează şi au nişte costume foarte frumoase. Şi ne-au dat un spectacol de care mai ales turiştii străini au fost foarte încântaţi şi i-au fotografiat, i-au filmat. Şi eu am făcut poze şi unii care au avut noroc le-au primit de la mine. Din păcate n-am avut destule pentru toţi. Scuzaţi…

Acest grup a plecat abia când vaporul părăsea portul.

Deci am avut soare şi spectacol la plecare şi ne rugam să fie tot aşa în continuare.

Fiind acasă (înaintea plecării), urmăream buletinul meteorologic al Norvegiei şi nici pe acolo nu era timpul mai bun.

Aşa că eu plecasem împăcată cu gândul că vom avea probleme cu vremea. Însă dorinţa mea era să trec Cercul Polar N şi să pun piciorul pe Platoul Capului Nord şi-n rest fie ce-o fi. În acelaşi timp, aşa m-am rugat, aşa mi-am dorit să-mi reuşească această călătorie mult aşteptată, că aproape am hipnotizat timpul. Incredibil şi cum veţi citi mai departe „credibil”. Soarele ne-a însoţit 98% din călătorie şi pe Platoul Capului Nord s-a arătat mult aşteptata „auroră boreală”.

Eram aşa de entuziasmată de această călătorie, puţin din cele ştiute, dar mai mult din cele citite, încât pluteam de bucurie – şi am savurat fiecare oră, zi, noapte, şi ocazii ce mi s-au oferit de programul frumos alcătuit de agenţia de voiaj.

Camerele pe vapor erau rezervate – şi a urmat să comandăm locurile la masă, că s-a ţinut cont de dorinţa noastră cu cine avem preferinţe să ne asociem. Eu am avut-o pe Inga Maj lângă mine şi-n plus 5 persoane străine (3 suedezi şi 2 austrieci); au fost 5 doamne şi doar 2 bărbaţi, vârsta între 55 şi 82 de ani. A fost o companie plăcută şi ne-am împrietenit cu toţii. La început a fost monoton, că atât suedezii, cât şi austriecii sunt rezervaţi. Eu însă, cu temperament, i-am antrenat pe toţi şi cu puţina mea spaniolă, italiană şi chiar portugheză am atras simpatia chelnerilor portughezi care ne serveau. Chelnerul nostru, pe nume José (un portughez), ne-a răsfăţat pe toţi, iar la sfârşit am hotărât să-l bucurăm, înmânându-i un plic cu bani şi cu câteva rânduri.

Bineînţeles că eu mi-am muncit creierul cum şi ce să-i scriu.

Cabina noastră pe vapor avea nr. 62 pe terasa Madeira, etaj III, (din cele 6) şi era destul de spaţioasă. Cum am intrat în cabină şi cum aveam bagajele sosite, am început să le despachetăm şi să punem lucrurile în dulapuri. Abia am terminat şi a sunat „alarma”. Ne-am speriat pentru un moment, dar ne-am adus aminte că pe program era „instruirea turiştilor în cazuri de accidente” – (să ştim cum să ne salvăm, obligatorie, de altfel, pe toate vapoarele).

Seară de seară aveam spectacole – am avut un grup de 4 cântăreţi suedezi – un corp de balet – un grup de dansatori norvegieni (dansuri folclorice) şi artişti de circ. Pentru că aveam şi mulţi străini pe vapor, toate programele erau anunţate în engleză şi franceză, dar în primul rând în suedeză.

Căpitanul, care era grec, IOANNIS GEORGIADIS (şi care avea soţia şi fiica pe vapor), a dat în prima seară un „cocktail de bun-venit” ca şi-n ultima seară „cina de rămas bun”.

N-a lipsit şampania, şi punctul culminat, când s-au stins luminile în sala mare a restaurantului şi cca 30 (dacă nu mai mulţi) chelnerii au intrat şi au defilat cu torturile cu lumânări aprinse, de parcă eram la mesele organizate cu ocazia „Premiului Nobel”.

Ca să nu mai spun c-am avut o seară cu mâncare şi muzică portugheză şi de asemenea mese speciale ale locurilor pe unde navigam, ca de exemplu: cina „insulelor Lototen” şi a marelui ford „NORDFJORDEN”.

Am avut un biolog care ne-a expus frumos şi ne-a arătat prin filme un documentar al locurilor pe unde treceam.

Am avut în fiecare zi câte un film la „cinematograful” vaporului, filme bune – dar cine vroia să se închidă într-o sală, când afară natura îţi oferea la fiecare cotitură a fiordului o altă frumuseţe? Eu am renunţat multe seri la spectacole, ieşind afară şi admirând natura şi în interior se auzea în surdină muzica. Erau lângă mine într-o seară câteva perechi care chiar comentau, cum de stau oamenii înăuntrul vaporului, când afară e aşa de frumos, orele 23-24, încă soarele pe cer – lumină şi căldură.

Dar n-am făcut abuz, deoarece căldura era înşelătoare şi eu, cum am avut congestia pulmonară înaintea plecării, n-am vrut să mi se întâmple ceva şi m-am ferit de curent – de aer mai rece…

Au fost activităţi pe vapor ca: tenis de masă, bridge, gimnastică, şah, shuffleboard şi bingo – însă din cauza altor activităţi mai importante, acestea nu au prea fost frecventate. Au fost prea puţine zilele pe vapor, mai multe au fost zilele ocupate în excursii şi interesul era să vedem cât mai mult. În fiecare seară stewardezul  (care răspunde de coridorul nostru de curăţenie, de făcut paturile) ne băga în uşă programul zilei următoare, cu începere de la 6 dimineaţa până la 23-24, întocmit de ghizii noştri (program pe vapor şi de excursii).

Acolo aveam orele de program ale recepţiei, a salonului de coafură, a shopului, cabinet medical, saună, cazinou şi ni se indica câte mile nautice avem de parcurs până la obiectivele respective.

După aceste programe (pe care eu le-am păstrat), venită acasă, din curiozitate am adunat milele nautice şi am aflat c-au fost 2836, şi cum o milă nautică = 1,8 km, am ajuns la rezultatul de 5105 Km parcurşi în două săptămâni, 2500 km la dus, c-am făcut un drum mai drept şi din Göteborg până la Capul Nord nu ne-am oprit decât o dată în GEIRANGER (un fiord frumos). Iar la întors 2605 km, pentru că am mai ocolit, am mers pe coastele Norvegiei şi ne-am oprit de vreo 6 ori prin excursii prin oraşe, munţi şi glaciare.

Nu m-am mirat deloc c-am făcut din Suedia-Göteborg până la Capul Nord, 2500 km, pentru că ştiam că de la Oslo până la Capul Nord sunt 2184 km.

Norvegia are o formă curioasă, dacă te uiţi pe hartă: e lată la sud, ajunge la 430 km, şi se îngustează spre nord, ajungând în unele locuri la 6-7 km.

Suprafaţa ţării e de 323.917 km² , populaţia 4,5-5 milioane, deci densitatea pe km² e foarte mică. Sunt localităţi cu 400 de locuitori şi chiar orăşele mari, afară de Oslo care are 1 mil., celelalte, Bergen 300 mii; Tronsö şi Trondheim câte 200 mii  etc. şi are părţi din ţară nelocuite – partea muntoasă, stânci, gheaţă, glaciare, câmpii înalte şi tundră. 20% din suprafaţa ţării  se găseşte pe înălţimi de cca. 900 m deasupra nivelul mării.

Făcând comparaţie cu suprafaţa României, de 235.500 km² , şi a populaţiei de 24 mil.; a Italiei 301.226 km² pop. 65 mil., se înţelege uşor ce rară e populaţia pe teritoriul Norvegiei. Nici Suedia nu-i prea departe de Norvegia – cu suprafaţă 449.793 km² şi o populaţie de 9 milioane.

Norvegia are 2500 km de graniţe din care: 1600 km cu Suedia, 716 km cu Finlanda şi 96 km cu Rusia.

Partea cea mai mare a Norvegiei este ocupată de Alpii Scandinavi. Cel mai însemnat masiv este JOTUNHEIMEN, în care se găsesc 3 lanţuri de munţi: GOLDHOPIGGEN 2469; GUTTERTIND 2520 m şi STORE SKAGASTOIN-STIND 2305 m.

Din 1980, părţi ale acestui masiv au fost declarate „Parc Naţional”, frumos de vizitat iarna şi vara. Noi l-am văzut de la distanţă.

Sunt părţi periculoase în Norvegia, unde munţi, bucăţi de stânci, din cauza gheţii şi a zăpezii  intrate printre crăpături, le macină şi „coloşii” o pornesc la vale, luând totul în drumul lor. Astfel de catastrofe au fost prin 1400, iar în timpurile noastre în ian. 1905 şi sept. 1936. Dar oamenii s-au întors şi au locuit pe acolo, ca în 1950 să vină o nouă avalanşă de pietre, care a distrus case şi oameni.

Fiind în vizită prin localitatea OLDEN am văzut şi noi acea vale LODALEN  la poalele muntelui RAMNE – într-adevăr e înspăimântător.

Norvegia are fluvii şi râuri multe, cu debite bogate de apă, care constituie rezerve hidro-energetice. Cel mai mare fluviu GLOMMA este de 587 km, şi lacuri, între care e de amintit MJOSA. FINNMARK se numeşte partea din Nordul Norvegiei şi-i locuită în mare parte de laponi. Dacă am reţinut cifrele bine, sunt 80.000 de laponi, din care Norvegia ar avea 40.000, Suedia 25.000 şi restul Finlanda şi Rusia. De-a lungul istoriei, au fost conflicte între aceste ţări nordice pentru partea Norvegiei de Nord, cum s-o împartă între ele? Laponii norvegieni şi suedezi sunt protestanţi, pe când cei finlandezi şi ruşi sunt ortodocşi.

Biologul şi istoricul de pe vapor ne-a descris viaţa acestui popor cu o cultură veche, legată de creşterea renilor, vânătoarea şi pescuitul. Laponezii, aceşti oameni polari, au trăit şi trăiesc într-o extremă legătură climaterică, într-o natură compusă din tundră îngheţată, mare, gheaţă, vânturi puternice şi ceaţă. Mii de ani au trăit ca nomazi în tundrele Siberiei, Peninsula Kola şi a Scandinaviei. Au fost depinzători de REN,  care le-a dat materii hrănitoare, îmbrăcămintea şi căldura.

Acest teritoriu de Nord l-am văzut sub formă de platouri întinse, lacuri cu apă şi dealuri. Stâncile sunt acoperite de muşchi şi lichene, lipseşte vegetaţia sudului şi pădurile lipsesc cu desăvârşire. Golfströmul face un climat blând, însă poate veni un vânt năprasnic şi o zăpadă în plină vară. Ca toată partea nordică, cu soare şi lumină permanentă între iunie-iulie şi puţin din august – o compensare pentru perioada care urmează şi întunecimea totală din noiembrie până-n începutul lunii februarie. 3-4 luni fără lumină, trebuie să fie înspăimântător. Zi şi noapte pe străzi, prin locuinţe, lumina electrică le înveseleşte viaţa. Până şi numele caselor şi ale străzilor sunt luminate electric,  ca să fie găsite mai ales de Poştă.

Din cauză că nu-i lumină, nici vegetaţia nu poate creşte, nu-s copaci,
că n-au când prinde rădăcini în perioada scurtă de lumină.

Şi noi, în drumul nostru spre Capul Nord, ne-am oprit la o aşezare laponeză şi am plecat îngroziţi la gândul cum trăiesc acei oameni aşa de diferit de viaţa noastră – o viaţă aspră. Dar vorbind cu ei, ne-am dat seama că-s obişnuiţi. Generaţie de generaţie s-au născut şi trăit în acele condiţii – ei nu ştiu altă viaţă şi s-au împăcat cu ceea ce au.

Satul vizitat s-a numit „SKARV” şi mi s-a spus că-i cea mai nordică aşezare laponeză. De la ei la capul Nord am mai făcut 10’ cu autocarul. Atunci le-am văzut locuinţele-„corturi” şi îmbrăcămintea. Dar sunt unii laponi mai jos, care s-au mai modernizat. Şi-au făcut locuinţe stabile, copiii merg la şcoală şi-i poţi întâlni în unele porturi unde-şi vând mărfurile lor, produse de la reni – pe capota unui Mercedes.

Dar viaţa lor, ca a întregului popor norvegian, e legată de soare, vapor sau barcă, sanie şi toporul sfânt.

Dinamica expansiuni vikingilor prin 800-1050 a plasat NORDUL pe harta lumii.

Aproape o pătrime din suprafaţa ţării este acoperită de păduri, în special de conifere. Având păduri multe şi lumină puţină, s-a dezvoltat mitul „vrăjitorului”. Se spune că pădurile-s pline de TROLLI vrăjitori şi ei ies când cade întunericul. Norvegia e ţara vrăjitorilor, a spiriduşilor şi-s poveşti şi legende frumoase de ascultat.

De altfel, la Olimpiada de iarnă 1994 din Lillehammer, spectacolul dat a oglindit viaţa spiriduşilor pădurilor.

Din cauza pădurilor întinse şi a terenului stâncos, agricultura este redusă, este ocupaţia a 5% din populaţia ţării. Ţăranii combină activitatea agricolă cu activitatea de pădure şi pescuit. S-ar putea spune că norvegienii sunt un neam de pescari, dar nu-i chiar aşa. Norvegia are populaţia ocupată în industrie: prelucrarea lemnului, celuloză, hârtie, textilă, construcţii de maşini, şantiere navale şi alimentară. Are minereuri de fier, aluminiu, uleiul care le-a adus bogăţia. Prin 1776 s-au descoperit mine de cobalt, care a fost căutat la decorarea porţelanului SEVRE: însă prin 1894 s-a epuizat. Tot în acea mină, KONGSBERG, s-au mai găsit zăcăminte de argint prin 1923 şi el dispărut în 1957. Norvegia are cariere de marmură roşie în localitatea FAUSKE şi de aici s-a trimis marmura la construcţia FN din New York şi a Primăriei din Oslo (treptele-s făcute din marmură roşie).

Dar ce ne-a încântat pe noi turiştii au fost FIORDURILE Norvegiei, care-s de-o frumuseţe rară.

FIORDUL este un golf marin adânc, strâmt, mărginit de povârnişuri abrupte, care pătrund mult în interiorul uscatului 50 km, dar sunt unele care intră chiar 200 km. (fiordul SOGNE).

La origine, fiordurile au fost văi adânci glaciare, cu versanţi abrupţi, care în urma invaziei apelor mării s-a transformat în golfuri. Aceste fiorduri sunt frecvente pe ţărmul de vest al Scandinaviei, nordul Scoţiei, în unele sectoare ale ţărmurilor Groenlandei, Islandei şi Noua Zeelandă. Şi Suedia are fiorduri, dar cele ale Norve-giei sunt superbe, mai ales că stâncile, povârnişurile ating înălţimi de 1000-1300 m deasupra nivelului mării.

Cele mai mari fiorduri ale Norvegiei, printre care am trecut şi noi, sunt: SOGNE, care intră în uscat până la 200 km până aproape de poalele muntelui JOTUNHEIMEN, şi fiordul HARDANGER.  Fiordul GEIRANGER a fost vizitat de noi, fiord considerat apendicul fiordului STOR.  Ne-a plăcut foarte mult. De altfel, a fost singura oprire a vaporului în drum spre Capul Nord. Vaporul a rămas în golf şi cu şalupa am ajuns în port şi la orăşelul Geiranger.

Acolo ne aşteptau autocarele cu care am urcat pe nişte drumuri frumoase pe munţi, pe sub cascade de ape, pe sub adevărate portaluri de zăpadă, că
de-abia trecea o maşină, şi am ajuns până la 1500 m în Dalsnibba, de unde, fiind o zi luminată de soare, am avut o vedere grozavă asupra munţilor plini de zăpadă şi chiar până jos în fiord unde lăsasem vaporul.

Prin asemenea locuri mi-am folosit mult binoclul primit la plecare cadou de la Sebastian.

De necrezut să fii la aşa înălţime, între munţi cu zăpadă şi să nu fie frig, din pozele făcute se vede că mi-am scos şi jacheta şi n-am avut nici o căciulă. Foarte multe locuri am văzut, munţii plini de zăpadă  şi la poalele lor în vale verdeaţă multă. Foarte frumos.

Când am coborât de la Capul Nord, am făcut o oprire în portul şi orăşelul OLDEN, de ce scriu asta? Pentru că acolo am văzut un alt fiord frumos Fiordul de nord, unde iar am avut ce admira şi nu degeaba acolo a fost ales locul de-au făcut filmul „SONG OF NORWAY”.

Acolo am făcut o excursie cu autocarul la BRIKSDALEN , văi adânci pline de verdeaţă, cascade tumultoase, munţi înalţi şi râuri printre ei. Acolo am lăsat autocarul şi, mergând 15’ prin locuri superbe, ne-am dus să vedem JOSTEDALS GLACIAR – se spune că-i cel mai mare glaciar pe pământul european. O cupolă de gheaţă într-o natură formată din munţi cenuşii, zăpadă, cascade de apă şi văi cu verdeaţă. Păcat că mi s-au stricat o serie de poze, printre care şi acestea de la glaciar. Şi acesta este declarat „Parc Naţional” din 1991. Din cauza climatului, gheţarul se menţine şi chiar creşte. Partea principală a gheţarului are 470 km² şi-mpreună cu ceilalţi gheţari se ajunge la suprafaţa de 650 km². Entuziasmaţii, sportivi vizitează glaciarul ca să se caţere pe el. Aceşti glaciari (gheţari) se formează de obicei în munţii înalţi şi în regiunile polare, deasupra zăpezilor permanente. Ei au grosimi mari şi văile săpate de ei au forme de „U”.

Norvegia are cascade frumoase şi multe. Apa vine din înălţimile munţilor şi vine tumultoasă-zgomotoasă, căzând în apa fiordurilor – o vedere ce încântă ochii. Am văzut multe, dar primele întâlnite mi-au rămas în amintire: 7 cascade care vin una lângă alta, numite „Cele 7 surori”, le-am fotografiat, apoi „Vălul miresei” şi „Peţitorul”.

Însă în excursia făcută, în oprirea în portul MOLDE la Trollstigen (cărările vrăjitorului), pe lângă că drumul din munţi a fost şerpuit şi mergea de la mare până sus pe munţi la 800-1000 m, am trecut şi pe lângă multe cascade, când pe sub ele, când deasupra lor pe podeţe, cu şareta cu cal, condusă de un ghid norvegian. Acel drum în munţi a fost construit în 1936 şi numit „The golden Route”.

La Nord, aproape de Capul Nord, este arhipelagul Lofoten format de insule pe o întindere de 190 km şi care ies din apa mării ca nişte pereţi imenşi
şi-s cele mai frumoase insule din Norvegia. Sunt foarte interesante. Scriitori, poeţi şi pictori au fost atraşi de acest arhipelag şi au fost inspiraţi în activitatea lor. În preajma insulelor sunt curenţi mari de apă şi traficul pentru vapoare mici este periculos.

În 1849 pe acolo a fost o catastrofă. 300 de pescari au fost surprinşi pe mare de valuri puternice şi s-au înecat.

Locuitorii acestor insule sunt de 25.000 şi se ocupă cu pescuitul şi au o specialitate, de-a usca peştele pe garduri speciale. În luna iunie-iulie peştele e gata uscat şi-l exportă ţărilor catolice din Mediterana, ca aliment pentru perioadele de „fasta”. Când este criză de peşte, locuitorii se axează pe turism şi acesta rentează, pentru că-s mulţi turişti care vizitează aceste insule pentru frumuseţea lor. Noi le-am văzut de pe vapor şi într-adevăr sunt frumoase. Pentru că, deşi sunt un şir de insule, ele sunt legate prin noduri.

Aceste insule sunt deasupra Cercului Polar şi climatul este influenţat de curentul „golfstrom”, cu veri călduroase 20ş+30ş. Se spune că atunci când vine câte o zăpadă, se topeşte în 2-3 ore din cauza climei blânde. E foarte curios, când te gândeşti că-i cel mai nordic arhipelag.

În 7 iunie 1940, germanii au ocupat acest arhipelag (cum, de altfel, toată Norvegia), pentru că se află aproape de localitatea NARVIC, unde se găseau minereuri şi baze navale.

Pe Lofoten sunt căsuţe speciale, făcute unde locuiau pescarii veniţi din toată ţara să pescuiască aici – dar ele au rămas de natura trecutului – pescarii azi vin şi locuiesc pe vaporaşele lor moderne. Vin aici, pentru că este foarte foarte mult peşte – este o zonă unde sunt balene şi acestea gonesc peştele spre mal.

Capitala insulelor este Svolvaer şi deşi are numai 4000 de locuitori, totuşi are aeroport care are legătură cu oraşul de pe coastă (de pe uscat) BODO,  un zbor de 25’. Acest oraş este considerat „Poarta Lofotenului”.Toate căile ferate ale Norvegiei se termină aici şi ca să mergi mai departe spre Lofoten – Honningsvag  şi Capul Nord, trebuie să iei avion sau vapor, pe care să îmbarci eventual maşina cu care să continui drumul.

Din cauză că Norvegia este foarte muntoasă şi plină de stânci, circulaţia a fost o problemă grea, dar care în zilele noastre e rezolvată, construindu-se tuneluri sub munţi (şi sunt cu sutele) şi poduri de pe un versant pe altul – precum s-au săpat în stânci şi s-au făcut şosele. Sunt locuri unde nu-s şosele, dar e cale ferată, aşa că mulţi îşi ridică maşina şi bicicleta pe tren, trec cu trenul prin 3-4 tuneluri – apoi coboară şi pornesc pe şosele mai departe.

Este de exemplu localitatea FINSE, unde se găseşte cea mai înaltă cale ferată a Scandinaviei. Linia se ridică la 1300 m şi se spune că de acolo ai o vedere grozavă în jos spre coaste şi fiorduri. Până acolo, trenul opreşte de câteva ori, spre bucuria turiştilor care-s pregătiţi cu binocluri şi aparate să facă fotografii.

Nu cred c-am scris că Norvegia are 4257 km de cale ferată, însă mai mult de 10 % sunt aplecate din cauza terenului stâncos. Numai în regiunea oraşului BERGEN (al II-lea după OSLO) sunt cca. 200 tuneluri şi cca. 300 poduri.

Calea ferată OSLO-BERGEN este de 512 km şi trece prin 200 tuneluri. S-a construit în 1909, fiind inaugurată de regele norvegian HAAKON VII. S-a crezut că nu va putea fi construită din cauza problemelor ridicate de natură – linia trebuia să se ridice sus pe munţi şi apoi vânturile aduc troiene mari de zăpadă, de 4-8 m, cu toate mijloacele de protecţie.

În Norvegia se percep taxe pentru autostrăzi, şosele, şi ele sunt folosite pentru întreţinerea şi lărgirea acestora.

În drumul nostru atunci când am navigat de-a lungul coastelor, am văzut aşezări omeneşti îngrămădite sau răzleţe prin văi, la poalele munţilor şi aproape de apă. Ne miram cum trăiesc acei oameni şi care sunt legăturile lor cu civilizaţia?

Dar ghidul nostru ne-a atras atenţia asupra unui loc sus, spre un munte, la cca. 600 m, denumit KJEASEN, unde se află o mică gospodărie şi ne-am întrebat cum au ales acei oameni să locuiască la aşa înălţime?

 

(Va urma)

 

 

 

 

EXCURSIUNE PRIN REVISTELE CULTURALE

 

 

 

O iniţiativă remarcabilă

 

          În zilele de 8 şi 9 noiembrie 2007, s-a întâmplat la Braşov un eveniment deosebit: Întrunirea producătorilor de publicaţii culturale, respectiv, directori de reviste sau redactori-şefi. Tema: Revistele de cultură şi provocările descentralizării. Organizatorul acestei întâlniri a fost revista „Astra”, prin directorul ei, scriitorul Doru Munteanu, care a fost şi moderatorul dezbaterilor. Participând şi noi, din partea revistei de literatură „Dealul Melcilor”, o spunem de la început că salutară rămâne ideea de a pune faţă-n faţă redactori şi directori de reviste. Cea mai importantă – din punctul nostru de vedere – este cunoaşterea. Aşa cum am spus în timpul discuţiilor, edităm reviste, le difuzăm cum putem, ştim şi-am scris despre unele dintre ele, dar pe producătorii lor – în cea mai mare parte, nu i-am cunoscut, cum nu ne-au cunoscut nici dânşii pe noi. Şi-aşa am ajuns să ne vedem cu cei cunoscuţi: Cassian Maria Spiridon (Convorbiri literare, Iaşi), Nicolae Prelipceanu (Viaţa Românească, Bucureşti), Lucian Alexiu (Orizont, Timişoara), Adrian Popescu (Steaua, Cluj-Napoca), Marius Tupan (Luceafărul, Bucureşti), sau să ne cunoaştem cu Simona Vasilache (România literară, Bucureşti), Cornel Cotuţiu (Mişcarea literară, Bistriţa), Mariana Pândaru-Bârgău (Ardealul literar, Deva), Dragoş Varga (Transilvania, Sibiu), Gheorghe Neagu (Oglinda literară, Focşani), Dan Gâju (Litere, Târgovişte). Sigur că am fi dorit să răspundă mult mai mulţi chemării, fiindcă a apărut poate suta de publicaţii culturale şi literare după ’89 în România. Şi continuă să apară. Cu toată absenţa multora dintre editorii de reviste, scopul întâlnirii iniţiate de astrişti la Braşov, a fost atins. Relatarea discuţiilor în revista Astra şi-n cele menţionate, înseamnă o deschidere foarte importantă, pe care noi o salutăm şi aşteptăm cu interes următorul pas. Felicitări Astrei şi desigur că ideea pornită de la Braşov va avea ecou şi-n alte localităţi, cu alte teme şi cu lărgirea sferei de cunoaştere şi colaborare, chiar schimburi de materiale, cum deja s-a convenit.

 

Ion Topolog Popescu

 

Premiile revistei „Astra” – 2007

 

La începutul lunii decembrie, a avut loc la clubul „Belvedere” al Hotelului „Aro Palace”, Festivitatea de decernare a Premiilor revistei „Astra” pe anul 2007. La eveniment au participat reprezentanţi ai Cosiliului Judeţean (prin dl. preşedinte Aristotel Căncescu şi dl. Ştefan Aranyosi – preşedintele Comisiei pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, cultură şi culte), redactorii şi colaboratorii revistei „Astra”, artişti, editori, oameni de ştiinţă din Braşov şi din ţară.

Personalităţi ale culturii, care, prin contribuţiile lor, şi-au câştigat un loc de frunte în conştiinţa românească, premianţii şi distincţiile obţinute au fost:

Ilarion Ionescu-Galaţi – Premiul pentru întreaga activitate dedicată muzicii

Horaţiu Mălăele – Premiul pentru merite deosebite în dezvoltarea teatrului

acad. Ioan-Aurel Pop – Premiul pentru contribuţii esenţiale la istoriografia românească

Prof. univ. dr. Ioan Vlad – Premiul pentru contribuţie la dezvoltarea teoriei şi criticii literare

Asociaţia „Libris Cultural” – Premiul pentru promovarea cărţii şi muzicii româneşti

Dumitru Fărcaş – Premiul pentru păstrarea, valorificarea şi promovarea folclorului

Cezar Boghici – Premiantul concursului „Poemul comentat”

 

 

 

 

Excursiune prin revistele „coltorale”

 

          Se apropie şi acest sfârşit de an, 2007, şi iar am o basculă de ziare şi reviste culturale, de prin toată ţara. Până la urmă am făcut o triere a lor, o selecţie, cu lopata, cu grebla (vorba ceea: „Şi mâna greblă se făcu”) şi iată peste ce-am dat. În nr. 46 din 23 nov. 2007 al Ziarului de duminică, suplimentul „coltoral” al „Ziarului Financiar”, criticul moldav Alex. Ştefănescu face ce face şi iar se ia de un scriitor braşovean, dând în el cu barda, cu tomahawk-ul, cu tastatura. Dar şi scriitorul respectiv e mare fraier, mare nesăbuit, ca să nu spun tembel, dacă îşi trimite elucubraţiile acestui necruţător critic. Auctoriul respectiv este Baciu Tudor Codreanu (never heard of him!), care şi-a expediat producţiunea, adică romanul „Anotimpul tranziţiei” (puit la Ed. „TEX”, 2007). Ştefănescu zice că dom’ Baciu a relatat, cu o „mare şi naivă implicare sufletească, lupta dintre bine şi rău” şi că indignarea lui de cetăţean nu generează literatură, ci un fel de „raport asupra situaţiei din România”, scris într-un „stil funcţionăresc, cu momente de discurs rechizitorial-patetic”. România Literară din 23 noiembrie (nr. 40) prezintă în paginile 16-17 un amplu interviu cu romancierul Augustin Buzura, care spune că s-a retras din lumea literară din „lipsă de timp”, nu altceva. El zice că n-ar fi trebuit să se ocupe aşa de mult de gazetărie, că şi-a neglijat cărţile, apărându-i doar un roman după Ciuruirea din Decembrie 1989 şi câte şi mai câte. Da, dar când a combătut, în diferite gazete, partidele de dreapta, CDR, când i-a vituperat pe alianţiştii portocalio-albăstrui, şi a fost de partea lui Nea Nelu, cum a fost? A fost cuşer? Sau când o fost la ICR şi s-a plimbat pe banii noştri, munciţi din greu, prin cele străinătăţuri, cum o fo’, dragă Gusti, fain, nu?! Dar, să trecem la o revistă sau ziar, că nu e prea clar, mai aparte, mai ciudată, şi anume Flacăra lui Adrian Păunescu, care se zbate de mult timp să fie o publicaţie „colturală”, dar, parcă nu reuşeşte, din cauza dominaţiei aproape totale a bardului bârcan. În numărul din 23 nov.-5 dec. 2007, peste tot apare, el, kilometricul poet, auctorele volumului „Iubiţi-vă pe tunuri”, pe prima pagină cu editorialu’, în pagina a 4-a cu un cvasi-editorial despre fotbaliatorul Dobrin, în paginile 8-9 este intervievat de o oareşcare Violina Crăcană (ce nume, mon Dieu!), întrebările fiind foarte adânci şi filosofice, de tipul „V-aţi dorit un frate!?” sau „Ce vă mai amintiţi despre bunica?”, apoi în pagina a 14-a cu un pamflet „soft” despre ţiganii, ţiganii, în aceeaşi pagină apărând şi un pamflet „hărduleţ” al ex-boss-ului de la Cenaclul „Fleacăra”, frumos intitulat: „Flegmă, vierme, slugă, imbecil”, în care-l spurcă pe cantautorul Florin Chilian (nici acesta nefiind vreun înger!), cel care a făcut vreo 20 de operaţii la un deget cu ajutorul căruia zdrăngănea la chitară, zicând că e un „purtător de jeg”, flegmă, vierme şi câte şi mai câte. În sfârşit, pe ultima pagină, a 24-a, bărdoiul îşi publică poeziile recente, din care o vom cita pe cea mai „elevată”: „Acum cu o lăcomie diavolească/ Matrozul chior îşi caută un cal/ În mod portocaliu să călărească/ Pe un tăriceanu uninominal”. De remarcat, că expresia sau mai degrabă porecla „Matrozul chior” îi aparţine altui bard „nazionale”, C.V. Tudor, care ar putea să-l acuze de plagiat pe Adriano Paunesco, dar noroc că sunt amici. Fiindcă, tot veni vorba de Vadim, revista acestuia, România Mare încearcă şi ea, cu disperare, să fie una culturală, dar limbajul obscen, indecent şi mormanul de înjurături, sudalme, ocări, blesteme şi imprecaţii, duc această publicaţie, mai degrabă, spre periferia culturii române. Iată, de exemplu, în nr. din 30 noiembrie, la pagina a 4-a titlul: „România a vomat!” (în loc de a votat!), iar deasupra titlului tronează textul: „La aşa preşedinte beţiv, aşa avortoni şi hoţi au ieşit din urne”. În pagina a 5-a, este aspru dojenit (vorba vine, pentru că avem de-a face cu multe înjurături şi insulte) deputatul Daniela Buruiană-Aprodu, după care e citată presa din Brăila, care o face pe femeia-parlamentar din PRM: „Euro-Buruiana”! 
Ce-i drept, revista are şi câteva articole remarcabile, printre care, cronica muzicală a compozitorului Doru Popovici, „Un concert de talie internaţională” şi Limba „moldovenească” a lui Ştefan Zaides. Dar, să revenim la reviste culturale serioase. În Luceafărul din 21 noiembrie, iconoclastul critic şi prozator Al. George îşi continuă serialul intitulat „Harta mişcătoare a literaturii”, episodul III, în care
se-ntreabă dacă poeziile cu adevărat valabile ale lui Labiş sunt oare, cele comuniste ori ba, şi afirmând că „Moartea căprioarei”, de par egzamplu, poate „cel mai caracteristic şi popular poem al său”, nu celebrează „moartea unui utecist ucis de o bandă de chiaburi”, nici nu sfârşeşte epuizat într-o acţiune de ajutorare a „antifasciştilor”, nici în timp ce distribuia „Scânteia” în clandestinitate, nu: e vorba de „un fapt de braconaj justificat de teribila secetă” din vara anilor 1946-1947, de care nu se mai pomenise vreuna de la cea din 1900-1901, pe care o comentează amicul Nae din „Situaţiunea” lui Caragiale. Decât că în vremea lui Nenea Iancu, guvernul „burghezo-moşieresc” a sărit imediat în ajutorul celor aflaţi în nevoie, făcând masive importuri de cereale şi furaje... Tot în „Luceafărul”, prozatorul Marius Tupan, pornind de la salutara iniţiativă a revistei „Astra” din Braşov de a fi organizat un colocviu pe tema „Revista de cultură şi provocările descentralizării”, spune că această temă a stârnit în oraşul de la poalele Tâmpei, comentarii aplicate şi critice, fiindcă „într-o cultură ca a noastră, în care concepţiile şi mentalităţile întreţin încă destule anomalii, eşecurile şi neîmplinirile apar la tot pasul”. Dintre ideile reprezentanţilor revistelor culturale se remarcă ideea directorului „Astrei”, Doru Munteanu care spunea foarte adevărat, dar şi dureros, că scara de valori se impune şi se menţine dacă există o vizibilitate pronunţată. Or, a funcţiona o librărie fără un consultant literar, înseamnă că rezultatele nu-s cele aşteptate, sublinia scriitorul braşovean. În revista clujeană Tribuna din 16-30 noiembrie 2007, criticul literar Laszlo Alexandru se opune din răsputeri, deşi sunt slabe speranţe, de recuperarea scriitorului Vintilă Horia, totuşi, singurul autor român laureat al premiului franţuzesc „Goncourt”, care între anii 1930-1940 ridica nişte osanale uluitoare, dar dezgustătoare dictatorilor Mussolini şi Hitler, de genul: „Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei... Spuneam la început că fascismul este o operă de artă, o nouă renaştere italiană” (Doamne, ce prostii a putut să spună Vintilă Horia Caftangioglu! n.n.). Sau: „Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”. (altă prostie, păi să-l compari pe Hitler cu marele Napoleon este o cretinitate, o necunoaştere a istoriei militare, a istoriei în general, n.n.). Ca să nu mai vorbim de alte ziceri caftangiogliene, ca: „Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvânt ai comunismului nu e de fapt decât trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti”. Cu toate eforturile lui L. Alexandru, revista Observator Cultural din 22-28 noiembrie 2007, de exemplu, îl recuperează literaro-estetic pe V. Horia Caftangioglu (ce nume, cred că e turcesc!), publicând un fragment din romanul în curs de apariţie la Ed. Art „O femeie pentru Apocalips”, mai ales că red. şef al revistei, Carmen Muşat a propus o soluţie, şi anume ca opera lui Horia să fie departajată de biografia lui Caftangioglu. De parcă „ele n-ar fi complementare, de parcă ele nu s-ar influenţa reciproc”, îi răspunde îndurerat Laszlo Alexandru. Totuşi, omu’ caftangioglu nu scria tocmai rău: „Ea îmi cuprinde talia cu braţele şi, fără să ne clintim, urmărim jocul flăcărilor, care va deveni al nostru, în curând”. În compensaţie, Obs. Cult, oferă un consistent comentariu al „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, care a fost tradus, recent, în Polonia.     

 

Iulian Cătălui