DRAGOŞ COJOCARU

&

VANESSA COJOCARU

NIGERIA

O faţă râde,

o faţă plânge

Populaţia Nigeriei

(În cifre şi date)

Anumite date, dintre cele mai oficiale, atestă faptul că pe teritoriul Nigeriei se află astăzi o populaţie în jur de 150 milioane de oameni. Ţara, cu cea mai mare populaţie de pe continentul african. Un recensământ, exact-exact, trebuie să recunoaştem că este aproape imposibil de făcut. Din nord, de la graniţa cu statul vecin, Republica Niger, şi până în sudul străjuit de apele oceanului Atlantic, în Golful Guineii, din Estul marcat de statul Cameroon şi până în Vestul învecinat cu statul Benin, Nigeria este fărâmiţată în nu mai puţin de 36 de state, provincii, fiecare având capitala lor, guvernator şi organe locale. Ca întindere, statul Borno, cu capitala la Maiduguri, situat în nord-estul ţării este cel mai mare. Îl urmează Nigerul, Taroba, Yobe şi aşa mai departe. În anul 1991, capitala s-a mutat de la Lagos – unul dintre cele mai mari oraşe de pe harta lumii, în ceea ce priveşte populaţia, dar, cert, cel mai mare din întreaga Africă – la Abuja, oraş situat în centrul ţării. Probabil că acesta a şi fost argumentul precumpănitor în desemnarea acestei urbe drept capitală a ţării, aparţinându-i un teritoriu separat de celelalte 36 de state, denumit, pretenţios, Teritoriul Capitalei Federale. Un prim paradox: Lagosul, metropola ţării, de fapt, se află aşezat pe teritoriul statului Lagos cu capitala la... Ikeja.

Mai trebuie adăugat în descrierea noastră şi împrejurarea potrivit căreia recensămintele efectuate pe acest teritoriu imens sunt foarte relative, gândindu-ne că ne aflăm în plină zonă tropicală. Există aşezări omeneşti pe unde calcă foarte rar piciorul străin, ori, cine ştie, poate că aproape deloc. Oamenii, de pe aici, au intrat la numărătoare? Cine ştie? Mai apoi, migraţia populaţiei este uimitor de mare. Omul nigerian se mută dintr-un stat în altul, migrează, părăseşte ţara în căutare de lucru, nu este înregistrat la nici un fel de, să-i zicem, oficiu „Evidenţa populaţiei”. Mai apoi, modul în care se face efectiv lucrarea recensământului. Nu avem nici o certitudine legată de modul, exactitatea şi conştiinciozitatea felului în care a fost efectuat. Ori, dimpotrivă...

Mai sunt, şi alte elemente, cum ar fi natalitatea super-excesivă, mortalitatea de proporţii, care conduc la mişcări foarte importante în evoluţia numărului populaţiei acestei ţări.

Luăm de bună cifra actuală, dată publicităţii de 150 de milioane şi pe aceasta o respectăm.

Oricum, ceea ce mai este de reţinut este şi explozia creşterii populaţiei din ultimele decenii. O statistică precizează că în anul 1995 populaţia era estimată la 111,7 milioane. Azi... 150..., ce să mai zici!

Oraşele mai importante ale ţării: Enugu, Kaduna, Port Harcourt, Asaba, Gombe, Damaturu, Jalingo, Minna, Sokoto, Ibadan, fără a avea absolut nici o preferinţă într-un eventual clasament.

Limba oficială este limba engleză, care se vorbeşte în mod curent şi în mod fluent de către aproape întreaga populaţie a ţării. Ceea ce deranjează însă pe un vorbitor corect de limbă engleză este... pocirea limbii autentice de către majoritatea populaţiei, care dă uneori impresia că vorbeşte în altă limbă. Este la fel de adevărat însă şi faptul că unele grupări etnice folosesc foarte mult limba lor, de baştină, alteori engleza, iar uneori, ceea ce este şi mai greu... şi mai ilar este că le folosesc concomitent pe ambele.

Printre aceste etnii făuritoare de limbaj propriu se află Hacsa, Yoruba şi Ibo – cele mai răspândite – după cum şi unele grupări etnice, cu pretenţii mai mici însă în acest spaţiu, dar care sunt – reţineţi!! – nu mai puţin de 200. Imaginaţi-vă ce amalgam de limbaj!

Ceea ce surprinde însă pe un european este mulţimea grupărilor etnice aflate pe acest teritoriu. Unele date susţin că, în Nigeria actuală, există nu mai puţin de... 250 de grupuri etnice. Dintre acestea se detaşează, ca număr de adepţi, grupul Hansas care include cam 21% din populaţie, Yoruba în jur de 20%, Ibo cam 17%, Fulani 9%. Alte grupuri etnice sunt: Edo, Jukun, Igala, Igbira, Efk, Idoma, Kanuri, Tio, Ibibio, Hsekiri, Ijau şi Nupe. Toate aceste grupuri etnice îşi au propria religie, obiceiurile lor specifice, tradiţii în cultură, artă etc.

Între aceste grupări, predomină religia musulmană în Nordul ţării şi cea creştină în Sud. Primii dintre aceştia acoperă cam jumătate din populaţia ţării, creştinii aproximativ 40%, restul fiind constituit de credinţele şi specificităţile fiecărei grupări etnice în parte. Există conflicte permanente, unele dintre ele luând chiar forme grave, belicoase, unele de „lungă durată”, măcinând forţele umane şi materiale ale fiecărei grupări în parte. Apariţia acestor grupuri etnice pe teritoriul Nigeriei s-ar situa după datele istoricilor în jurul anilor 500 î.e.n. Pe atunci populaţia din unele zone ale Nigeriei se numea Nok. Treptat-treptat s-au stabilizat, după migrări multiple: Hausa a ocupat nordul ţării, pe care tocmai în secolul XIV l-a adus la rangul de feudalism, care, odată cu scurgerea timpului s-a consolidat; Fulani a devenit cu timpul o forţă în zonă, către anul 1800 ajungând chiar la rangul de imperiu; la sud-est grupul etnic Yoruba s-a constituit cu timpul în regatul Oyo. Doar populaţia de etnie Ibo a rămas izolată în sud-estul ţării.

Cât despre obiceiuri, porturi specifice ale îmbrăcămintei, tradiţii, cooperare – atunci când şi cât a fost! – revendicări, vendete etc. în cele ce urmează dacă volumul informaţiilor ne va fi suficient.

Armata şi bâta. „Nu mişcă nimeni!”

Mai zilele trecute aveam să fiu martorul unui eveniment pe cât de inedit pentru mine, cel puţin tot atât de zguduitor, de incredibil. Desfăşurarea, în linii mari, a evenimentului respectiv m-a făcut să deschid imediat un calendar şi să mă conving personal că ne aflăm la începutul mileniului trei pe un astru numit pământ. Altfel, aveam senzaţia că sunt martorul unor vremuri de mult trecute.

Haideţi să vedem, de urgenţă, în ce a constat acest incredibil eveniment. Ce se mai poate întâmpla pe acest pământ în secolul XXI?

Speţa. O persoană, X, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu individul Y. Eu, X, îţi procur, în calitate de furnizor, 10 lifturi, iar tu îmi plăteşti contravaloarea acestora. Zis şi făcut. S-a bătut palma. Cumpărătorul remite suma furnizorului. Trece un timp, trece chiar timpul stabilit de contractanţi pentru remiterea mărfii, marfă care, de altfel, venea cu vaporul de pe alt continent. La un moment dat, marfa pleacă din portul european către Lagos, Nigeria. Cumpărătorul îşi manifestă din ce în ce mai agresiv nemulţumirea faţă de întârzierea livrării.

Ajunge într-un târziu şi vasul în portul Lagos. Aşa-i pe mare şi pe oceane, navigaţia mai poartă şi semnul incertitudinii. Între timp vânzătorul este sunat în permanenţă la telefon de către beneficiar şi, treptat-treptat, ultimul trece şi la ameninţări grave. Bă!... te bat... te omor dacă până mâine nu-mi dai marfa... În port sunt alte şi alte formalităţi, care fac să se întârzie intrarea în posesia mărfii. Birocraţia respectivă!

Nu mai intrăm în amănunte. Cumpărătorul îşi pierde răbdarea, în ciuda faptului că vânzătorul îi prezintă chiar şi documente din care rezulta sosirea în port a mărfii. Aiurea! Nu-l mai convingi cu nimic. Pare-se că era dominat şi de o doză de paranoia, dar nu acesta este subiectul.

Şi iată că Y, cumpărătorul, îl „invită” pe vânzător la el, la birou, pentru ceva discuţii în legătură cu livrarea mărfii. De bună credinţă şi neîntrezărind nici pe departe deznodământul, care l-ar fi făcut în mod cert să nu-i treacă pragul, vânzătorul răspunde la apel şi se duce la biroul cumpărătorului. Îl întâmpină, fireşte, amfitrionul-cumpărător. Azi îi va da marfa sau banii înapoi. Într-o oră. Altminteri... te fac dispărut şi îşi plimbă un deget prin jurul gâtului. Vânzătorul intră în panică şi îi arată documentele din care reieşea că fix în zece zile marfa ieşea pe poarta portului. Phi! Ţi-ai găsit, în biroul cumpărătorului mai erau doi soldaţi. Doi soldaţi din armata nigeriană. Aceştia primesc un semn scurt din ochi de la gazdă. Unul din ei dă, prin fluierat, un semnal la fel de scurt. În cameră mai năvălesc imediat încă vreo 6-8 soldaţi. Încercuit, vânzătorul nu ştie ce să creadă. Dar nici nu are timp. Cei opt-zece soldaţi, cu bâte, bâte realmente, în mâini se reped ca hultanii asupra victimei şi-l lovesc care pe unde nimereau. La un timp, gazda, cuprinsă... de milă, ordonă încetarea maltratării. Vânzătorul, ridicat tot de soldaţi, este întins pe un fotoliu şi lăsat într-o stare de semi-inconştienţă.

„Imediat ai să pleci şi într-o oră aduci banii, altfel nu mai vezi lumina zilei”. Cu mare greutate, după o bucată de timp vânzătorul se ridică şi dă să plece. Este din nou avertizat: aduci banii şi îţi legi gura.

Acest eveniment, cu finalitatea sa, la momentul când scriu aceste rânduri nu a luat sfârşit. Vânzătorul n-a reuşit să strângă de pe la prieteni suma ce o datora şi a început, de frică, să se ascundă ba la un prieten, ba la altul.

Stăm de vorbă cu victima. Bine, măi omule, te-ai dus să-ţi scoţi certificat medico-legal, ai făcut vreo plângere la Poliţie ori la Procuratură, cine ştie ce denumiri au organele astea pe aici, pe la voi?

Ce să fac? Plângere? Păi, da ce vrei să nu mai apuc ziua de mâine? Ăştia mă omoară sigur, nimeni nu-mi poate lua apărarea, nimeni nu se amestecă acolo unde este vorba de intervenţie.

Contrariaţi, am consultat şi un avocat din baroul Lagosului care, mai pe fază, ziceam noi, că ne va lămuri. Şi-l întreb direct. Domnule, dar, aici, cum este apărată legal viaţa şi integritatea persoanei? În loc de răspuns, doar, un rictus. Staţi! Staţi, că nu scăpaţi aşa de uşor. Cum, domnule, faţă de un gest de o asemenea sălbăticie, ce putea avea consecinţe dintre cele mai grave împotriva acestui individ, împotriva acestei grupe de soldaţi, cine poate dispune, cine-i poate pune la punct. Este oribil, este monstruos să auzi că se mai poate întâmpla astăzi şi aşa ceva undeva pe globul pământesc.

La insistenţele mele... cine? cine? cine?, avocatul, într-un târziu ne dă un răspuns paralizant.

„Împotriva armatei nu se poate lupta decât cu... forţele aeriene nigeriene”.

Cum? Va să zică un individ oarecare – cumpărătorul – îşi aduce în slujba intereselor sale o grupă de militari bezmetici, aşa, după bunul său plac? Îi plăteşte desigur şi astfel cu banii, cu forţa, cu bâta, în cele din urmă, deschid şi închid toate porţile. Uluitor, incredibil, stupefiant...

*

Cuprins de o revoltă teribilă împotriva acestor nelegiuiri am căutat să merg până la sorginte, să văd de unde vine această putere necontrolată, „ticăloasă”, pe alocuri a actualei armate. Evenimentul descris mai sus a avut pentru mine şi caracterul unui semnal. Ia să vedem domnule... pas cu pas...

*

File de istorie. Necesare.

După câştigarea independenţei, în 1960, în Nigeria s-a creat o stare tensionată, datorată unui număr important de grupuri etnice. Grupul etnic dominant era cel denumit Ibo. Conflictele etnice, fratricide în cele din urmă, conduc la declanşarea unui groaznic război civil în Republica Biafra între 1967 şi 1970, care se soldează cu peste un milion de morţi.

Frământările continuă. Armata, la nivelul timpurilor, îşi face însă datoria şi, mai ales, îşi creează o aureolă de dominator, de piesă determinantă în aplanarea oricărui conflict. De la un anumit respect... poporul începe să cunoască şi frica faţă de această instituţie.

În 1979 au loc însă alegeri naţionale, se adoptă şi o nouă Constituţie şi se formează un nou guvern. Nu se numea, dar se dorea a fi cunoscut ca un guvern democrat.

Ehei, da armata ce mai face? Doarme cumva? Ţi-ai găsit! „Veghează” şi acţionează la nevoie. Şi astfel, în 1983, armata îşi recucereşte poziţia dominantă în stat, urmare a loviturii militare declanşată.

Însă şi în cadrul armatei nu toată lumea... e şi prietenă sinceră. Nu, nu, şi în 1985, generalul maior Ibrahim Babangida devine, tot în urma unei... mici lovituri de stat, noul lider militar. Şi al ţării „of course”.

Că e o lovitură de stat condusă de generalul... nu ştiu care, că lider militar este Babangida, că de mâine nu mai este nici Babangida, în conştiinţa populară, ceea ce domină, care cu ce se alege după orice confruntare, este că... armata e armată. Şi de aici, uşor-uşor până la convingerea chiar că peste armată... vorba ăluia, „nu se poate trece decât cu aviaţia”, militară sau nu, ori împreună, nu ştiu, nu prea-mi ardea de cercetări atunci la discuţia cu avocatul nigerian.

Uită-te şi în ziua de azi, spre exemplu. În Lagos, la fiecare intersecţie se află câte un grup-grupuleţ de soldaţi cu arma în mână. Te opresc când vor, te reţin cât vor, te controlează, te spionează... eşti pur şi simplu o marfă la discreţia lor. La barierele oraşului nu poţi intra sau ieşi până nu treci printr-un anumit control al trupelor armate. Şi se pare ceva curios – nu ştiu ce-i acel... ceva, nu mă întrebaţi... te scotocesc, te trag pe dreapta, ori pe stânga, după cum vor ei şi... şi... şi... iată virusul ce iese la suprafaţă: aşteaptă ploconul, bacşişul, comisionul, spuneţi-i cum vreţi că tot... şpagă este.

Tranziţia spre aşa zisa democraţie a început de fapt în 1989, de când se încearcă a se face ca autoritatea în stat să nu mai îmbrace de azi „haina militară”. În 1991 se ajunge la o formă mai concretă şi electorii îşi desemnează oficialii din rândul a două partide şi, totodată, se mută capitala ţării de la Lagos la Abuja, acolo unde, de fapt, se află şi astăzi.

Un an mai târziu, în 1992, încep alegerile prezidenţiale. După pregătiri febrile, convulsii interne, acestea iau sfârşit abia în iunie 1993. Babangida, figură proeminentă deja pe eşichierul politic al Nigeriei, refuză să accepte ca armata să-şi cedeze poziţiile, făcând loc reprezentanţilor civili, formă mai adecvată pe drumul unei autentice democraţii.

După vot, pe când lucrurile păreau a fi intrat pe un făgaş ce conducea spre o mai mare normalitate, apare în culisele scenei politice businessman-ul Moshad Abida, încercând să-şi impună personajul său, pe un anume August. Această preconizată alegere n-a mai avut însă loc.

Pe plan intern aşadar, apăruse un guvern civil. „Puerilă” iluzie. Nu peste mult timp, generalul Sani Abacha anunţă în noiembrie 1993 preluarea puterii. Din nou, militarii la putere. Embrionii democraţiei se sufocă de la primii paşi. Organismele de stat civile sunt dizolvate.

Astfel, apare în viaţa politică, administrativă, socială, economică a Nigeriei un nou reflux.

Abia în octombrie 1995 Abacha – ... din nou Abacha – se arată dispus a face unele concesii. Nesemnificative şi mai ales fără putere de exprimare.

Dar, iată, în fine, că în 1998 cu concursul lui Abacha, apare din nou la putere un guvern civil. S-ar putea lega de această dată începuturile, măcar formal, a unei adevărate democraţii. Un fel de începuturi spunem, pentru că în realitate, nici azi nu se poate vorbi de o descătuşare şi impunere firească, a forţelor populare. Tot... legendara şi... arhi-legendara armată, chiar dacă nu oficial, are frâiele puterii în mână. Până aici nu ar fi mai nimic rău. (De altfel, eu am mai militat pentru democraţia militară, sub o formă modernă, specifică anilor de acum, într-o altă publicaţie) Numai că şi această formulă, în loc să aducă garanţii de linişte, de evoluţie normală a unui stat hăituit suficient, ascunde în măruntaiele ei teroarea armată, despotismul, subordonarea tiranică, şi toate acestea sub faldul unei clocotitoare corupţii, boala secolului.

*

Iată, aşadar, de unde şi cum provine această frică ancestrală faţă de armată a omului de rând. Ceea ce este mai grav este că are şi de ce să-i fie teamă.

Aceasta pentru că acolo, din cine ştie ce interese meschine, josnice, trebuie să intervină, intervine fără ezitare şi fără complexe.

Atribuţiile oficiale, legale ale diferitelor organisme din stat sunt astfel călcate în picioare, deşi se susţine că nu asta ar fi realitatea.

Eu însă am pipăit-o cu propriile-mi simţuri.

Să-nchei. Poate, Doamne fereşte, vine vreunul cu bâta. Este mileniul trei doar... nu-i aşa?

Nigeria: ape, şesuri, păduri şi munţi

Sunt la marginea Oceanului. De fapt nici nu ştiu cum este mai bine, mai corect, de exprimat: la marginea oceanului sau la marginea pământului dinspre ocean. Cred că cel mai bine şi mai exact este... pe ţărm. Acolo unde vin, se sparg şi se retrag cu furie apele oceanului Atlantic. De fapt, undeva, nu departe, în largul apelor, este şi graniţa de est a Nigeriei.

Apa mării, apele oceanelor, au ceva fascinant în acel dans sălbatic neîntrerupt, perpetuu şi rareori domol, mai mult tumultuos. După vrerea lor, nu a noastră! Urletul ce le însoţeşte socotesc că este muzica ce se potriveşte cel mai bine acestui dans sprinţar, arţăgos. Cu toate sforţările omului, oceanul nu poate fi captat pentru trebuinţele lui. Chiar dacă trec ani, decenii, secole, apele mărilor şi oceanelor rămân tot aceleaşi. Nesupuse! Aceste ape sunt aceleaşi, ca şi pe timpul când Xerxe punea să fie biciuite. Omul nu le poate transforma. Gândind la ape şi cugetând mai profund, vei constata că timpul nu se măsoară ca pe pământ, secular, pentru înfăptuirile civilizaţiei, ci geologic, cu milioane de ani.

Apele oceanului sunt eterne, fiindcă nu le măsurăm cu ambiţiile şi poftele lacome de pământ ale împărăţiilor. Cât priveşti cu ochiul, frământare absurdă de valuri. Poeţii s-au repetat de-a lungul veacurilor, ca să ne spună că apele oceanelor evocă suferinţa şi zbuciumul omenesc. Dar mişcarea aceasta e moartă. Demenţa desfrânată a talazurilor înspumate nu e viaţă. Este o frământare de elemente oarbe, o ciocnire de roci minerale. Şi mai apoi, aceste ape nu au nici un mister. Ele pot fi lesne comparate cu pădurea, cea plină de întrebări şi tâlcuri. Oceanul este egal cu ea, cu pădurea, fără surprize şi fără enigme. Dar mai presus de orice această libertate a apei de a se întinde chiar şi dincolo de conturul ce se lasă deschis vederii ochiului, aduce în viaţa mea, cu dezlănţuirea, aproape fără frontiere a deşerturilor.

Mă îndepărtez de ocean şi coaja risipită a palmierilor mă trezeşte la o altă viaţă.

Aşa există şi aşa trăieşte şi acest teritoriu aproape fără sfârşit al Nigeriei. Vezi titlul capitolului de faţă.

Păduri imense, greu sau aproape imposibil de străbătut, ce găzduiesc tot felul de vietăţi. De la elefanţi şi tigri la cele mai minuscule gâze. Aici domneşte liniştea şi pacea în vegetaţie, cea care ţine de adăpost necuvântătoarelor.

Ici, colo, câte un firicel de apă, fără de care nu ar mai fi nici viaţă.

Însă Nigeria se poate lăuda, printre vecini, cu un bazin hidrografic bogat. Şi apa la ce nu ajută viaţa de pe pământ… Mai ales pe aici, pe unde soarele dogoreşte, mistuind tot ce întâlneşte în cale, dacă nu este potolit. Dar oamenii locului se bucură de binefacerile apelor şi chiar le şi închină imnuri, le divinizează. Mă şi gândesc la ritualurile sacre proslăvind apa dătătoare de viaţă. Nigerienii folosesc apele, în special cele ale uriaşului fluviu Niger, pentru obţinerea energiei electrice. Îmi spunea odată un nigerian, exagerând fireşte... „fără apă nici Nigeria nu ar mai exista”.

Şi iată că am pomenit de Niger. Fluviu ce îşi are izvoarele în Guineea, pătrunde pe teritoriul Nigeriei prin nord-vestul ţării, culege apele a o serie de râuri cu bazine sănătoase, pentru a-şi sfârşi călătoria desfătându-se pe o imensă deltă, şi mai apoi ca apoi să plonjeze în Oceanul Atlantic. Aici, în această deltă, vegetaţia este cea mai bogată şi roadele naturii sunt exploatate din plin de omul nigerian. Năvoadele se aruncă în apă aducând la suprafaţă peştele, ce este comercializat pe scară largă. Dar... fructele de mare? Încearcă şi fă-ţi un drum pe aici şi… te vei lămuri. De lămurit... ca de lămurit... dar de îndestulat cu aceste bogăţii ale apelor nigeriene, cu siguranţă că o vei face.

Nigerul este cel mai mare fluviu din vestul Africii. Izvorul Nigerului este în Guineea, la locul denumit Futa Jalon Hills, străbătând mai apoi Mali, republica Niger şi în final, către vărsare Nigeria. Fluviul Niger este foarte important în economia, industria, transportul, agricultura şi hrana oamenilor. Pescuitul, apa de băut, irigarea pământului, sursă de energie electrică.

Urmează la rând fluviul Benue care în Nigeria atinge capitalele a două mari regiuni administrative ale Nigeriei şi anume Yoba în statul Adamawa şi Makundi în statul Benue. El se varsă mai apoi în Niger la faimoasa confluenţă Lokoja.

După campionul Niger, urmează în clasamentul celor mai importante ape de pe teritoriul Nigeriei, fluviul Benue, ce vine din estul ţării, ba chiar şi mai departe din Camerun.

Celelalte ape curgătoare sunt Ogun, Hadegia, Osun, Ibo, Anambra, Sokoto şi Osse. Fiecare, fireşte, au peştele şi fructele de mare... proprietatea lor.

Trecând la apele stătătoare, ne oprim întâi la întinderea nesfârşită a lacului Ciad, cel care se întinde chiar pe teritoriul a mai multor ţări: Nigeria, republica Niger, republica Ciad şi Camerun. Bogăţia apelor sale este o binecuvântare pentru băştinaşii vecini cu această imensă apă stătătoare. Alt lac de mare importanţă în Nigeria este lacul Kainji. De numele acestui lac este legată construcţia unei importante hidrocentrale, Kainji Dani, producătoare de energie electrică de maximă anvergură.

În nordul Nigeriei, relieful capătă cu totul altă înfăţişare. Rămân în urmă pădurea tropicală, câmpiile, şesurile, întinderile de nisip şi iată-ne cu munţii lângă noi. Middle Belt cel mai înalt pisc din Nigeria. Platourile montane cele mai cunoscute sunt Adamawa şi Jos. În partea de est a Nigeriei întâlnim lanţuri muntoase: Mandara Mountains, Shebeshi Mountains, Alantika Mountains şi Mainbila Mountains. Alte platouri, la alte distanţe parcurse, întâlnim platoul Obudu, platoul Udi şi cel denumit Oban Hills. Acolo întâlnim şi cele mai scăzute temperaturi din Nigeria. Aceste zone pun la dispoziţia oamenilor flori şi vegetale de tot felul mergând până la... căpşuni care iau şi drumul exportului.

Traversând Nigeria

Cotrobăind, mai multă vreme prin meleagurile Nigeriei ne-am putut forma nişte convingeri, pe care n-ai avea cum să le dobândeşti altfel, cititul nefiind de ajuns, povestitul nici atât.

Cine încearcă, fie el chiar şi un băştinaş de rând, a spune că a forfecat în lung şi-n lat teritoriul Nigeriei, aceluia să nu-i dai crezare, pentru că a întreprinde un asemenea demers îţi trebuie o sumedenie de lucruri a le îndeplini. Primul şi cel mai important deziderat ar fi proiectul, scopul, interesul care te-ar determina să faci un asemenea act de curaj. Şi nu numai de curaj, ci şi legat de posibilităţi, de timpul avut la dispoziţie şi de câte şi mai câte.

Noi am fost în linii mari nevoiţi să străbatem mii şi mii de kilometri. Obligaţiile de serviciu. Numai acestea, altfel nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut îndemna la un asemenea periplu.

De la Enugu sau Lagos – locurile de reşedinţă ale noastre – ne-am îndreptat, luându-le într-o oarecare ordine a importanţei, la Abuja, deh, capitala ţării, şi apoi în nord-est tocmai la Gombe, în nord la Katrina, mai jos la Kadura, la Jos, în Vest la Ibadar, pe la vecinii Enugului la Akwa, la Omerri, ori tocmai în Sud la Port Harcourt, şi la Abeokuta, şi altele, şi altele am dat doar aşa o raită.

Ca să vă puteţi imagina încă de la bun început ce greutate imensă ţi se pune pe umeri atunci când eşti nevoit să pleci la un asemenea drum, să stabilim câteva repere, funcţie de care imaginaţia ar putea clădi ce înseamnă o asemenea întreprindere în timp şi spaţiu. Distanţe, între unele din aceste oraşe, de peste o mie cinci sute de kilometri, temperatura în aer în jur de 35º-40º, iar în maşină, fără nici o aluzie de aer condiţionat, ceva, ceva ce trage către 50º, viteza automobilului antediluvian ceva ce nu depăşeşte 50, hai să zicem 60 km pe oră. Dacă ai termos, eşti fericit, mai scapi de sete, altfel nu uita că eşti la tropice. Ţi se usucă gura.

La drum trebuie să porneşti din zori. Nu e greu. Aici noaptea este egală cu ziua, indiferent de anotimp. Îţi iei un pacheţel cu mâncare, mâncare de a ta, chifteluţe, şniţele şi termosul cu apă şi cel cu cafea. O primă măsură de siguranţă a fost luată. Benefică, vei vedea la drum. Maşina ta, a conducătorului în faţă. În spatele ei un autobuz cu vreo 20 de locuri pentru echipa de fotbal care te urmează.

Trebuie mers în convoi, altfel rişti, e pericol. Ce rişti? Rişti să fii atacat. De cine? De către vreun grupuleţ de răufăcători. Înarmaţi, n-avea grijă. Te opresc în mijlocul pădurii tropicale, acolo pe unde trece o maşină la cine ştie cât timp, nici ţipenie de om, te coboară din maşină, te perchiziţionează, îţi ia tot ce are valoare, bani, inele, alte bijuterii, ochelari de soare, poşete şi cine ştie mai ce.

Înţelegi? E pericol foarte, foarte mare. Unii au fost... lichidaţi, alţii lăsaţi... goi, spre a nu se mai putea deplasa în mijlocul pădurii. Maşina, oricum, fie că îţi este luată, fie că... i se dă foc. Măsură de siguranţă spre a nu putea fi urmăriţi. Pentru că odată ce... şi-au făcut plinul, te părăsesc. De regulă, mă repet, fără a folosi violenţa. Rămâi însă în pădure. Până când? Până ai un dublu noroc: deci până trece o maşină, dar şi dacă vrea să se oprească spre a te ajuta. De obicei când văd pe marginea şoselei în acea stare de disperare că este vorba de un alb, ori mai mulţi atunci opresc.

Trebuie să facem însă o precizare extrem de importantă. De regulă, în cursul zilei nu se prea întâmplă asemenea atacuri. Circulaţia, oricum, este mai intensă. Însă, de cum se lasă seara, trebuie să fii deosebit de circumspect pentru ca umbrele înserării să te şi prindă într-o localitate. A circula pe timp de noapte este un gest nebunesc, similar cu auto-condamnarea la moarte.

De altminteri este normal ca seara să te prindă într-un oraş, orăşel, ce-o fi, pentru a te putea gândi şi la odihnă. Distanţele sunt foarte mari, am mai spus-o, faci uneori şi două zile. Cu noaptea... intermediară, bineînţeles.

Domnule, infrastructura lor nu-ţi dă bătăi prea mari de cap. Şoselele nu sunt largi, ci doar atât cât să se intersecteze două vehicule. Asfaltul însă nu este rău. Nici foarte bun. Mai bun ca la noi, poftim, dacă vreţi un termen de comparaţie. Englezii, colonialiştii aveau nevoie şi de căi rutiere foarte bune. Marfa, produsele trebuiau transportate, de regulă către cheiurile din porturi. Aici trebuie să amintesc un lucru deosebit, şocant. Nigeria nu are... căi ferate. NU ARE. Orice transport, oameni, produse, vietăţi se face numai şi numai pe şosele. Imaginaţi-vă însă ce calitate teribil de bună au avut aceste asfalturi dacă au rezistat şi încă destul de mult în timp.

Ici, colo, la mari distanţe însă, apăreau câţiva negrişori ce-ţi ofereau diverse fructe spre cumpărare. Jucătorii se înfigeau şi curăţau, contra-cost, fireşte, tarabele. Nici noi nu ne lăsam mai prejos. De bază însă rămânea ananasul. Nu-i mai puţin adevărat că şi pe drum, uneori, auzeam claxonul autobuzului cu băieţii. Ştiam că trebuie să oprim. Nici n-apucai să cobori din maşină şi numai ce-i vedeai căţărându-se în cine ştie ce cocotier şi, ca-n poveştile lui Ion Creangă, coborau cu sânul încărcat de fructe.

Multe, cele mai multe, nici nu le cunoşteam. Unele le mâncam în premieră. Jucătorii le înfulecau cu nesaţ, noi... mai circumspecţi la început, apoi în rând cu ei. Nu erau bune, nici foarte bune... erau excelente. Dulci, acrişoare, parfumate, zemoase numai bune la setea ce o acumulau în maşina cu miros pătrunzător de benzină.

În fine ajungem la punctul terminus. Oraşe ceva mai mari. Hotelul, cu camerele rezervate din timp ne deschidea porţile. Cu multă îngăduinţă să zicem că era destul de curat. Ce te supăra cel mai mult era lumina. Semi-intensă, chioară. Dar, ce mai conta. În câteva minute eram deja... în lumea viselor.

Infernul de la aeroportul din Lagos

Este cunoscut faptul că Nigeria şi-a schimbat, nu demult, sediul capitalei ţării de la Lagos la Abudja. Am mai scris despre acest lucru. Lagos-ul, atât prin numărul de locuitori, infinit mai mare decât al Abudjei, prin legăturile comerciale cu firme străine ce-şi au sediile aici, prin tradiţie, dacă vreţi, prin faptul că de la Lagos zboară în lumea largă fel de fel de curse aeriene, se detaşează net ca amploare înaintea capitalei oficiale. Acesteia, capitalei, nu-i rămâne decât faptul, important de altminteri de a găzdui sediile tuturor organelor de stat, Parlament, Guvern, ministere etc.

A veni dar, mai ales, a pleca pe calea aerului din Lagos este realmente o adevărată aventură nemaiîntâlnită, cred, nicăieri în lume, pe nici un alt aeroport. Nu exagerez cu nimic, veţi vedea în cele ce urmează, dacă voi găsi cuvintele potrivite pentru a descrie infernul de la aeroportul capitalei nigeriene, Murtala Muhammed.

Calvarul începe însă cu mult timp înainte de a ajunge la aeroport. Ştiut este faptul că potrivit normelor internaţionale privind problemele zborului la aeroport, adaptate la regulamentele interne ale fiecărui stat, în vederea îndeplinirii formalităţilor ce se impun, trebuie să ajungi cu cel puţin două ore înainte de plecare, dacă nu chiar şi mai mult. Aşa este şi la Lagos. Până aici totul pare a fi bine, normal.

Numai că pentru a ajunge la aeroport din centrul Lagosului, totul depinde de soartă, mai bine zis de zodia în care te-ai născut. Ai noroc, eşti bun, ajungi repede şi în timp util la aeroport. Nu ai noroc? Să vezi ce poţi păţi. Eu, unul, am păţit-o aproape de fiecare dată când mi-a fost dat să părăsesc Lagosul. Acest oraş este recunoscut prin blocajele rutiere pe care le întâlneşti tot timpul. Ai prins aşadar unul, două, trei sau cine ştie câte asemenea blocaje în drum spre aeroport, rişti ca cei aproximativ douăzeci de kilometri să-i parcurgi în câteva ore. Pot fi două, trei, dar pot fi chiar şi patru, cinci. Nu există nici un fel de exagerare în ceea ce afirm.

Tocmai de aceea, păţit fiind, întotdeauna îmi iau o marjă de siguranţă şi plec cu 6-7 ore înainte de decolare. Dacă se întâmplă, însă, lucru foarte rar..., ca circulaţia autovehiculelor să fie mai fluentă, atunci te paşte o altă situaţie, aproape la fel de neplăcută. Rişti să aştepţi câteva ore în incinta aerogării Lagos. Timpul ce-l ai de aşteptat, dar mai ales condiţiile în care eşti nevoit să o faci, se numesc cazne, pedepse, suplicii, cum vreţi. Eu am fost supus la asemenea suferinţe, aşa că să fiţi convinşi că vă vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză. În primul rând, ceea ce te... demolează de la bun început este furnicarul de oameni care te întâmpină în hol. Zeci, sute de negri stau în aşteptare într-o forfotă şi un zgomot de nedescris. Elementul distanţă aici a dispărut complet şi atunci când te referi la spaţiul material ce te desparte de... o altă vieţuitoare... cât şi cea referitoare la timp.

Nigerienii au o boală... printre altele... de a călători către orizonturile Europei cu... tot aliotmanul familiei. Soţ, soţie şi trei, patru, cinci copii. Femeile, de regulă, au şi câte unul în spate, strâns înfăşat în nu ştiu ce boarfe din care atârnă afară, bălăbănindu-se în dreapta şi stânga, câte o bilă cu zulufi negri. În rest, de toate vârstele. Aceştia, progeniturile, ţipă, urlă, se trântesc pe jos, prin praf, aleargă printre picioarele pasagerilor, scuipă, te calcă, de fapt, îşi fac necesităţile pe ei, da, da, aruncă sticle, hârtii, jucării, nu se astâmpără deloc, de parcă ar fi fost instruiţi să se comporte altfel. Ce mai, zgomotul este asurzitor.

Dar nu numai zgomotul este cel ce te face să te zgârii pe faţă. În acest hol este o zăpuşeală infernală. Afară sunt în jur de 35º, înăuntru unde mai şi respiră o armată de oameni, mai urcă, bineînţeles, cu câteva grade mercurul termometrelor. Aer condiţionat? Nici vorbă. Apele curg pe tine şiroaie, cămaşa, pantalonii, fustele sunt ude leoarcă. Simţi că duci în spate ceva cleios ce te sufocă, te îneacă, pentru că la toate aceste avataruri se mai adaugă, normal, şi aerul pe care eşti nevoit să-l inhalezi. Uneori ai senzaţia efectivă de sufocare şi te gândeşti şi la... alte alea, gânduri stranii, mai ales dacă eşti şi mai în vârstă.

Ei, da, fiecare personaj din această lume ciudată are un scop precis, nu? Vrea să plece undeva, acolo unde-l mână providenţa. Masa asta diformă de oameni se mişcă lent, în convulsii, dar se mişcă. Sunt formate sau se formează cozile la toate culoarele de intrare efectivă în aeroport. Istambul, Frankfurt, Milano, Viena, Londra, care încotro. La coadă însă după cum îţi este norocul şi... mai ales tupeul. Nu există ordine legate de momentul sosirii, pe ici, pe colo, doar ce se mai respectă. În rest numai ce-i vezi că vin... nişte namile, sportivi probabil, se aşează acolo unde le convine şi rămân impasibili. Cutezi să-l admonestezi, să-i spui ceva? Cui? Ce, îţi imaginezi că ta bagă în seamă? Vezi-ţi de treabă!

În viermuiala asta însă umblă diverşi... oameni de bine, ciubucari zis mai pe şleau care te provoacă una, două... Unde mergeţi? Te face să pricepi, ce Doamne că doar nu e greu, că trebuie să te scormoneşti de ceva ciubuc, şi el îţi şi ia o valiză în mână şi te îndeamnă poruncitor să-l urmezi. Şi ăsta, aşa cum îl vezi te ia şi te duce în faţa cozii. Nimeni nu-i zice nimic. În ignoranţa celor mai mulţi dintre ei, încolţeşte ideea că ar fi vreun oficial pentru că acest individ li se adresează pe un ton de comandă, îi aranjează cu mâna la coadă, ba le mai zice şi câte o vorbă, două printre dinţi, ce le-o mai fi zicând?

Ajungi astfel în faţă... pe căi oculte sau mai puţin oculte. Îţi faci calcule... of îndată am scăpat, trec dincolo în cealaltă parte a aeroportului, cu duty-free, cu vreun bufeţel, o cofetărioară că... or avea şi ăştia aşa ceva, cât de cât, nu numai... Köln-ul.

Da, stai aşa, ţi-ai găsit să scapi de aceste furci caudine cu una, cu două. Nu, băiete. Cântarele destinate a-ţi cântări bagajele... (nu ai voie peste 40 kg de persoană) sunt defecte. Da, da, s-au defectat. Şi ce facem acum? Aşteptăm... Cât? Ce cât, cine ştie?... Providenţa...

În fine, s-au dres şi cântarele şi-ţi vine rândul. Când să mai treacă pe sub bolta care te verifică să vadă să nu ai asupra ta... „bombe atomice” sau cine ştie ce, îi arăt colţosului de poliţai o legitimaţie. Starea sănătăţii, inima, nu-mi permite să fiu supus controlului cu trecerea pe sub boltă. Se uită lung...? Îşi aminteşte el ceva şi încuviinţează să trec pe alături de poartă şi să mă opresc în dreptul celui de-al doilea filtru, la un coleg de-al lui, care să mă perchiziţioneze corporal. Zis şi făcut. E bine. E bine, numai că odată ce ajung în faţa... lighioanei, nu altceva, acesta pune rapid mâna pe o paletă cu cine ştie ce senzori, şi mi-o şi aplică pe corp. Imediat, se dezlănţuie un zgomot... Mai eficace paleta cu senzori, cea de care trebuia să fiu ocolit... direct pe inimă şi stimulatorul şi-a sesizat astfel prezenţa.

Ce să mai zic? Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat din infern.

Dincolo, într-adevăr, mai multă linişte, un oarecare confort. Magazinele? Măşti, cârpe, ţoale, amulete, fanioane, scrumiere, şepcuţe, săculeţi, mărgele, lănţişoare, inele de tablă, de zinc, din ce-or fi fost... Lipseau... branţurile pentru pantofi, cârligele pentru agăţat rufele, melesteiele, încălţătoarele, bătătoarele de covoare, şanurile, ulcelele de pământ ars, agrafele de păr şi... cam atât.

Există însă un fel de birt. „La casa”, aşa îi spune. Ei bine aici am băut vreo două – trei beri. Elixir, domnule, elixir.

La un moment dat, se afişează numărul porţii de intrare la avion. Gate-ul. Istambul, poarta 46. Ne instalăm acolo, în aşteptare. Şi noi şi alţii, toţi pasageri de Ista. Mai zăbovim şi aici, şi tot în picioare mai bine de o oră. Mai era timp până la decolare, iar gazdele oficiale... nu găseau cheile de la intrare. Trece şi acest timp zăbavă. Şi mai apoi... cu căţel, cu purcel... toată lumea, îmbrâncindu-se, normal!, urcarea în avion. Dar avionul nu pleacă la ora fixată, ci, peste aproape încă o oră. De ce credeţi? Aştepta să vină toţi întârziaţii. Ca la donatorii de sânge? Cine mai este? Cine mai vine? Nu trebuie să vă grăbiţi... aşteptăm... aşteptăm. Unicat în materie... Da, dar nu e singurul...

Avionul se înalţă şi pleacă în văzduh.

Îmi pare rău... după Vanessa...

.......................................................................................................

Şi mie, tată şi mamă, după voi... mă îngână, timid, o voce rămasă la sol...

Poftă bună, nigerianule!

Dacă te apucă într-o bună zi hărnicia şi îţi propui să scrii despre „bucătăria” nigerianului, să fii convins că în câteva rânduri ai şi terminat ceea ce aveai de spus. Nigerianul este, în primul rând, mulţumit că are ce mânca. Nici vorbă să se mai gândească şi la cine ştie ce diversificare a bucatelor puse pe masă.

Pe masa nigerianului, indiferent de ora la care este servită, la loc de cinste stă orezul. Mici combinaţii le mai fac şi ei atunci când, poate, se simt mai îndestulaţi. Dacă nu mai au asemenea gânduri atunci orezul... cât mai mult, de altfel, se fierbe, uneori şi cu ceva carne – cum ar fi carnea de capră, cea preferată, ori de vacă sau pasăre, dar în nici un caz de porc – care se amestecă spre finalul preparării cu un sos, în care se amestecă fel şi fel de mirodenii, unele iubite şi la noi, altele nu.

Dar acest sos mai are o caracteristică, ce îl face să se situeze într-o ierarhie, dacă nu prima din lume, atunci undeva, acolo, la bătaie pentru un loc pe podium. Ei, bine această caracteristică este iuţeala mâncărurilor. Copiii, maturi, vârstnici, nu contează vârsta, sexul, toată lumea condimentează mâncarea până la saturaţie. Eu, personal, sunt un mare adept al mâncărurilor picante, numai că, vorba cuiva ...., sunt mic junior pe lângă ceea ce am întâlnit pe aici. Le-am gustat, fireşte, am simţit cum gura este în flăcările unui incendiu, am băut o cană, două de apă, m-am înroşit ca racul, mi-au curs lacrimi pe faţă şi astfel m-am convins pe propria-mi piele de ceea ce înseamnă o mâncare iute.

Dar, nu numai orezul cu sosul respectiv este chiar unica mâncare a nigerianului. Mai există, şi încă din belşug, yamsul care nu este altceva decât verişorul cartofului de la noi. Singura deosebire este dimensiunea. Cartoful, cum îl ştim de la noi din ţară, pe aici nu prea este, în timp ce yamsul este o plantă lungă de parcă ar fi o rădăcină de copac matur. La gust, faţă de cartof, nici o deosebire.

În pieţele nigeriene există încă tot felul de vegetale. Ardei, roşii – cam atât din cele de pe la noi – şi, în rest, o sumedenie de produse indigene.

De la masa nigerianului mai trebuie reţinute două lucruri extrem de importante: pâinea, nu numai că nu există, dar ei nici nu ştiu ce este aceea; şi apoi... ustensilele cu care se serveşte masa... sunt mâinile. Orezul se face cocoloşi în podul palmei şi... hârşti pe gât cu el.

În limitele descrise mai sus, se poate vorbi, totuşi, despre unele derivate gastronomice din „materia primă” amintită. Am cules câteva dintre ele. Iată-le pe cele mai frecvente:

- pepper soup – mâncare de bază aproape nelipsită de la masa cotidiană. Ceva simplu. O supă cu peşte sau vită, ori pasăre, capră, cu nelipsitul yams, frunze şi alte plante pentru o cât mai puternică iuţeală şi aromatizare a mâncării. Bună, de altfel. De remarcat, că aici, neavând ce face, nigerianul foloseşte... lingura.

- suia – carne de vită sau de pasăre la grătar, ceapă, roşii, ardei, piper roşu şi ardei iute-iute de tot.

- okro – variaţiuni pe tema pepper soup. Aceeaşi compoziţie şi acelaşi mod de folosire. Deosebirea? Aproape neesenţială. La okoe se mai adaugă ulei roşu şi castraveţi noi, roşii.

- sten. Aceeaşi compoziţie. Se mănâncă însă cu plante, prăjit. O altă plantă leguminoasă, bună la gust, de altfel. La aceasta, în compania vreunui european, nigerianul - molipsit sau imitând - mănâncă şi... pâine.

- eba – nu este altceva decât preaslăvita noastră mămăligă.

- oba – nu mai mă repet pentru că, de acum puteţi fi oricare dintre dumneavoastră un bun bucătar pentru cele mai... rafinate gesturi şi pretenţii culinare africane.

Mai există un capitol ce face parte din hrana omului nigerian deloc de dispreţuit ori, cel puţin, de neluat în seamă: fructele! Of, Doamne, fructele! Din acest punct de vedere, unui european i se creează impresia, convingerea, că totul parcă ar fi ceva ireal, imaterial. Fructe, fructe şi iar fructe. Unele cunoscute şi pe la noi, altele... habar nu ai de ele. Eu le-am notat şi le redau aşa după cum le-am „îndosariat”: Kumkuat, limes, mango, papaya, nuci de cocos, banane, portocale, lămâi, lonequats, mengerstion, topihambur şi cu siguranţă că enumerarea nu este exhaustivă. Toate sunt bune, foarte bune, excelente. Nimic de lăsat de o parte. Doar... cojile. Dar dacă a fost un anumit fruct cu care m-aş fi întreţinut cel mai mult, ei bine, acesta a fost ananasul. E cunoscut, i se cunosc minunile, nu-l mai descriu.

Nigerienii însă, pe bună dreptate, nici nu concep să vorbeşti despre... bogăţiile lor ca să nu aminteşti de Kola nut, altminteri, spus altfel nucile Kola. Se folosesc la... mestecatul zilnic dar, mai ales pentru băutura Kola. Pentru acest moment exportul acestui fruct se face masiv cu direcţia fabricilor de Cola. În sud-vestul regiunii Sorubas, în nordul regiunii Hansas, precum şi în zona de sud-est Igbos se întâlnesc plantaţii imense de unde se culeg - nu prea uşor - şi mai apoi toată... tehnologia până la îmbarcarea lor pe vapoare.

Tot pe aici, pe undeva, mai trebuie notat şi faptul că, pe teritoriul Nigeriei, există întinderi mari de pământ, pe care se cultivă trestia de zahăr.

Cum s-ar spune... există locuri de muncă din belşug. De trăsăturile poporului nigerian se leagă însă, din păcate, o tară ce o pironeşte locului: lenea. Şi pe Nigeria ca ţară şi pe cei marcaţi de această trăsătură rău famată.

Gândeşte-te numai la faptul că, pe lângă toate legumele, cerealele, fructele enumerate aşa, în treacăt, pe lista diferitelor daruri ale pământului mai apar plante comestibile cum ar fi: egusi, efo, afang, nsala, oha, ori din cele mai populare, după cum le denumise un localnic... chin-chin, dankwa, gurudi, kokore, kuli-kuli, puff-puff, kilisi şi suya.

Ştiţi cum zice românul... „Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă şi-n traistă”.

Nigerianul are însă umor. Yamsu-lui - cartoful nigerian, de care vorbeam mai sus - îi este consacrată o zi din august când se organizează „The new yam Festival” („Iwe-ji or Irigi”). Ştie el, nigerianul ce să... preţuiască.

Aflându-te într-o ţară, ce-şi are mai bine de 350 kilometri scăldaţi de apele oceanului, existând şi fluviul grandios Nigerul, cu nesfârşita-i deltă, nu poţi să nu te gândeşti şi la peşte. Pescuitul este o îndeletnicire de căpătâi a unei părţi din populaţia nigeriană. Noi însă ne-am arătat deosebit de satisfăcuţi atunci când ni s-au oferit tot felul de fructe de mare – de dimensiuni neobişnuit de mari pentru noi – şi... peşte unul mai bun decât altul. Dar... atenţie!... cel mai bun şi cel mai bun a fost un peşte cu carnea neagră. Neagră ca tuciul. Entul? Un deliciu.

Europeanul sau cel pripăşit pe aici, ori de unde ar fi el, găseşte în magazinele alimentare – cele pentru europeni – absolut tot ce-şi doreşte.

Menţiune finală. Alcool nu se consumă. Mahomedanilor le-o interzice religia, iar tuturor le-o interzice... soarele torid, căldura tropicală excesivă. Aşa că... la mulţi ani!... cu suc de mango.

Bogăţia săracului fotbalist nigerian

Nigeria şi-a spus destul de răspicat cuvântul – dar nici pe departe... ultimul – pe arena fotbalului internaţional. Deşi prezenţi la ultimele turnee finale ale Campionatului Mondial, acolo unde, chiar dacă nu au dat, prin rezultate, deplina strălucire a talentului lor, fotbaliştii nigerieni au dat culoare – la propriu şi la figurat – stârnind, la început, mirare iar, mai apoi, respect şi admiraţie.

De la distanţă, de la sute ori mii de kilometri de locul lor de baştină, impresia cvasi-generală este aceea că cei care ajung să fascineze nu de puţine ori spectatorul de pe Wembley, de pe Prater, San Siro sau Bernabeau nu reprezintă, de fapt, decât nişte flori răsărite în deşert. Imagine falsă total. Iar ca să susţii antiteza, nu vei avea putere de convingere, decât dacă avionul cu care ai plecat din ţară va ateriza pe pista aeroportului Mutala Muhammed, şi, după ce îţi vei fi umplut tolba de impresii din această fostă capitală, îţi vei purta paşii pe la Enugu, Ibadar, Onithia, Port Harcourt. Doar aşa vei fi într-adevăr „înarmat” să te războieşti cu oricine va îndrăzni să contrazică, atunci când voi declara ritos: „Nigeria are un izvor de talente fotbalistice ce nu poate rivaliza în lume decât cu faimoasa Brazilie”.

Pe mine, Dragoş Cojocaru, soarta m-a purtat cu un vânt puternic din spate, neîntrezărit nici în cele mai extravagante gânduri, şi m-a plonjat – haideţi să apelăm şi la termenii de specialitate – în freamătul acestei lumi de vis, a fotbalului nigerian. Astfel, aşa cred, vorbelor mele aşternute acum, li se poate acorda creditul cuvenit, subsemnatul dispreţuind neadevărul şi boicotând exagerarea, extravaganţa, care te duc, cu siguranţă, în braţele ridicolului.

Iată un paradox, care te pune pe gânduri din mai multe puncte de vedere, pe care-l întâlneşti peste tot pe acolo pe unde te duci să priveşti la aceşti „magicieni” ai fotbalului. Deşi Nigeria a avut cutezanţa - şi FIFA inexplicabilul curaj - de a găzdui în anii 1998, 2009 şi 2010 campionatele mondiale de fotbal de tineret, exceptând cele câteva stadioane din oraşele mari, renovate, care sunt mai de Doamne ajută, în rest, nu vei întâlni decât nişte toloace, nişte „bătături” cum le mai zice prin Moldova noastră, fără pic de iarbă, ci doar cu smocuri, undeva pe marginile terenului, tare ca betonul, pericole reale şi iminente pentru securitatea integrităţii corporale a celor ce se înfruntă în căutarea unei mingi buclucaşe.

Paradoxul? Iată-l: Dumnezeu revarsă prin aceste locuri talent în ale fotbalului cu nemiluita, de care însă absolut nimeni nu se preocupă să-l culeagă şi să-i dea înfăţişarea cu care să se poată prezenta la mesele pline de bucate din orice colţ al pământului. Zeci, sute de mii de asemenea autentice talente se risipesc dispărând treptat-treptat printre norii de praf stârniţi chiar de acei cărora cineva de pe această planetă ar trebui să le croiască un drum în viaţă, având izvorul tocmai în acest har semănat de Dumnezeu. Aşa însă... sămânţa este aruncată, dar la orice adiere de vânt dispare în văzduh, cine ştie unde.

Dacă stai să asişti la înverşunarea cu care aleargă după minge sub razele unui soare ucigător de tropice-ecuator, vezi cum unii cad şi se rănesc făcându-te să crezi că intervenţia doctorului este iminentă, în timp ce aceste „ilustre” mogâldeţe nici nu caută la sângele ce se înfrăţeşte cu praful acelor simulacre de terenuri de joacă. Ei n-au echipament de nici un fel; aleargă goi-goluţi... chiar, şi te fac să fii convins că habar nu au de faptul că prin alte locuri de pe această planetă, unor copii dolofani, cu talent pentru fotbal cam atât cât ar avea vreun asin chinuit să interpreteze o arie din cine ştie care operă, şi care schimbă după zece minute de joc tricoul, nu neapărat Nike, dar de... firmă.

Timpul se scurge, fireşte, omuleţul de mai ieri-alaltăieri începe să aibă tulei, să se înalţe, ajungând la ceea ce, după vârstă, trebuie să-i spunem... junior. El începe să viseze, a prins frânturi din freamătul autentic al fotbalului de pe la vreun televizor şi asta îl face mai ambiţios şi plin de... vise.

Dar nici aceşti... juniori nu au o soartă mai fericită? Aceleaşi maidane cu praf, cu sticle, cutii de conserve, fiare, lemne ori cine ştie ce alte gunoaie le sunt aceleaşi gazde... primitoare. Mâine – poimâine vede la un televizor şi începe să şi înţeleagă că această joacă prin alte părţi, pe undeva, are o altă existenţă. Uneori, chiar trece pe lângă stadionul oraşului său – acolo, unde există – şi printr-o crăpătură în gard priveşte la un spectacol ce-l fascinează.

Şi se mai apucă şi mai abitir să alerge după o răpciugă de minge, ruptă şi peticită, dar cu o singură şi importantă calitate... sare, sare de la pământ şi îi ademeneşte în modul cel mai perfid posibil. Îi este cu siguranţă sete, ba chiar şi foame, este doar om şi el. Se face că uită de toate aceste lăuntrice chemări şi de cele mai multe ori, el, – chiar şi uită. Nu uită, însă de minge pentru că încet, încet, aceasta a început să-l domine, să-i poruncească, şi el, docil, se supune unor comenzi ce nimeni nu le poate descoperi.

De aici încolo, mai ales, totul ţine de hazard, de steaua fiecăruia; aceasta străluceşte şi îi îndreaptă paşii, îi deschide uşile către fotbalul de performanţă, cel de pe stadioane, cu echipament, cu ghete de fotbal, cu publicul din tribune ce te încântă şi te ambiţionează să te caţeri pe o anumită scară ierarhică ori, dimpotrivă îţi întoarce spatele de la bun început făcându-te să crezi că ai bătut greşit la o uşă ce nu ţi se va deschide nicicând.

În prima ipostază, mai devreme sau mai târziu, funcţie, fără îndoială şi de talentul cu care a fost hărăzit, încep şi cei din jur, samsarii, profitorii fotbalului să pună sau nu ochii pe tine. A pus? Te-a şi înrolat, adică te legitimează de urgenţă la unul din cluburile cu care el... cooperează.

Aici începe de fapt adevărata dramă. Cei mai mulţi dintre ei... habar nu au ce este acela... un contract, ce semnificaţii are în viaţă, în societate şi mai ales ce... obligaţii decurg din încheierea unui asemenea act.

Este îndemnat să semneze ceva. Şi el semnează fără crâcnire. Se spune doar că odată ce şi-a pus semnătura... viitorul îi este deschis, că el va juca la..., că va câştiga sume fabuloase... că...

Bietul tânăr. Şi-a vândut pe viaţă, fără să ştie, bijuteria cea mai de preţ, harul primit din ceruri, talentul, de fapt unica lui avere. De acum încolo rămâne legat, este la discreţia, la pofta intereselor acestor profitori odioşi.

Nu se mai spune astăzi... sclav, ce Dumnezeu, suntem în mileniul trei, ci se spune... jucător profesionist. Ce s-a schimbat este nu situaţia ta, ca individ, ci denumirea care, oricum, este mai actuală, dar şi mai perfidă, mai mâloasă.

Adică? Nu am exagerat cumva? Aş, de unde! De azi încolo, ziua semnării acelui nenorocit de contract şi până îţi vei pune ghetele în cui – expresie consacrată în fotbal – vei fi vândut, da, da, vândut de către cel, sau cei, pe mâna cărora ţi-ai încredinţat destinul. Sumele cu care eşti vândut, pe măsură ce timpul se scurge, ce creşti în valoare, ce „firma” îţi este din ce în ce mai cunoscută, iau proporţii şi uneori devin exorbitante.

Fotbalul acesta îşi are doza lui de hazard. Concură o serie întreagă de factori la ascensiunea şi afirmarea unui individ. Nu le mai enumerăm, altceva ne frământă acum.

Din contractele care, mai apoi, privesc persoana ta şi prin care treci de la un club la altul, dintr-un oraş în altul, ori... chiar dintr-o ţară în alta, ţie, fotbalist îţi revin firimiturile de la masa cea bogată. De fiecare dată, cu abilitate meschină, eşti făcut a înţelege de către aceste mârţoage de vânzători de carne vie, de suflete în cele din urmă, că totul a fost făcut în... interesul tău. Iar tu? Tu, un tânăr negru, născut în mizerie, foame şi sărăcie lucie, eşti nevoit să crezi că aşa şi este. Şi chiar aşa şi crezi, ba mai mult, te declari în sinea ta un om fericit. În foarte multe dintre situaţii, unii dintre aceşti talentaţi fii ai planetei ajung în diverse metropole, au bani cu mult peste orice aşteptare a lor, televiziunea vine acum la el, să-i ia interviuri. Aşa că îţi convine încheierea „tratatului” cu nu ştiu ce club?

În fond şi la urma urmei ce nu este bine în toată povestea asta? „Eu te propulsez, te scot din tenebrele sărăciei, îţi asigur mijloace de trai, la care, poate, ori mai mult ca sigur, că nici nu ai visat şi tot tu eşti cel mai nemulţumit?”

Sclavului, da, da, sclavului, acestuia nu i se dădea şi lui, din când în când câte un blid de mâncare? Ba da. Era el mulţumit pe moment? Era. Păstrând proporţiile vom vedea că de fapt substanţa, esenţa acestui mod de a-ţi fi exploatate posibilităţile tale umane se găsesc în spatele aceloraşi nobile considerente. La altă scară doar, dacă vreţi.

Deosebirea ar fi doar acolo că, în timp ce sclavul era îndemnat de la spate cu biciul, tu, fotbalistul eşti mânat de la spate cu... pixul. Geneza este aceeaşi oricum.

Săracul... marele purtător de talent. Această însuşire Dumnezeu i-a dat-o, el să se înfrupte din această nepreţuită însuşire. El şi dacă el vrea... şi alţii. Numai aşa mai putem vorbi de minunile şi binefacerile mileniului trei.

Altfel? Altfel ne întoarcem în trecut, prinşi în mrejele neştiinţei şi a exploatării perfide a conştiinţei umane. Mie, mi se pare că este ceva chiar mult mai grav.

Cam asta este povestea bogăţiei... săracului fotbalist nigerian. Şi nu numai.

Păcat!

Să sperăm totuşi în zile mai bune. Pentru cinste, pentru

dreptate, pentru onestitate, pentru respectul credinţei, pentru…

3 Ianuarie 2010 – La Săcele -5º,

la Lagos +45º. „Ciudăţeniile” pământului

– Alo! La telefon... autorul, autoarea... La mulţi ani! Să dea Domnul ca în anul 2010 toţi oamenii planetei să devină mai buni.

Tanti Ica, răspunde:

– Să vă audă Domnul. Să dea Cel de Sus să ne lămurim noi-în-de-noi. Să putem trăi cu sufletul plin de nădejdi din care să le şi vedem împlinite.

– Să te audă Cel de Sus. Ce-i prin Săcele?

– Apăi ce să fie? Ca pe la noi. Pe-afară, un pui de ger face să scârţâie omătul de zici că-i flaşnetă, ori că scârţâie vreo ceteră beată, zice tanti Ica cu umorul ei nedisimulat.

Face o mică pauză şi apoi continuă cu o pişcătură, că tanti Ica fără un pic de ironie, care-i stă cum nu se poate de bine, de altfel, nu-i tanti Ica:

– Că, de... unii cu omătul, alţii cu dezmăţul soarelui... Aşa o fi şi pe lumea ailaltă? Îşi lansează şi cugetarea ei preferată şi nelipsită în orice dialog.

– Stai, stai, tanti Ica, nu te forţona, că ţi-om aduce vreun bulgăre de sare. Bine-i?

– Apăi aşa să fie că, din toate nerosturile pământului, poate s-o face şi-o astfel de ispravă. Oricum, eu abia vă aştept acasă. Nelu, Piţi şi Moxy... vor să vină la aeroport. Pe când, dragii mei?

– De Sânt’ Ioan, aşa cum am promis, că până atunci poate ne-om mai vindeca şi noi de una-alta, aici pe unde soarele zici că se face una cu pământul.

– Da frumos îi, îi de-ajuns?

– Oho şi mai rămâne. Să te ţii bine, la întoarcere că ne-or apuca zorile cu povestirile. Ca să nu uit, le-am pus pe hârtie. Ţi le-oi citi. Până atunci... Sănătate şi împăcare în suflet.

Oare ce-am văzut azi 3 Ianuarie 2010, când i-am promis lui tanti Ica o dezlegare de cuvinte... până în zorii zilei...

Haideţi să mergem la ocean. Oceanul Atlantic, aici la Lagos e doar la o aruncătură de băţ. Hai să-i vedem apele că-n urmă cu trei ani forfoteau, înălţându-se la mal în valuri înfricoşătoare.

Pe drum, ţi se dezvăluie în mare parte Nigeria. Şi pe aceasta, ori poate doar mai mult pe aceasta am vrut să o redescopăr. Să fac comparaţii, cu ce-a fost şi cu ce este, cu ce-i la noi şi ce-i la ei şi cu ce-i pe alte meridiane. Cam grea şi pretenţioasă intenţie, dar dacă vrei să te limitezi – aşa cum m-am hotărât s-o fac eu – doar la ceea ce ţi se înregistrează pe retină, atunci aproape că nu-i greu.

Şoseaua care străbate oraşul de la aeroport şi până în cealaltă parte în drumul ei lung, către estul şi nordul ţării, a căpătat şi încă se străduieşte să mai capete altă înfăţişare. O anumită parte a ei este finalizată, iar fluxul nedefinit de mare al maşinilor o face încă neputincioasă în faţa acestor puhoaie zilnice. Este totuşi o realizare, traficul este oricum mai fluidizat, se vede o iniţiativă mai mult decât lăudabilă ce, nu peste mult timp, se pare, se va finaliza.

Şi cum de la lăcaşul nostru din Victoria City Garden şi până la locul ales pentru a atinge buza Atlanticului sunt ceva kilometri buni, n-avem ce regreta pentru că împuşcăm, cum s-ar zice, doi iepuri sau chiar mai mulţi dintr-odată.

Iată că, astfel, au apărut mai multe cartiere rezidenţiale. Este drept că cele mai multe dintre ele, mai au cale lungă până la finalizare, dar aceste începuturi mai mult decât promiţătoare nu pot fi trecute cu vederea. Aceste cartiere vor deveni cândva autentice cartiere de prestigiu; acum îţi apar doar încercuite cu ziduri masive înălţate din cărămizi cu acelaşi conţinut de rocă ce le face să nu se distrugă.

Toate sunt de culoare gri. La poartă – pentru că aceste cartiere vor fi extrem de bine păzite din motive ce sunt conţinute de cea de-a doua parte a cărţii „O faţă plânge”... – există, absolut peste tot, câte o firmă uneori de proporţii fantasmagorice... Royal City Garden, Chris Palace Garden... şi câte şi mai câte astfel de denumiri cu menirea, certă, de a te face mult mai plin de respect în faţa acestor edificii. După nişte perdele de cocotieri care dau bine postate în spatele gardurilor nu mai vezi nimic – sau aproape nimic. Oamenii se străduiesc să scoată ceva la iveală. Încet, încet, după posibilităţi, dar aceste mai mult decât timide începuturi îţi creează totuşi convingerea unor finalizări. O trecem la capitolul „feţei care râde”... Merită.

Numai că nu te îndepărtezi prea mult de promiţătoarele firme de noi cartiere şi, în vecinătatea lor imediată, întâlneşti acelaşi decor deplorabil. Bojdeuci mici de lemn, soioase, cu copii goi alergând prin praful amestecat cu cine ştie ce reziduuri de la maşini, căci toate sunt de culoare neagră, ba, ici, colo şi câte o tarabă cu nu ştiu ce de-ale gurii într-o stare de murdărie ce nu poate fi descrisă. Imaginea este de-a dreptul dezolantă. Şi acest decor îl vei întâlni mai peste tot în Nigeria.

Este atâta disonanţă între cartierele de care vorbeam şi în care este lesne de înţeles că viitorii proprietari sunt tot din rândul protipendadei, sau - hai fie! - a unei anumite părţi ale protipendadei şi locurile acestea flagelate, inumane – o spun cu convingerea totală că nu greşesc – degajând mirosuri pestilenţiale şi împrăştiind cu siguranţă microbi de tot felul. Ca să închei acest capitol sfâşietor mă întreb... Cum o fi fost creată şi făcută lumea aceasta? Nu este mâna lui Dumnezeu! Desigur!...

La o bună bucată de drum, o coteşti la dreapta şi o iei pe un fel... sau numai un fel... de arătură. Este drumul către plajă. Da, stai aşa… faci drumul ăsta de doar câţiva kilometri, compătimindu-l, oricum, pe proprietarul automobilului, pentru că până să ajungi la ţărm să mai ai a trece nişte examene. Bariere cu plată la fiecare... cum ar fi din cât am înţeles... barieră de litoral, barieră de plajă – lăsaţi deoparte preocuparea de a găsi deosebiri, nu sunt pentru dumneavoastră, vă sfătuiesc prieteneşte – barieră de asigurare, barieră de parcare, barieră de... loc spre a nu poposi cu maşina sub vreun palmier unde există, cel puţin premiza, de a-ţi expune maşina la vreo nucă de cocos sosită de la peste 40-50 metri, da, da – barieră de teren pentru că, dacă ai intrat pe o abatere cu nisip, rişti să convoci tot... tribul din apropiere pentru a te salva. Toate sunt cu plată, am mai spus-o, şi toate sunt însoţite de o armată de cerşetori deghizaţi sau nu. Statutul lor nu este diferit, ceea ce îi diferenţiază este doar modalitatea de a te aborda. Direct, adică cu mâna întinsă, sau indirect, mai perfid, făcându-se că împing maşina, dau să-ţi ia sacoşa din mână, ei, tot felul de tertipuri. Ca reprezentant al albilor, dacă te încumeţi – temerară expediţie – să vii singur, neînsoţit de vreo persoană de culoare neagră eşti un om pierdut. Efectiv. Nu rezişti asalturilor, nu ştii şi nici nu poţi să te fereşti de insistenţele asediatorilor, este ceva de nedescris.

Dacă ai mai plătit încă o sumă – destul de frumuşică – în plus poţi beneficia de o terasă – hai, să-i zicem aşa – acoperită. Este din bambus, ocrotită – marele câştig – de razele soarelui, acesta trimiţându-şi aici nişte suliţe nimicitoare, şi cu un fel de curticică, aşa ca suprafaţa a două camioane puse cap la cap, care ar avea darul să te ferească de mulţimea vânzătorilor ambulanţi ce cutreieră nisipurile de la confruntarea cu Atlanticul.

„Ar trebui” am zis pentru că în ciuda eforturilor celor mai îndrituiţi s-o facă din grupul nostru, eforturile le-au fost inutile. Şi ce se vinde, mă rog? Feţe de masă, şerveţele de masă, pături, cuverturi, rochii, cămăşi, sutane – aşa le zic eu la costumele lor tradiţionale -, măşti din lemn, corăbii, de proporţii mici, fireşte, diverse piese de alabastru de cele mai îndoielnice gusturi, peşte, roşii, castraveţi, ardei, ochelari de soare, baticuri, tobe, scaune pliante, cornuri de suflat, iatagane, şepci, jocuri de table, de şah, din lemn, din piatră... Un bazar întreg.

Ceea ce se distinge însă la acest mod ambulant de comerţ este însă insistenţa vânzătorilor. Este ceva de necrezut, nemaiîntâlnit. Nu ştie de ameninţare, de vorbă rea, de eforturile tale de a-l îndepărta, de tonul tău potolit, curtenitor ori, dimpotrivă, ton agresiv, violent. Nu! Nu există nimic pe lumea asta care să-l stopeze în tentativa lui de a obţine vreun profit cât de cât. De cele mai multe ori cedezi chiar tu, insolitul cumpărător. Aceea însă este cea de a doua etapă. Negocierile. Dacă te laşi manevrat de abilul vânzător, la plecare poţi să te declari a fi un nefericit. De regulă, obiectul expus vânzării, se cumpără cam... la a zecea parte din... prima strigare.

Vânzoleala asta a durat tot timpul zăbovirii noastre. Fără pauze, fără menajamente. Asalturile „asediatorilor” nu au putut fi stăpânite nici cum, deoarece doi dintre bărbaţii grupului, cei care ar mai fi putut să le facă faţă, s-au retras... strategic, zic eu... sub un palmier, ascuns privirilor noastre şi au sporovăit timp îndelungat lăsându-ne... în voia sorţii.

Ca să ne îmbuneze – pentru că reproşurile noastre erau mai acide, ori mai tolerante – au cumpărat peşte.

Au plătit cât au plătit, şi „personalul negru” din serviciu i-au curăţat, au făcut gata de luptă grătarul şi operaţiunea aducea pe feţele tuturor o notă de optimism cu atât mai mult cu cât trecuse şi o bună bucată de timp şi se impunea cu stringentă necesitate satisfacerea anumitor instincte.

Dar, n-a fost să fie aşa. Peştele frumos altminteri, sub numele său de Baracuda, avea un... viciu ascuns. Fiind vorba de un viciu şi încă din acela... ascuns nimeni nu l-a depistat, normal, până la un moment dat. Momentul a fost dat de clipa în care rând pe rând am început să simţim în gură scârţâitul nisipului. Nisip special, „de Atlantic”, domnule. Peştele fusese curăţit de... amfitrioni, adică, cum ar veni de către cei puşi să-l vândă, nişte tinerei care nu ştiau de existenţa apei decât atunci când se vorbea de înec, probabil.

Aşa că, astfel, a luat sfârşit şi mult aşteptata... masă pescărească.

Bărbaţii ce avuseseră soarta noastră în mâinile lor se simţeau... uşor jenaţi. Uşor.

Trebuia creată o altă stare de spirit.

Aşa că m-am avântat eu, înfigându-mă în faţa celor ce ne lăsaseră... în voia valurilor. La figurat, fireşte.

– Ce-aţi pus ţara la cale, mai bine de o oră, o oră şi jumătate?

– Că bine zici. Ţara ne-a preocupat într-adevăr.

– Sunteţi cumva în preajma unor alegeri? Că dacă da, spuneţi-ne, vă ajutăm. Suntem... maeştri la aşa ceva.

– Ei, ne frământă ţara, nevoile ei, pentru că ţara suntem noi, nouă ne este foame, nouă ne este sete...

– Şi?

– Ei... Corupţia este de proporţii uluitoare, frauda, hoţia la cea mai mare vogă. Am ajuns să se vorbească în lume de... arta şi meşteşugul hoţilor nigerieni la proporţiile unui superlativ absolut. Acum, şi altă năpastă. Terorist nigerian.

– Dar ţara noastră este o ţară, teribil de înzestrată de Dumnezeu. Petrol, minereuri, în cantităţi de locuri fruntaşe în lume, pădurile tropicale cu vegetaţie, animale, un litoral superb, întins pe sute de kilometri, ehe... de invidiat.

– Ştii prea bine că acest popor a beneficiat, în ghilimele fie spus, de... binefacerile... tot în ghilimele... colonialismului. Au plecat englezii, au venit alţii, pe căi ocolite, mai perfizi, sub diverse oblăduiri pacifiste, vezi Doamne, şi care sleiesc pe zi ce trece forţa bogăţiilor noastre. Petrolul? Astăzi mai este ceva, şi tot astăzi mai are încă ceva căutare pe glob. Mâine-poimâine – out. Vine puterea dominatoare a altor energii. Soarele, vântul...

– Le aveţi şi pe astea doar, slavă Domnului.

– Le avem, le avem, ne prosternăm în faţa lor şi ne trezim că nu peste mult timp vor dispărea şi aceste binefaceri...

– Doar nu vă va lua cineva soarele, vântul, apa...

– Glumeşti tu, glumeşti. Dar să nu te mire faptul dacă într-o zi ne vor fi chiar şi aceste daruri cereşti luate. Cum? Simplu, Doamne fereşte. Nu soarele, nu vântul şi nu mai ştii cu ce vor fi luate în trailere, sau pe cabluri şi duse în altă parte, ci exploatarea însuşirilor acestora.

– Şi cine să le ia?

– Hai, n-o mai fă pe naivul, căci tot ceea ce ar urma să se producă se va... asta, cum, cum, îi zice în româneşte?

– Fura... am înghiţit hapul.

– Aşa, aşa, vezi că ştii.

– Cum să nu ştiu? Ce, noi om fi tare departe de voi sub aceste aspecte? Tot pe acolo, pe undeva...

*

... Necazurile celor despărţiţi de mii de kilometri...

Românii şi nigerienii. Identităţi, în multe privinţe, păstrând fireşte, proporţiile.

Vise, aspiraţii, gânduri de mai bine.

Ce poţi să faci altceva?

Este vreo resemnare cumva?

Nicidecum. Realism. Să nu confundăm noţiunile. Există limite sigure între cele două atitudini faţă de viaţă.

Este mai benefic să gândesc şi să mă şi comport după aserţiuni de genul... Lasă... Totul o să fie bine, o să vezi. Vine şi timpul nostru. O să dispară... o să fie...

Bune şi astfel de gânduri, nimic de zis.

Bune, dar cum ar zice matematicianul, insuficiente.

Şi atunci?

Făcând o mişcare de translaţie să ne gândim la ceea ce spunea un distins om de litere: „Să mulţumim Domnului că alături de inimă şi de mâna dreaptă ne-a dat şi un pahar de vin”.

Şi tot el:

„Buna cuviinţă mă pune să spun că ne-a dat două! Dacă... nu chiar trei!

Ei, vezi?

Acum, fug la tanti Ica. Mi-ajunge!

Minciuna stă cu... nigerianul la masă...

Nigerianul minte! Şi minte frecvent, grosolan de cele mai multe ori, sfidând nu numai ceea ce trebuia împrumutat de la cel cu care a convieţuit aproape o jumătate de secol, ci chiar şi preceptele ce fac parte din cel mai elementar bun simţ. Minciuna este întinsă aici ca o molimă; pentru cei mai mulţi dintre ei, ea pare că este o virtute, mistificarea adevărului un crez, satisfacţia produsă de rezultatul proferării neadevărului este înălţat, în mintea fiecăruia, pe cel mai înalt tron.

Aria pe care acest tenebros morb şi-a întins aripile nu are limite încât îţi vine câteodată să te întrebi dacă minciuna nu face parte din acele materii ce au precădere încă de la copiii ce învaţă primele slove ori dacă nu chiar din faşă.

Dimineaţa, când te scoli, odată ce întâlneşti primul băştinaş şi ţi se adresează cu „Good morning”. De la un timp, după ce ai avut prilejul a te confrunta cu cei de aici, abia cu câteva minute în urmă ivirea zorilor şi-au dat o autentică „bună dimineaţa”.

Se minte la telefon – aici, cel puţin, având prilejul de a nu te putea privi direct în ochi de prăpădul lumii –, se minte la cafeaua de dimineaţă, la sucul pe care-l bei când dă căldura mai mare, la fel se-ntâmplă la orele după-amiezii, seara, noaptea şi cu siguranţă că şi în somn, în visuri.

Dar faptul că minciuna s-a înrădăcinat cu toată răspunderea pe aceste meleaguri, că şi-a dobândit încă de multă vreme legitimaţia de liberă trecere, ca şi carnetul de profesionist cu cotizaţia achitată la zi, te face ca, la un moment de cumpănă, prinzându-ţi capul între mâini, să începi a-ţi face reproşuri pentru simplu fapt că ţi-ai luat pur şi simplu dreptul de a enunţa vreun adevăr. Blasfemie curată, dacă ne raportăm la mediu. Ceea ce mai surprinde pe neiniţiat în legătură cu acest modus vivendi este şi siguranţa, pe care o arborează pe chip băştinaşul, în momentul în care ţi-a turnat gogoriţa. Dacă te vede puţin nedumerit, ori că ai vreo şovăială în privinţa corectitudinii informaţiei primite, acţionează cu o promptitudine uimitoare. Nu te lasă să te dezmeticeşti ca lumea, sufocându-te cu ploaia lui de argumente. În acele momente, dacă mai ai şi inspiraţia de a-i privi căutătura din ochi, eşti gata tu însuţi să iei apărarea oricui l-ar acuza de mistificarea adevărului. Atunci, interlocutorul capătă o înfăţişare de inocent, în stare să-ţi provoace şi milă.

De multe ori am început, în atari condiţii, să mă îndoiesc de mine însumi şi să-mi fac reproşuri…. „Ce ai mă cu omul? Nu-l vezi că-ţi spune adevărul, ce naiba?” Asta chit că te dusese cu preşul de cine ştie câte ori. Da…. deh… ăsta-i omul… te mai cuprinde şi mila. Mila, pentru ce? Mila pentru cine?

Te minte un copil ce abia îşi târâie ghiozdanul, cu dezinvoltura cu care o face şi cel sprijinit într-un toiag, te minte grădinarul, portarul, chelnerul, măturătorul, doctorul, femeia de la ziare, hamalul, frizerul, coafeza, cel de la pompa de benzină, barmanul, boss-ul – mai ales –, măcelarul, scafandrul, pompierul, poliţaiul, arbitrul de centru şi arbitrul de linie, ghicitoarea – cel puţin asta e în profesie –, omul de la casă, omul vesel, omul ranchiunos, omul taciturn, femeia grasă, femeia ţâr, femeia castă, femeia deşănţată, te minte!...

După un timp, şi ceea ce este cel mai grav, te minţi tu însuţi...

*

În cele ce au înşirat mai sus, însă, vă asigur din toată fiinţa mea că nu am spus nici o... minciună.

Data viitoare însă... nu mai garantez!...

De la magie la o religie autentică

Ţările africane şi printre care, fireşte, şi Nigeria au fost dominate încă din timpuri imemoriale de influenţe magice propagate de felurite secte, asemănătoare şi distincte pentru a putea fi fost vreodată catalogate şi descifrate în profunzimea spiritului lor. Ceea ce se ştie însă cu siguranţă este faptul că secta dominantă a magiei negre s-a numit şi se numeşte woodoo (vaudou). Ce forţă dominantă a avut şi ce influenţă mai are şi astăzi aceasta este foarte greu de precizat. Cert este că, în special această sectă a jucat un rol deosebit de important în viaţa popoarelor africane. Dacă mai joacă şi azi acelaşi rol şi mai ales în ce proporţii, iar consider că este o întrebare fără un răspuns precis.

La vremea lor de maximă influenţă în rândul populaţiei oculte, se ajunsese chiar la înfiinţarea unor societăţi de cult secret care înregimentau zeci de mii de oameni. Au rămas dovezi certe, cum ar fi diverse simboluri scrijelite în cine ştie ce stâncă, embleme, amulete ce amintesc, cu siguranţă, de practicile ale timpurilor trecute. Legendele spun că, în timpul zguduirilor geologice, uragane, cutremure, erupţii vulcanice, populaţia, în masă, mergea la servicii publice de incantaţii – practici vrăjitoreşti, procesiuni bizare în care mulţimea se îmbulzea într-o isterie colectivă. Paradoxal este însă faptul că şi unii oameni cu un grad avansat de cultură, urmare absolvirii unor aşezăminte de învăţământ superior, au exersat pe ascuns practica de vraci, oficiind în adunări secrete, noaptea, rituri fioroase cu descântece, cu mumii şi măşti, cu figuri de morţi şi uneori, mai spun voci din trecut, chiar cu cadavre autentice.

Baza acestor credinţe, cu care ştiinţa s-a luptat şi cred că încă se mai luptă spre a le împrăştia, este fetişistă: adoraţia unor idoli, în general malefici şi înfricoşători şi amestecul lor în anumite acţiuni, imploraţi de credincioşi. Toate aceste manifestări magice sunt însoţite, de regulă, şi de influenţa prezumtivă a unor băuturi miraculoase, preparate în fierturi, otrăvuri, narcotice, asceze, în timp ce adepţii care le răstoarnă în diverse recipiente, sunt îmbrăcaţi în costume complicate cu mimici şi grimase înfricoşătoare.

Baza comună a acestor credinţe este supravieţuirea unor fiinţe după moarte, un fel de strigoi – zombi în denumirea lor – malefici şi nepotoliţi, cadavre care, în anumite condiţii, continuă, în accepţiunea lor, să trăiască şi să satisfacă acele blesteme, la care sunt condamnaţi ei şi familiile lor. În ritualurile nocturne, un vraci, costumat, imită comportarea cadavrelor: faţa plină cu cenuşă, ochii ieşiţi din orbite, mişcări mecanice etc. Corul adepţilor pronunţă formule de vrajă, lovind asurzitor diferite metale. Cultul principal e acela al şarpelui, animal fioros, care trebuie îmblânzit printr-o serie de ceremonii şi sacrificii.

Animalul sacrificat e de obicei capra. Ceremonia ce se desfăşoară este grandioasă, îmbracă însă forme groteşti, stranii, pe care, chiar dacă le ştim, este mai bine să nu le mai aşternem pe hârtie. Este de reţinut totuşi că această formă primitivă de religie, originară, se pare, din Dahomey, a îmbogăţit folclorul şi chiar literatura cultă cu versuri, muzică şi scene dramatice.

Ceea ce este însă demn de reţinut în comportamentul nigerianului de astăzi, cel puţin al celui ce trăieşte la oraş, este schimbarea radicală de macaz. Cultele religioase creştine şi-au făcut loc adânc în conştiinţa oamenilor. Ortodox sau catolic, musulman sau de altă credinţă, cu toţii slujesc într-un mod absolut civilizat credinţa în care cred.

Iată, spre exemplu, urmare a unei invitaţii, la ce am asistat într-o duminică dimineaţă. Am fost la o biserică catolică. În primul rând ceea ce este de subliniat ar fi afluenţa mare a enoriaşilor. Biserica, şi nu numai cea la a cărei slujbă am asistat, este înţesată de lume. De la copil şi până la barbă albă. Îmbrăcat în alb şi negru, fără distincţie, nigerianul este prezent în băncile bisericilor – aici, nimeni nu stă în picioare – de la primele ore ale dimineţii, cu Biblia la subraţ şi stă într-o cucernicie şi credinţă până la ora de sfârşit a slujbei. Uneori preotul şi corul bisericii sunt acompaniaţi de glasurile tuturor enoriaşilor.

Este ceva înălţător, sublim, apoteotic. Ceea ce este încă cel mai important lucru este acela că prezenţa lor în lăcaşul Domnului nu reprezintă o obligaţie diurnă, a zilei de duminică, ci, vă rog să mă credeţi, o puternică nevoie spirituală, un crez ce trebuie îndeplinit. Se citeşte această atitudine pe feţele tuturor, absente de la tot ce se întâmplă în jurul lor, având întreaga făptură conectată la rugile adresate cerului. Este de-a dreptul înălţător, prilej pentru oricine de profundă analiză şi judecată. Poate însă ceea ce reprezintă prinosul cel mai deplin adus puterii divine este participarea tinerilor, a copiilor de la cei purtaţi încă în braţe de către părinţi până la cei ce încep a număra ceva anişori în scurgerea vremii. Este de-a dreptul fascinant. Ziua de duminică a devenit astfel ziua religiei, a crezului în îndepărtarea duhurilor rele.

Pe mine cel puţin, această comuniune cer-pământ, m-a făcut să mă cutremur. Este cel mai mare câştig al oamenilor din aceste locuri. Restul... va veni de la sine. Cu timpul.

Năpârca

Şopârla, roziu superb, negru lucitor, albastru diafan şi alb bineînţeles înfăşurate parcă pe un fuior – mă priveşte în ochi de la nu mai mult de jumătate de metru, lipită de trunchiul unui palmier, aşteptând parcă să-i comunic ceva, să-i dau un ordin, să o alerg, că de apropiat nici vorbă. O privesc încremenit şi cum, oricum, pentru mine, timpul stă în loc, nu iau nici o atitudine. Ne privim. În fond suntem doar două vietăţi.

Brusc, aşa pe nepusă masă, o bilă de golf albă izbeşte cu tărie trunchiul arborelui şi... gata. Şopârla dispare cu viteza laserului, iar omul,... omul rămâne tot acolo, e om.

Întorc privirea şi undeva, nu departe de mine, observ, printre pletele palmierilor şi a altor plante exotice ce nu le ştiu, ceva mişcări, semn că, de prin acele părţi, biluţa de golf se rătăcise prin dreptul meu. La câţiva metri mai încolo găsesc o bancă de beton, adumbrită, şi mă aşez confortabil, sunt singur, să privesc spre terenul de golf.

Se fac pregătirile intrărilor în rol...

O negresă înaltă şi slabă ca o scovergă, echipată strident şi fără nici un gust, bineînţeles, dă a se înţelege că în tot acest frumos parc al „Victoriei Garden City” nu este decât ea, ori dacă mai este cineva, vreun intrus, acesta trebuie să stea retras undeva pe după tufe şi asta, desigur, datorită bunăvoinţei ei.

Soţie a vreunui boss nigerian, ori mult mai sigur o parvenită...

Îşi aruncă privirea către banca pe care m-am aşezat, mă cântăreşte o dată, de două ori din ochi, gesturile şi privirea nu trădează nimic, nici aprobare, nici rea voinţă, ci aşa ceva ce ţine mai degrabă de capitolul indiferenţă. Sunt alb! Sunt şi la păr alb! O fi cineva? S-o fi gândit? Mai bine mă fac că nu l-am văzut! Aşa zic şi eu! Bogdaproste...

Încep ostilităţile!...

Un instructor, se vede sigur treaba, cam pe la vreo cincizeci şi ceva de ani, îi pregăteşte „lady-ei” un rând important de biluţe, dintr-un sac elegant de piele, îi dă să-şi aleagă „crosa” – eu nu ştiu cum îi spune la golf şi nici n-am să mă ostenesc vreodată să aflu – o refuză pe una, a doua nu-i place, nu se ştie de ce şi bineînţeles că ea nu ştie nici atât, dar probabil că această selecţie face parte din ritualul marilor aşi ai golfului. Şi atunci? Cum şi atunci? Atunci... la fel facem şi noi... Să ne vadă lumea că ştim ceva. Şi nu orice...

Un tânăr negruţ, pe la vreo 13-14 ani, mai mult lat în spate decât înalt, ceea ce nu prea întâlneşti pe aceste meleaguri, îşi ia şi el rolul în primire. Se duce în faţa tirului ce va să vină dinspre bateria de bile aliniată în faţa scoabei negre, înarmată, în fine, cu o „crosă”, el, negruţul, cunoscându-şi prea bine rolul... să fugă încontinuu adunând biluţele pornite din loviturile crosei, una după alta, şi rătăcite aiurea, care încotro...

Lady nu prea le nimereşte, scormonind pământul cu crosa, făcând să sară petice de iarbă prin jur, sub privirile alarmate – se vede după grimasele pe care le face – ale instructorului căruia, mai mult ca sigur, că nu îi este îngăduit să facă vreo corecţie, ci doar să aranjeze, bilă după bilă, în faţa profesionistei ce mai-mai dă să... are tot ce este prin jurul „standului” său.

Când şi când însă, ghinionul negruţului, biluţa este nimerită şi atunci zboară sau se rostogoleşte pe gazon exact acolo unde nu te aştepţi. Una în lungul terenului, a doua în tufele din dreapta, alta sare gărduţul viu de liane din stânga... aşa după cum, se pare, că-i este hărăzită soarta negruţului care fuge, fuge, se apleacă, culege o bilă din viteză, o aruncă în pungă, fuge după alta, soarele-l izbeşte în cap fără milă, dar el aleargă neostoit spre a nu pierde urma vreuneia din biluţe, căci altfel ar stârni, cu siguranţă, mânia „asului” crosei, lady scoabă.

Într-un târziu, lady se hotărăşte să ia o pauză, se îndreaptă agale, obosită?... spre bancă, îşi scoate tacticos din sacoşă ciocolata, bananele, sticlele cu cine ştie ce băutură răcoritoare...

Instructorul, la câţiva metri în spatele băncii, simulează lovirea bilei fără a avea voie să întrerupă cu nici o vorbă măcar pauza luată de... „campioană”... Gâfâind, scăldat de transpiraţie din cap până-n picioare, se apropie şi... servitorul de bile. În jurul buzelor o crustă albă îi trădează setea ce-l cuprinsese... Negruţul dă să se îndrepte spre o cişmea aflată în apropierea băncii pe care se relaxa... bogătaşa din Victoria Garden City. O privire mustrătoare a acesteia îl face brusc să se oprească.

Seat-down boy!?!... urlă năpârca...

Copilul se aşează, docil, pe iarbă strângându-şi genunchii la gură, privind în gol...

Printre crengile palmierilor începe însă să adie o boare...

Cultură

Istoria acestui popor, bazată îndeosebi pe o varietate imensă de descoperiri arheologice, atestă faptul că urme ale unei anumite forme de civilizaţie îşi găsesc trecutul cu mii de ani în urmă. Unele din preocupările stră-stră-strămoşilor acestui neam s-au perpetuat, s-au perfecţionat şi fac cunoscută această zonă şi din acest punct de vedere.

Artele şi meseriile nigeriene diferă de la regiune la regiune. Astfel, în partea de nord a ţării, poporul şi-a făcut o frumoasă carte de vizită prin arta cu care dă cele mai diverse forme argilei şi lutului. Vase de tot felul, cu încrustaţii ori fără, în culori armonios apropiate stau mărturie acestei tradiţii.

În schimb, în sudul ţării, nigerianul foloseşte pe scară largă, tulpinile trestiei de zahăr, pe care, împletindu-le măiestru, scoate la iveală obiecte superbe de confort, scaune, mese, fotolii şi multe altele. Tot în această zonă a ţării mai predomină în ansamblul micii industrii manufacturiere şi sumedenia de obiecte confecţionate din bronz şi oţel cu forme şi încrustaţii oglindind numeroasele lor tradiţii.

Este recunoscută şi preţuită în mod deosebit teracota de Nok, precum şi sculpturile în fildeş şi bronz turnat în diferite forme denumite, genluic, ike-ife şi nu în ultimul rând obiectele de metal aparţinând culturii Igbo-Ukwu. Surprinzător este şi faptul că în rândul ţărilor africane Nigeria ocupă un loc de frunte, dacă nu chiar cel mai de frunte, în industria pielăritului; descoperirile arheologice, în mod cu totul neaşteptat, scoţând la iveală existenţa în timp a meşteşugului pielăriei pe aceste meleaguri.

Departe de mine gândul de a încerca vreo ironie, dar trebuie să spun că, tradiţie o fi, numai că astăzi se observă din ce în ce mai puţin roadele acestui meşteşug. Ori, poate, n-au deschis încă uşile în spatele cărora cine ştie ce lucruri preţioase din piele or fi existând. Cert este însă un lucru şi anume faptul că săpăturile arheologice au descoperit existenţa unor obiecte manufacturiere de mare preţ. Acestea le poţi întâlni şi în muzeele Nigeriei unde, totodată, există şi dovezi de pictură şi sculptură de certă valoare. Din rândul acestora din urmă – picturi şi sculpturi – s-au desprins o serie de personalităţi ale domeniilor respective cum ar fi: Olowe of Ise-Ekiti, Bruce Onalrakpeya, Uche Okeke, Demas Nwoko, Yusuf Grillo, Erabor Enokpae, Ibayomi Barbea, Ber Enwonnu, Gan Odutokun şi Jerry Buhari.

Filonul literaturii nigeriene se regăseşte, de asemenea, în numeroase dovezi ale trecutului. Se poate spune chiar că nigerianul are o predispoziţie către scrierea poemelor, poveştilor şi orice alte scrieri privind viaţa comunităţii. Cărţile cu cea mai mare căutare din zilele noastre Thurgs Fele Apart, Theodor and the Jewel şi An African Night’s Entertainement le găseşti cu greu, dacă le mai găseşti. Scriitori celebri cum ar fi: Christopher Okigbo, Femi

Osifisan, Wole Soyinka, Zainab Alkali, Nuhu Bamali, J.P. Clark, Mabel Segur, Flora Nwapa, D. Ofaguawa, Gabriel Okasa, Chirna Achebe şi Seiki Aliyu Den Sidi au aspirat şi nu pentru o singură dată chiar la cea mai mare răsplată şi din literatură, Premiul Nobel. Au fost nominalizaţi la multe ediţii.

Scurte însemnări despre arhitectura Nigeriei

Am mai scris şi în alte pagini ale acestor însemnări despre Nigeria, cum că se poate vorbi de o diversitate foarte mare în privinţa construcţiilor tradiţionale ori, mai ales, a celor concepute şi construite în zilele noastre. Justifică această consideraţie în primul rând istoria foarte frământată a acestui popor, tradiţiile, influenţele de tot genul, aspiraţiile, conservatorismul împletit cu modernismul zilelor noastre, apoteoza mişcării, a dinamismului cu terna şi lânceda mulţumire.

Când este să ne referim la construcţiile cele mai impunătoare ale Nigeriei trebuie început, fără frica de a greşi, cu Teatrul Naţional al artelor. (National Arts Theatre), construit în 1977, edificiu-prilej de mândrie, pe bună dreptate, al nigerienilor. Construcţia este, într-adevăr, fermecătoare.

Un alt important monument este The Gidan Makoma Museum în Kano, situat undeva în nordul Nigeriei, nu chiar foarte departe de Republica Niger. Datele istorice ne spun că această maiestuoasă construcţie a fost ridicată în secolul XV de către emirul Abdullah Burja. Din motive etnice, cred eu, autorii de cărţi, de pliante, de ghiduri nu se prea înghesuie de a elogia catedrala anglicană din Lagos, imensă povară de frumos şi reuşită a acestui impetuos edificiu. Aceleaşi considerente, cred eu, îi determină pe diverşi autori de a nu proslăvi lăcaşurile de închinăciune ale musulmanilor – majoritari, de altminteri, pe acest teritoriu –, moscheea, construcţii în accepţiunea liniei lor arhitectonice, fireşte, de înalt spirit şi bun gust.

În schimb, ne sunt amintite alte construcţii, care le fac, deopotrivă, cinste. Aşa ar fi palatul Oba din Benin, vechea reşedinţă din Calabar, statul Cross-River.

Mai vorbesc nigerienii, cu mult respect şi despre „Chief Ogiomen’s House, din Benin, despre care hrisoavele spun că ar fi fost construit înainte de anul 1897, când a avut loc o importantă expediţie a imperiului britanic împotriva Beninului. Atunci oraşul a fost ars aproape în întregime, în timp ce construcţia de care vorbim a fost ocrotită de flăcările mistuitoare.

„Gobiran Minaret” din Katsina se face, desigur remarcat de înălţimea sa de 120 metri şi care-şi are certificatul de naştere eliberat în urmă cu aproximativ 250 de ani.

„City mall and Moat” din Zoria, localitate, de pe undeva, în nordul Nigeriei. Capitală de regiune actuală nu este, dar se laudă cu cei între 14 şi 16 kilometri lungime, ceea ce trebuie să recunoaştem că pentru o localitate necapitală de zonă reprezintă totuşi ceva. Are opt porţi de intrare bine păzite!.

„Foot Bridge” din Kaduna, zonă situată în centrul Nigeriei, se remarcă prin ingeniozitatea... indigenă în construcţia drumurilor care conduc la aşezarea de oameni Kaduna. Podul construit de către lordul Lugard şi Zungeau în 1904 este considerat o capodoperă. Oamenii Kadunei ţin să se mai laude, şi bine fac, şi cu Grădinile Kadunei cu temelia pusă în 1954.

O oarecare trecere în revistă a ceea ce reprezintă cel mai fidel, arhitectura Nigeriei.

Avizul... calului de mare

În Nigeria, dacă nu eşti implicat în alcătuirea unei formaţii de fotbal care urmează a intra pe teren în ziua respectivă, eşti un om de nimic, nu ai nici o valoare. Trebuie, obligatoriu, să faci în aşa fel încât opţiunile tale pentru cei „11”, chiar dacă nu vor fi ascultate în totalitate, cel puţin majoritatea dintre cei propuşi de tine să îmbrace tricoul echipei favorite.

Şi asta, indiferent, cine eşti, pe ce scară te afli în ierarhia societăţii, adică, într-un cuvânt de pe la noi, ce hram porţi. Fără îndoială că, pe măsură ce ai şi o funcţie mai de seamă în clubul respectiv, cuvântul tău trebuie să aibă o putere mai mare, şi, de multe ori, din păcate, cea mai mare, hotărâtoare.

Haideţi, să încercăm să facem cunoştinţă cu aceşti mari dregători în nedezlegatele enigme ale fotbalului... Toţi au importanţa lor, dar, mai ales, atunci când este vorba de alcătuirea formaţiei, dispar ierarhiile, funcţiile devin fără nici o valoare, cât despre cunoştinţe în „ale fotbalului” nici nu se pune problema întâietăţii... este clar în această direcţie... cel cu care vorbeşti ştie cele mai multe lucruri, îţi poate oferi şi argumente (de genul, spre exemplu, ... nu trebuie folosit Akabogu! De ce? Păi el nu se înţelege cu Ugah? Păi, şi ce dacă... Ugah doar este accidentat şi azi nu joacă!... Tocmai de aia! Ugah stă în tribună îl filează pe Akabugu şi notează. Cum se trece pe dreapta, cum degajează cu spatele la coechipier, cum sare la cap prima repriză, cum o face pe vedeta neînţeleasă când luftează, tot, tot, tot... nu-i scapă nimic. Şi apoi să vedeţi râcă, intrigi, bisericuţe... ehe! (habar n-aveţi) şi atunci, pasămite să nu faci ca el.

Good morning, sir! – Asta-i şoferul maşinii cu care te duci la antrenament. Good morning! Good morning! Apasă cu laba desculţă pe accelerator, te zguduie de vreo 3-4 ori şi apoi pleacă în trombă. Dacă taci, faci o greşeală fatală. Abia aşteaptă că se şi stresează. Amama is verry, verry good player. Mâine dă două goluri sigur. Iar taci şi ştii sigur de ce: Amama n-a mai fost pe la antrenamente de vreo două săptămâni, boli sau decese, leit-motivul clasic, invariabil. Hopa! Atât îi trebuie!

Cu Plateau United acum trei ani a marcat un gol cu capul în minutul 90 (aha! Eşti sigur că nu era minutul 97) şi am trecut pe locul opt... Ei, să zicem că de ăsta scapi mai uşor... Îl întrebi dacă are benzină în rezervor, şi cum sigur nu are, că doar nu era să pună de cu seară sau înainte de plecare, şi te mai vede şi puţin încruntat – gata, uită de Amama.

Tony, contabilul, voce joasă, baritonală, privire de spion încercat în dezlegarea multor afaceri tenebroase, pas măsurat, cadenţat, ca să-i sporească importanţa, răspunsuri întârziate la orice întrebare ce i se pune, semn că el mai întâi gândeşte şi apoi se pronunţă, plin de sine că doar este mâna dreaptă a chairmanului, pentru că doar pe la el trec banii şi toate statele de plată, niciodată semnate de cel ce a încasat vreo sumă oarecare. În preajma furtunii de a doua zi, cu acest personaj se vorbeşte la telefon, vezi Doamne că este mai oficială convorbirea.

Coach? Yes! Şi se pune pe loc să-ţi dicteze formaţia de a doua zi. Ştiţi... meciul de mâine este verry, verry important! Ţi-o spune atât de convingător încât mai-mai să crezi că jocul ce va urma poţi să-l şi pierzi cu 30-1... dacă n-ai şti că urmează un alt telefon şi-n ziua ce va să vină...

Te-nvârţi puţin prin curtea „Office-ului” – că tot nu dai de cine vrei şi-ţi apare o altă creatură: Agonachi. Ee, cu Agonachi e cu totul şi cu totul altceva. El a fost portarul echipei pe vremuri şi, mai apoi, antrenor vreo două-trei săptămâni. Este mătăhălos, calcă greu şi apăsat sub povara treburilor de la club. E angajat un fel de administrator, să aibă grijă de clădirea clubului, de vehicule, de cumpărarea unei clanţe, unei cutii de pioneze şi de schimbarea din două în două zile a cauciucurilor explodate de la cele trei maşini ale clubului; obosite, împovărate de grămada succeselor din ultimii ani: victoriile de la Ronny, obţinute cu eforturi supraomeneşti între minutele 93’-98’-99’ din penaltiuri evidente, egalul de acum trei ani de la Jos, când toată lumea s-a prins de aranjamentul cu adversarii; şi atunci să fi trăit ca să poţi vedea ce tevatură a ieşit cu N.F.A.-ul, şi multe altele care mai de care mai răsunătoare.

Coach! Mâine trebuie să jucaţi cu formaţia... şi-ţi spune el, un pomelnic de nişte nume de care, unele, nici n-ai auzit; sunt ale unor fotbalişti de mult timp lăsaţi la vatră... La început dădeam din cap aprobator, îi zâmbeam moale, ca să nu creadă că n-am şi eu „activitatea” mea, pentru ca, mai apoi, văzând că nu-l ascult, să mă ignore, să-mi întoarcă spatele... Câte nopţi de insomnii mi-au produs aceste „taxări” ale lui Agonachi nu mai eu ştiu...

La stadion sau în cantonament este Dede. Dede – băiatul angajat ca să ducă – cu autobuzul echipei bineînţeles! – mingile, într-o plasă, la antrenament şi înapoi. El le ştie număra la plecare, el se caţără pe gard să se uite prin boscheţii din jur doar... doar o mai vedea pe undeva mingea şutată peste gard, el iar le numără, se cocoaţă pe gard, sare de pe gard, le numără, ce mai, asta este funcţia lui în club de o bună bucată de timp; numai el ştie s-o facă cum trebuie, nimeni însă să nu se amestece în treburile lui, treabă grea, muncă multă el însă cu dibăcia, cu hărnicia, perspicacitatea şi inteligenţa lui duce lucrurile la bun sfârşit. El este apreciat la locul lui de muncă, stârneşte cu siguranţă şi multă invidie în jur, este „săpat” precis de câte cineva, el n-aude, n-aude, stă în permanenţă cu casca pe urechi, ascultă muzică, două lucruri bune nu se pot face în acelaşi timp.

Ca să-şi dovedească însă profundul ataşament faţă de club, în deplasare, cum e rost de ceva gâlceavă, vreo încăierare, în care este pomenit şi numele clubului său, ori terfelită – Doamne fereşte – onoarea acestui club... hop şi el. E burduşit cât cuprinde de către localnici, hăituit, călcat în picioare, scuipat – asta îl doare cel mai mult – zgâriat, înjurat şi făcut troacă de porci, dar atunci când, vezi la numărătoare că lipseşte cineva, este el Dede, care apare împins de gloată cu haina zdrenţuită, dar cu privirea triumfătoare. El a fost acolo! El s-a bătut, tu nu! Tu ce-ai să povesteşti la strănepoţi despre meci? Că arbitrul a dat doi de 11 m gazdelor care te-au bătut în momentul ‘97! Prostii! Banalităţi! Lucruri manuale! Ai avut vreo coastă ruptă?, vreo buză umflată?, te-a scalpat măcar pe-un sfert de cap?. Aiurea! N-ai nimic ca lumea de povestit.

A trecut viaţa pe lângă tine ca mingile şutate peste gard, căutate şi regăsite niciodată de Dede-martirul. Dede are însă personalitate. El nu-ţi spune formaţia niciodată. El însă îţi atrage atenţia cu vreo oră, două înainte de meci, cum a făcut el masaj lui Benson, Muyayo, Arinze şi alţii, prietenii lui şi abonaţii de o viaţă la banca de rezerve, în cel mai fericit caz. N-ai prins aluzia, treaba ta, eşti prost, dar el să ştii că te vorbeşte... „Albul” nu vede, nu miroase, nu aruncă, nu trage cu urechea, nu... şi nu...

Trageţi puternic aer în piept, ascuţiţi-vă simţurile, fiţi pe fază. Apare pe scenă secretarul, „secretary”, „general”. O imensitate de carne şi grăsime acoperită cu o anvelopă de piele soioasă, jegoasă, pestilenţială. Butoiul de varză de la cantina Partidului, de pe timpuri, avea o formă, un volum ancorat în nişte doage puternice de stejar. El n-are forme, cine a văzut vreun om cu doage, el se revarsă în toate direcţiile, spre toate zările. Capul, de fapt nu e cap, aşa cum ştiu că-l are omul, chiar şi cel de Neanderthal. Capul este o figură geometrică ce aduce, mai degrabă a sferă, o sferă cu suprafaţă şi valoare variabilă de la o zi la alta, crescând în permanenţă. Ceea ce te impresionează însă cel mai mult la acest dinozaur este eleganţa şi comportamentul în relaţiile cu cei din jur: originale, unice şi subtropicale, după cum ar zice bunul meu prieten Cristi. Una din sandale – o talpă de cauciuc reformat şi două benzi de plastic – este mai de „Doamne-ajută” în sensul că îl însoţeşte aproape în permanenţă. Spun asta pentru că cea de-a doua când e cu el, când rămâne în urmă de-l obligă pe săracul om s-o caute, disperat, prin colb, prin gunoaie – de care Nigeria nu numai că nu se poate plânge ci, dimpotrivă, aspiră cu legitimă mândrie la un loc pe podiumul universal – printre picioarele arbitrilor când se întreţine cu aceştia în drum spre cabine, pe sub maşini, pe după noptiere, prin şanţuri ori prin tufişuri.

Urmează un burduf cu două compartimente pe post de pantaloni cu buzunare cât o traistă în care înghesuie hârtii de tot felul, state de plată, adrese ferfeniţite de pe la federaţie, primite cu o zi, cu câteva luni sau chiar din mileniul trecut în urmă, ghemotoace de ziare, note de plată, bancnote la zi sau scoase din uz încă de pe timpul britanicilor. Cămaşa roz – culoarea lui preferată pentru că nu a mai văzut una la fel în jumătate de an cât i-am stat aproape – are şi n-are nasturi care nu au prea mare importanţă pentru că se poartă încheiată doar la un nasture, undeva pe la mijloc, lăsând să-i apară la vedere marsupiul în toată imensitatea lui.

Atunci când încerci o convorbire cu el, trebuie să fii foarte expeditiv şi să ai şi noroc... de ce să n-o recunoaştem – ca să nu adoarmă pe la jumătatea frazei. Pur şi simplu te părăseşte, închide ochii ca la comandă; buzele cât două fulare negre, mai murmură ceva monosilabic şi apoi gata, s-a dus în lumea viselor. Uneori eşti obligat să-l trezeşti şi, atunci, nu-ţi pare deloc surprins de întreruperea firului discuţiei. Imediat îţi spune... OK! Poţi să-l mai învinuieşti că te-a abandonat, că habar nu are despre ce i-ai vorbit, pentru ce ai venit de fapt la club? Aşadar, problema e ca şi rezolvată, somn uşor!

Când vine vorba de formaţie, supraponderalul devine cu totul alt personaj; îşi ascute simţurile, devine pe dată perfid, insidios, direct interesat. Direct interesat pentru că şi el este unul din personajele acestei opere bufe, în care cine poate ia bani de la bietul jucător pentru a-l legitima la acest club şi atunci obligaţiile sunt altele, mai ales că jucătorul este taxat în continuare la prime, salariu de unde se mai ia un tain. Jucătorul care intră în formaţie devine un potenţial pericol, acesta poate „vorbi” şi nu e bine deloc. Nu este bine că se află şi tot la fel de păgubos este şi faptul că nu-l mai poţi taxa în continuare şi, în afară de bani, mai pierzi şi cartofii sau găinile, cu care te-ai obişnuit să le primeşti, tot de la jucători, fireşte – lunar ca pe o simbrie binemeritată.

Şi atunci „secretary” îşi intră în rol; onoarea funcţiei trebuie respectată. În ziua jocului, de pe la nouă dimineaţa te caută, tehnical-adviser şi-ţi cere să-i dai în scris formaţia, de care el are nevoie, de fapt, abia cu o jumătate de oră înainte de joc. Te minte fără nici o rezervă că trebuie să o prezinte la arbitri,... la meeting-ul de dimineaţă, altfel e... verry dangerous. O fi! dar pentru orătăniile şi cartofii lui! Dacă o primeşte se pune băiatul pe treabă. Nu trec zece minute şi îţi apare în uşă... antrenorul, omul lui, băştinaş, omul cu care, de fapt, împarte bucatele. Acesta, parşiv, începe să-ţi vorbească de adversar care este, invariabil, „verry strong” pentru ca, mai apoi, crezând că te-a îmbrobodit, să-ţi toarne formaţia, cu băieţii casei titulari, bineînţeles. Jocurile nu le ies, şi atunci să-i vezi în timpul jocului. Şuşotesc pe banca de rezerve între ei strecurând între ei numele celui ce trebuie obligatoriu să intre în teren. Vezi, Doamne, nu-ţi spune direct ei, aşa, pe ocolite, în şoaptă, dar tu să-i auzi obligatoriu. Dacă nici aşa nu-i dau de capăt planului, la pauză este căutat, de urgenţă, vice-chairman-ul, la care se intervine direct; ăsta are putere şi la ordinele sale tehnical-adviser-ul va fi răpus. Adică antrenorul principal, omul venit, cu siguranţă, dintr-o ţară europeană.

Tocmai de aceea, să trecem şi la acest ultim personaj al acestei tragicomedii, conducătorul echipei, bossul, al cărei scenariu este de dispreţuit, de dat uitării, nu de aşternut pe hârtie. Scriind însă aceste rânduri încerc un uşor sentiment de uşurare, e ca şi cum, după ce am alunecat într-o hazna – iertaţi-mi comparaţia –, ar veni peste mine un şuvoi de apă spălându-mi trupul şi oblojindu-mi rănile.

În primul rând, trebuie spus că acest individ – frate al boss-ului cel mare, pe care, din sentimentele izvorâte din rudenia de sânge, îl fură ca în codru – are atâta pricepere în ale fotbalului, precum am eu în meşteşugul ciuberelor – vorbă de pe la noi – ori în strângerea buricului, mare cât o goarnă, cu cureaua, faptă verosimilă de pe la ei. Cu acesta însă, Doamne fereşte, să te pui rău, adică să nu-i faci pe voie, să nu-i asculţi ordinele, să nu introduci formaţia scrisă de el, concepută de mintea lui de tehnician reputat, ţi-ai dat foc la valiză. A, nu, nu, n-am vrut să spun „ţi-ai dat foc la valiză”, ci,... fă-ţi valiza”. Scrupulos de diabolic te „lucrează” până ce îţi blestemi ziua în care te-ai urcat în avionul de Lagos. I te-ai opus, l-ai contrazis ai terminat-o... nu mai ai zile multe în care să te bucuri de bezna Nigeriei la propriu şi figurat – de lipsa apei cu care te-ai spăla şi tu ca omul după o alergare prin arşiţa soarelui de peste patru ore pe zi, ori să se prosterneze în faţa mirificelor şi imenselor grămezi de gunoi, ori... ca noi!... nimic... valea.

Că omul are idei în legătură cu formaţia, deh, s-au mai văzut de-al-dăştia şi pe aceste meridiane. Chestiunea este însă că în alcătuirea ei tipul este unicat, are reţete demne de „Guiness book”, cum ar fi: trânteşte o formaţie cu 12 sau chiar 13 jucători şi dacă îl „sesizezi” începe şi taie pe unul, doi jucători, adaugă, rupe hârtia, caută alta în care încropeşte imediat un alt „14”, dar care n-are portar, pune patru extreme dreapta, patru extreme stânga şi un libero, pe câte un jucător îl descoperi pe lista supervizorului şi titular ca mijlocaş la marcaj şi rezervă – în acelaşi timp – de portar încât te determină să-ţi faci procese de conştiinţă că nu i-ai observat talentele până atunci când el, şeful, ţi-a deschis ochii. Aici o mică paranteză. Propun, aşa cum fac, de altfel, toate echipele – să luăm în deplasare 18 jucători. El, hotărât: nu şi nu, 16 ajung. Îi fac o pledoarie de ce este nevoie de 18 nu de 16. Eu vorbeam, palmierul mă auzea. Nervos, în final: Am zis 16! Tăiaţi doi de pe listă! Şi eu, docil, tai doi:... ambii portari. Se uită lung, cântăreşte el ce cântăreşte şi apoi speriat îmi spune: E bine, e foarte bine. Dar cine va trage 11 metri.

Sau, alte perle: Duminică trebuie să apere Negyetau. Rezerva. Titularul, valoare mare, de Juve, Barca, Chelsea. Contrariat, normal, îl întreb: De ce? Dumneata habar n-ai. Acum 3 ani ne-a salvat împotriva adversarilor de duminică. A apărat un 11 m! Bine, zic, înseamnă că a avut vreun reflex extraordinar! Păi, sigur că da! Cu o ironie nedisimulată continuu... Şi unde i-a tras dom’le? La păianjen, la firul ierbii? Ce firul ierbii, ce păianjen? Peste bară cu vreo 3 metri! Păi, cititorule, spune şi dumneata: cum să nu-l bagi pe ăsta în teren? Dacă e iar vreo lovitură de la 11 m?

Exemplele ar putea continua cu nemiluita...

Formaţia este însă făcută. Are toate avizele!

A! Staţi puţin? Dau o fugă până la Ocean.

Ce-o zice oare calul de mare?

O fi de acord cu formaţia preconizată?...

Printre culorile spectrului solar nu există

nici alb, nici negru. Şi atunci?

Culorile spectrului solar le-am învăţat încă de pe băncile şcolii primare şi, de atunci, nu le-am mai uitat. Din când în când, atunci când, după ploaie, apare curcubeul, îmi las ochii şi cugetul să se joace de-a culorile. Ce frumos este!

Roşu, orange, galben, albastru, indigo şi violet. Profesorii ne-au spus atunci, la anii copilăriei, să ţinem minte un cuvânt „rogvaiv” şi, de aici,... depănându-l, ne apar în faţă culorile spectrului solar.

De câte ori până acum nu am făcut desfăşurarea tuturor acestor mirifice culori, asemănând uneori albastrul cu cerul înstelat, verdele cu verdele aprins al câmpiilor, cu roşul florilor de mac, cu galbenul grâului copt şi aşa mai departe.

Da, dar niciodată, uite, până acum când, în îndepărtata Nigerie, m-a apucat hărnicia scrisului, nu mi-am pus întrebarea: ei bine, dar albul unde este?... dar negrul? Aceste culori de ce nu sunt? Şi, mai apoi, din răsfăţ... eii, dar albul îl port în suflet şi aici nu e loc de el? Şi negru... dacă e negru, ce noaptea nu e neagră? Şi noaptea sunt stele, stele pe care le privim şi le tot privim şi ele nu mai cad, ne mint, fug doar de ici-colo, se joacă. Ce? Nu-i frumos? Zi... că nu...

Aici însă, în Nigeria, am simţit pentru prima oară atât de puternic şocul pe care ţi-l creează contrastul dintre cele două dominante, de altfel, culori.

Şi, de ce tocmai aici? Simplu. Simplu şi corect. Pentru că aici populaţia întâlnită este de două culori, albă şi neagră, culori ce se interferează în permanenţă în zonele aglomerate, mai ales cele de pe la centrul urbei, făcându-te la un moment dat să te simţi dominat de alb şi de negru.

Dar ce va zice cineva?... Oricine? A trebuit să alergi până în Nigeria ca să întâlneşti un asemenea tablou?

Ei bine, dacă tot sunt iscodit... şi iscodit să spunem lucrurilor pe nume şi... mai direct.

Negrii şi albii trăiesc în multe, multe locuri ale planetei noastre. Ori poate... ori, sigur, pe altundeva discrepanţa vie dintre cele două culori se proiectează şi mai clar. Da, aşa este. Eu însă am întâlnit-o mai frapant aici... chestiune de simţuri...

Se ştie că negrii sunt oamenii acestor locuri într-o proporţie covârşitoare. Albul doar ce... peticeşte decorul.

Ca peisagist, dac-ar fi, ori ca un analist căruia îi pare bine dacă despică firul în nouă, ai spune... oo! Domnule! Dar negrul este cu totul şi cu totul dominant.

Ei, vezi, iată că ne apropiem de sufletul subiectului nostru. Negrul, omul negru – ca să nu o mai tot ocolim – este în ţara lui dominator fireşte, de necontestat, prin cele mai multe coordonate ale vieţii.

Pe lângă negru însă, dacă ne plasăm aducerile aminte încă în străfundurile dovedite ale Nigeriei, vom fi obligaţi a recunoaşte că şi albul a trăit şi mai trăieşte peste aceste întinderi pământeşti. El trăieşte aici şi respiră acelaşi aer ca şi omul negru. El se scoală dimineaţa şi pleacă la lucru. Şi... poate, că şi negru face la fel. E drept că... după amiaza, uneori chiar seara el, albul vine mai târziu acasă. Dacă începem să le disecăm, vom găsi pe cât de multe, pe atât de nebănuite asemănări.

Dar oare ce caută omul alb pe aceste meleaguri? Ce a mai căutat şi ce mai caută? Ce vânturi mi ţi l-au abătut tocmai pe aici?

Cine se întreabă? Cine?

Acum, în ultima perioadă de timp o fac tocmai gazdele, băştinaşii. Şi o fac, uşor, uşor cu cât mai multă insistenţă.

Iar noi, noi, albii... Ce căutăm şi noi în fond? Să nu fim ipocriţi. Pe scurt şi concis, ceva pentru un trai mai bun?

Omul acesta, alb, negru, galben sau cum o fi el, este o vietate aparte, se ştie. El faţă de toate celelalte vieţuitoare îşi doreşte tot timpul, speră, cutează, se zbate, riscă, înfruntă tot felul de obstacole şi de primejdii, de ce nu?... ca să trăiască mai bine. El şi familia lui.

De unde îmi procur aceste ingrediente pentru o viaţă materială şi spirituală care să-mi împlinească pretenţiile?

De unde? De peste tot! De acolo, de unde se găsesc!

Nici Dumnezeu, atotputernicul nu a creat îngrădiri. El a trimis omul pe pământ şi i-a dat frâu liber. Asta e lumea ta, e viaţa ta, e... locul tău de trai... descurcă-te!

Şi dacă el, Cel de Sus, cel care guvernează nu numai acest glob pământesc, ci toate constelaţiile ştiute ori neştiute de noi pământenii, nu a găsit cu cale să stăvilească pornirea oamenilor către zări mai bune, ori, promiţător mai bune, atunci cine are dreptul să o facă?

Nimeni.

Tot Dumnezeu, Împăratul lumii, i-a hărăzit fiinţei umane, printre altele, „să îşi iubească aproapele ca pe sine însuşi”. O povaţă şi încă multe altele pe care, din păcate, nu le mai respectăm cum se cuvine. Dar ele există, n-au cum să-şi piardă din autenticitate şi actualitate.

Loc pentru un trai decent pentru fiecare om pe acest pământ există suficient. Normal că şi oamenii, iată, că nu sunt făcuţi chiar din acelaşi aluat. Şi atunci... unul este harnic, altul leneş, unul munceşte, altul trândăveşte, la unu-i merge mintea ceva mai grăbit, altuia i se urneşte cu greu şi astfel se face diferenţa. Unul are, altul nu, sau are mai puţin, unul îşi doreşte să aibă un confort şi mai mare pe când altul se mulţumeşte cu puţin.

Aşa stând lucrurile, aşa trăiesc şi oamenii. Indiferent că este alb sau negru, galben sau arămiu.

În Nigeria au venit încă din timpuri imemoriale oameni albi în căutare de ceva mai bun. Ei şi? Acelaşi lucru l-au făcut şi nigerienii. Încă, mai abitir. Au traversat mări, oceane, munţi ca să găsească o viaţă mai bună. Şi de o parte şi de alta, unii au găsit-o, alţii nu. Sau... nu, în totalitate.

Pe unde au trecut, la fel, unii au lăsat semne frumoase în urma lor, alţii dimpotrivă. Unii s-au înţeles de minune cu oamenii de cealaltă culoare, alţii nu, dar să nu omitem ceva, aceşti alţii nu s-au înţeles, de multe ori, nici chiar ei între ei.

Simbioza dintre ceea ce pot face eu şi ceea ce îmi arăţi tu că poţi să faci poate să ducă numai la bine. Şi pentru unul şi pentru altul. Deopotrivă. Această simplă înţelepciune trebuie să stea la masă cu oricare dintre noi, oriunde şi oricând. Dacă vreau să trăiesc mai bine. Dacă nu... dar, mai bine, să excludem pe acest... nu.

Aşa simt eu că este bine şi că ar putea să fie şi mai bine pe acest pământ. Este, de altfel, crezul meu.

Indiferent de faptul că... albul sau negru... face sau nu parte din sistemul solar.

La societatea al cărei patroană sunt – Eurolift, societate de construcţii şi instalaţii de ascensoare – toţi angajaţii sunt oamenii negri, din Lagos sau alte oraşe ale Nigeriei. În relaţiile dintre noi există deplină armonie, fiecare îşi vede de treburile sale şi astfel avem cu toţii de câştigat. Uneori ne pare rău de mici nereuşite, alteori ne bucurăm, tot împreună pentru reuşitele societăţii.

Sunt convinsă că şi pe la alte societăţi, lucrurile se petrec aidoma.

Cine mai stă să privească la alte minore considerente. Nu este timp pentru aşa ceva. Şi chiar dacă ar fi, interesul nostru este cu totul altul...

Al cui? Cum al cui? Şi al albului şi al negrului. Deopotrivă.

No problem!...

Sunt situaţii în viaţă când, pur şi simplu, îţi vine să te opreşti brusc şi să te cruceşti, să vezi tu însuţi că ai halucinaţii, că te-a lovit vreo dambla, ori ai dat în boala copiilor.

Mie, nu pot spune că mi s-a întâmplat chiar de foarte multe ori să rămân aşa, ca trăsnit, dar, acum, în peregrinările mele pe acest pământ, de sub picioare – şi nu o dată într-un interval de zece – douăsprezece zile, vă jur – ci, aproape zilnic şi tot aproape la fiecare contact cu cei ce respiră acest aer tropical. Trăsnit, de ce?

Încerci să discuţi cu un localnic – direct sau... prin telefon – o problemă majoră, vitală, care ştii că implică o anumită răspundere, atât din partea ta, cât şi a interlocutorului indigen.

Nici nu apuci să-ţi duci ideea până la bun sfârşit că cel căruia i te adresezi ţi-o şi retează:

– Aoa! No problem!

Încerci să intri în detalii, ştiind că sunt importante şi acestea în dezlegarea speţei, că este bine să fie totul lămurit spre a ştii şi tu şi el ce este de făcut.

– No problem!

Pentru început rămâi în mare măsură încântat, văzând cu câtă uşurinţă ai fost înţeles şi cu câtă promptitudine ţi se răspunde, ţi se dau asigurări.

Fireşte că în atare situaţie te interesează şi momentul la care se va rezolva problema cu pricina.

Şi de această dată răspunsul îţi vine la fel de prompt:

– Tomorow!

Mâine? Ţi se pare cam hazardat răspunsul venit cu prea multă uşurinţă şi mai ales mult prea sigur ancorat în timp.

Ei! Dar dacă omul a spus-o... aşa trebuie să fie.

Vine şi a doua zi.. Ei! De aici începe... melancolia – vorbă spusă cu tâlc, de Popel, un foarte bun prieten de-al meu, din ţară.

Încep telefoanele, unu, două, patru, de pe la al doilea se credea te recunoaşte şi după ce primeşti invariabilul răspuns că boss-ul este plecat, dar revine, te mai trezeşti şi cu asigurarea acesteia:

– Reveniţi. Nici o problemă!

Dacă reuşeşti într-un târziu – poate fi o zi, două – o săptămână – să dai de cel de care ai nevoie, cel cu certele asigurări, şi reiei, fireşte, discuţia răspunsul este – aţi ghicit! – acelaşi.

Timpul te presează, problema nu poate fi amânată sine die şi atunci ridici uşor tonul – uşor, doar... – şi încerci să afli care este adevăratul substrat al invariabilului răspuns.

Ei, acum se schimbă povestea!

Localnicul începe o explicaţie mult mai amplă, care nu are nici o noimă, de data asta presărată cu altă „picanterie”:

– You understand?

Păi cum să nu înţeleg dacă el îmi spune doar că trebuie să-l sun mâine pentru că la bancă se vopsesc clanţele şi deci intrarea astăzi este interzisă, că faxului trebuie să i se schimbe o clapă sau nu ştiu ce buton lateral... abureală...

Se mai scurge o zi, o alta... la a nu ştiu câta îl prinzi din nou...

De data asta ţi se serveşte o altă mostră de diplomaţie... zice el.

Dă-i în sus şi dă-i în jos ca, la un moment dat, să-l auzi în receptor:

– Iotagău?

Cine-i şi ăsta? Taci, nedumerit, faci o pauză.

Hopa! Te-a prins în corzi. Acuma-i acum. începe o cavalcadă de alte nu ştiu ce argumente şi dintr-odată... iar...

– Iotagău?

Ei, ce zici? Ăsta o fi! Cu ăsta se rezolvă problema că prea îl zice cu foc. Da, dar chiar dacă aşa este, stai, dom’le – să te lămureşti şi tu şi ceri explicaţii . Cine-i Iotagăul ăsta?

Staţi aşa! Ţineţi-vă de scaun! Iotagăul este omologul understand-ului în Nigeria.

Aşa da! M-a luat pe nigeriană... înseamnă că am devenit mai intimi...

No problem, tommorow, you understand, iotagău, no problem, tommorow, you understand, iotagău, tommorow, you understand..., iotagău,... no problem..., understand tommorow,... no problem

– Alo? Spitalul de psihiatrie?

– Da!

– Ştiţi... pentru o internare...

– No problem! Call me tommorow...

Elemente de artă şi cultură nigeriană

Poporul nigerian, popoarele au avut şi au în sânge dorinţa de frumos, de muzică, de dans, mai ales, dorinţa de a scrie, de a picta, ori de a aduce pentru eternitate sculpturi simbolice.

Se spune că actul autentic de cultură trebuie căutat încă de acolo, de jos, de la primii paşi în instrucţia copiilor. Nu prea este complet, dar, e drept. Ei bine, am mai zis-o şi pe asta, puhoiul imens de copii ce sparg liniştea dimineţii, grăbind către şcoli, ori grădiniţe – cele mai multe dintre ele fiind private – este cea mai elocventă dovadă a grijii statului faţă de înălţarea spiritului uman.

Între graniţele Nigeriei, astăzi funcţionează nu mai puţin de... 66 universităţi şi 39 Politehnici. Elocvent, nu? N-aş vrea să închei aceste consideraţii faţă de învăţământul nigerian dacă nu aş aminti că la Lagos există o şcoală primară, de opt clase, al cărei proprietar şi director, fireşte, este o doamnă din România, doamna Mariana de la Constanţa, căsătorită cu un nigerian pe care l-a cunoscut în România pe când acesta îşi făcea studiile superioare în ţara noastră.

Am vizitat, la invitaţia doamnei directoare, şi şcoala şi am şi asistat la festivitatea închiderii unui an şcolar. O feerie. Un regal. Dansul tinerelor fetiţe avea în el atâta frenezie şi graţie, de unde parcă izvora, cu siguranţă, geniul dansului. Întreceri atletice, gimnastică, jocuri de volei, de baschet au completat explozia de sănătate, de voioşie, de optimism al tinerilor „actori”.

Ceea ce ne-a impresionat şi mai mult era... coafura fetiţelor. Indiferent de vârstă, toate îşi aveau părul supraranjat după tainele artei de coafură. Directoarea, văzându-ne surprinşi, a ţinut să ne ofere informaţii privind pasiunea şi arta acestui meşteşug cu vechi tradiţii pe aceste meleaguri. Coafurile gen Ghana wearing, Police cop, Sade Adu şi Bob Marley au concurat, obţinând nenumărate medalii la cele mai mari concursuri de frumuseţe şi de coafură din lume. Nouă ni se păreau unele dintre ele mai ciudate. Da, da arta aranjamentului nu putea fi omisă.

Uniformele cu o cromatică provocatoare ne-au făcut să ne gândim că toată această aplecare către frumos trebuie să-şi aibă undeva sorgintea. Pentru europeni, stilul ce conduce îmbrăcămintea femeilor nigeriene – bărbaţii au o îmbrăcăminte normală, nimic aparte – culorile, zorzoanele de tot felul, accesoriile indispensabile – şireturi, împletituri, tricotaje adaptate pe ici, pe colo, nasturi, mărgele, produse din mărgele, turbane de toate culorile, de toate formele şi dimensiunile, şi câte şi mai câte alte accesorii – nu este de natură să-i stârnească admiraţia. Nu-i poate crea acest sentiment pentru că totul este diferit, are un caracter aparte, parcă venit din altă lume. Ceea ce-l face pe european să studieze mai cu atenţie specificul straielor nigerienelor este tocmai specificul acesta inedit, mai plăcut pentru ochiul europeanului, dar nu să-l facă să închidă ochii.

Fără îndoială, că şi specificul acesta inedit, aceste forme îşi au originile lor. Ne informăm. Primul lucru de marcă pe care-l aflăm este că ceea ce caracterizează îmbrăcămintea femeilor nigeriene este aproape nesfârşita lor diversitate. Fiecare grup de oameni, fiecare etnie, fiecare zonă are specificul său.

Astfel, femeile din estul Nigeriei se îmbracă, într-un fel de sutane, ori, să le zicem, de capoate mai lungi, purtând şi bluze largi dantelate. Aceste femei fac parte din grupul etnic Igbo. Cei din etnia Yoruba, bărbaţii, spre exemplu, poartă îmbrăcăminte... „stil” buba şi sokoto, în timp ce femeile adoptă unul din modele iro, buba sau gele. Dacă doriţi... să cumpăraţi, mergeţi direct la magazine, cred, şi încercaţi-le. Noi nu avem mai multe date în ciuda strădaniilor depuse.

În nordul Nigeriei... alte gusturi, alte tipuri de port... babariga pentru bărbaţi şi atampa pentru soţiile lor. În orice caz, moda, să-i zicem Fulani apare ca fiind şi cea mai... elaborată şi sigur cea mai răspândită. Culorile dominante ale acestui stil sunt roşu, alb combinat cu alte culori ce caută a-i conferi vesmântului respectiv o cromatică care să se apropie cât mai mult de natural. Moda Fulani se mai remarcă şi prin varietatea observată a tatuajelor. De asemenea, tot de specificul acestui stil ţine şi modul aparte, distinct în care sunt confecţionaţi cerceii – dibi – precum şi colierele – caaka – toate din acelaşi material – aurul, ceea ce spune destul de mult despre bogăţiile... subsolului nigerian.

Îndrăgostitul de farmecul culorilor, combinate în nebănuite feluri, nu are decât să fie prezent la vreunul din festivalurile anuale ale nigerienilor. Ochiul, privirea, dacă ar fi să ne exprimăm la un mod impropriu, de atâta desfătare şi amestec de culori oboseşte, stă gata să fugă oriunde, în altă parte, către întinderea nesfârşită a oceanului, a dunelor de nisip, ori peste verdele pădurilor nesfârşite decât să mai zăbovească pe aici.

Este frumos, este ceva aparte, inedit, nu ai nimic a spune, iar pentru cel neobişnuit cu atâta interferenţă de culori, totul la un moment dat devine o caznă. Ceea ce este încă de remarcat la cromatica şi stilul chiar al îmbrăcămintei, este că, pe ici, pe colo, chiar şi cel neiniţiat distinge şi elemente de artă tradiţională a băştinaşilor, artă ce nu o mai întâlneşti aiurea, ci doar prin stampe, prin tablouri. Râvna depusă de toţi cei ce se străduiesc să participe la aceste festivaluri, exprimată sub o formă sau alta, merită toată admiraţia.

Să începem cu festivalul ce, se pare, că se bucură de cea mai mare afluenţă.

Acesta ar fi The New Yam Festival, în engleză, mai apoi Iwa-gi ori Iruji, într-unul din cele aproximativ două sute de dialecte, şi într-o traducere aproximativă în limba română ar reieşi cam aşa Festivalul noului yam. Oricum, ceva e curios. Cine-i yamul? Mai vorbisem undeva de acest „yam”. Nu este altceva decât... vestitul lor cartof. Organizatorii sunt adepţii cultului Igbo, populaţie ce trăieşte în marea ei majoritate în sud-estul ţării şi se ţine, în mod invariabil, în luna august al fiecărui an. În timpul festivalului participanţii se întrec în a da pe piaţă cât mai multe şi mai diferite preparate din acest celebru yam.

Nu neapărat într-o ordine dictată de importanţa lor, ci pur şi simplu, luate aşa la întâmplare, vine acum rândul să vorbim şi despre The Orgungu Fushing Festival, festivalul peştelui, este clar, ce are loc în cea mai nordică zonă a ţării, în statul Sokoto, dar nu în capitala acestuia ce poartă numele tot de Sokoto, ci în alt oraş ce şi-a căpătat faima tocmai datorită organizării anuale a acestui festival al peştelui, şi anume în Argungu. Trebuie să recunoaştem că la un asemenea ritual merită să fii prezent. Peşte de ocean, peşte de fluviu, de râuri, de baltă, orice, multe din specii fiindu-ţi total necunoscute.

Iată, spre exemplu, cum noi ne-am declarat ca fiind cei mai ahtiaţi după o specie de peşte oceanic, admirabil la gust, dar a cărei carne are culoarea... neagră. Deci... glumind... nu numai oamenii sunt negri prin aceste spaţii ale lumii, ci şi peştii. Un alt festival, de asemenea, de o spectaculozitate deosebită este The Durban Festival, festivalul cailor ce are loc în nordul Nigeriei. Imaginaţi-vă ce exemplare de cai arabi şi mai de toate rasele întâlneşti aici. Un unic şi minunat festival cabalin.

În fine, să încheiem trecerea în revistă a acestor manifestaţii de mare amploare şi care nu numai că antrenează un număr imens de oameni, dar prin mesajul fiecărui festival în parte ne face să ne înclinăm şi să aplaudăm, cu invidie, aceste iniţiative, să încheiem, aşadar, această expunere cu festivalul denumit „Osun Osogbo Annual Festival”, cel care adună, în principiu, pe locuitorii de pe malurile râului Osun, dar, nu numai şi care, de altfel, a fost declarat de UNESCO ca fiind o moştenire a locurilor riverane râului Osun, de pe vremurile civilizaţiilor anterioare.

Să ne imaginăm şi să ne gândim şi la faptul că aceste festivaluri, pe lângă aspectul lor comercial, normal, se completează admirabil, cu fel şi fel de tradiţionale manifestaţii culturale. De altfel, tam-tamurile acompaniază în permanenţă, de la deschidere şi până ce festivalurile îşi închid porţile, freamătul, zumzetul aproape asurzitor. Poporul nigerian a fost şi a rămas un popor îndrăgostit de muzică.

Nigerienii spun cu justificată mândrie că muzica lor este apreciată peste tot în lumea largă. Aşa cum însă tot ce există în Nigeria nu poartă pecetea singularului, tot aşa şi muzica se întinde pe o paletă diversă, acoperind cele mai diverse gusturi. Aceste stiluri ale muzicii întâlnite pe aceste tărâmuri, ei, localnicii le cuprind, în principal, în stilurile highlife, afro-beat, afro-jazz, hip hop, rythm and blues, juju şi fuji music.

Muzicienii nigerieni au făcut turul globului şi unii dintre ei se bucură de o largă apreciere. Cel mai faimos muzician al lor este Fela Anikulapo-Kuti, cel care a adus la perfecţiune stilul muzicii afro-beat. Un compozitor de renume este şi Ayo Bankole. Lista muzicienilor autentici continuă cu: King Sunny Ade, Chief Osita Osadebe, Naram Mada, Na Mengi, Dan Maraya-Jos, I.K. Daho, Memman Shada, Dan Kwarro, Onyeka Omenu şi Comfort Omoge. Tineretul este însă cel mai atras de muzica unora de seama lor, fireşte şi tocmai de aceea la concertele lui Asa, Dare Art Alade, D’Canj, P-Square, Styl-Plus, Weird MC şi Sound Sultan, sălile sunt pline până la refuz.

Cinematografia nigeriană nu poate să atingă cote care să o facă competitivă pe plan internaţional. În Nigeria, ca şi în multe alte ţări africane şi nu numai, există fobia televiziunii şi omul dacă apucă o dată să vadă la televizor un film este supermulţumit. Lor însă le place să se aranjeze undeva mai confortabil şi în această industrie a cinematografiei se fac şi clasamente. Pe locul întâi este, fără îndoială, Holywood, urmat de Bollywood – reprezentanta industriei cinematografice indiene – urmate de... Nollywood. Nollywood, deci... medalia de bronz. Cine este exponentul acestei industrii spun ei? Cine, altcineva decât Nigeria.

Să dea Domnul aşa să fie.

Să mai şi râdă câte o faţă a Nigeriei... Cam ajunge doar cu plânsul...

Hello?... How are you?...

Dacă ar exista cineva pe globul acesta care ar veni la mine, nu se ştie prin ce împrejurare, şi mi-ar spune:

– Domnule, vreau să te rog frumos ceva. Fă-mi un mare bine dacă poţi?

– Spune, omule.

– Uite am încercat tot felul de metode, am apelat la oameni diverşi de pe toate meridianele, am crezut şi-n vrăji la un moment dat, am dat acatiste şi tot nu am putut să-mi rezolv necazul ce mă apasă de la o bună bucată de vreme încoace.

– Despre ce-i vorba? Intră în subiect! Aştept un telefon, nu te supăra...

– Ei află, my dear, că nu ştiu ce să fac. Am de toate pe lumea asta, n-am nici o nevoie. Hiba este că... mă plictisesc de moarte şi din această cauză simt că îmi plesneşte capul... Ajută-mă!

– Nimic mai simplu. Vino cu mine în... Nigeria.

– Îţi baţi joc de mine? Eu vorbesc serios...

– Şi eu la fel!...

Om cu bani, cu situaţie, obligaţiile sale majore sau mai puţin importante se desfăşurau mai mult decât prosper, aşa că... iată-ne pe pământ nigerian.

Recepţia unui hotel. De după geamul ce ne desparte de cel investit cu a face diligenţele cuvenite pentru un nou venit, ne zâmbeşte curtenitor faţa unui băştinaş – recepţionerul – care pune pentru câteva clipe telefonul pe birou şi ni se adresează în fugă:

– Wellcome! Just moment!

Holul hotelului, nici prea luxos, dar nici de două parale, nu este populat, fotoliile, canapelele sunt libere. Dăm să ne îndreptăm spre o canapea, obosiţi după lungul drum făcut din Europa şi până la tropice, în aşteptarea scurgerii momentului. Aş! Binevoitorul recepţioner bate în geam cu un pix .

– Sir! Just moment please!

Renunţăm. Convorbirea lui continuă însă...

Răsfoim, în picioare, ziarele de dimineaţă. Corupţia... of! iat-o şi pe aici... Caracatiţa dracului... Minutele se scurg, privim, pe rând, către recepţie, întrebător, dar gestul liniştitor făcut din mână de cel cu telefonul, ne dă mereu asigurări...

Convorbirea, după vreo zece-douăsprezece minute ia, în fine, sfârşit...

– Please! Passeport!...

Dăm să le întindem către ghişeu. Mâna salvatoare n-apucă să se întindă spre noi că... din nou către telefon. Alt semn ce ne invită către pacienţă...

Gurile de aer, ventilatoarele, îşi fac datoria din plin. Pe noi curg însă şiroaie de transpiraţie.

Cam la o jumătate de oră, ori ce zic eu, poate mult mai mult, cu alte întreruperi de rigoare vine şi rândul nostru. Privesc la omul de lângă mine şi-l văd că nu dă semne de nerăbdare. E primul pas...

Peste o zi sau poate două, suntem invitaţi la un office. Avem şi afaceri printre altele de rezolvat.

Cafeaua de rigoare, sucuri, ţigări, zâmbete şi bineînţeles din nou... telefonul.

– Hello? How are you? Excuse-me! (Nouă ni se spune nu celui de la capătul firului). I have in my office, in this moment, two persons, for any jobs... Yes, goods mans, of course... – spune şoptit în telefon gazda, suficient de încet... ca să putem auzi şi noi.

Convorbirea sau convorbirile – între timp se mai apelează şi la alt aparat – continuă, noi primim doar câte un smile curtenitor...

Gest de om nu prea bine educat, încep să trag cu urechea să aud şi eu cu bruma mea de cunoştinţe de English language, cam ce se pune la cale în ţara asta... Şi iată ce mi-au auzit urechile. ...

Că maşina de spălat rufe cea mai bună – firma amfitrionului este de petrol, nota bene – este..., consumă..., face clăbuci sau nu face, rupe nasturii de la cămaşă sau doar îi ciopârţeşte, usucă – usca-i-s-ar limba, Doamne fereşte! fac şi păcate – sau doar lasă lenjeria jilavă şi dacă e aşa să vezi necazuri pe capul femeii din casă... ăhă... trebuie să le întindă la soare, să le răsucească – răsucis-ar, aoleu, nu, bată-te peste gură –... cât despre călcat... – Please, just moment!... – este cu totul şi cu totul altă poveste..., curentul ăsta se întrerupe de nu ştiu câte ori pe zi în cartierul nostru, guvernul e corupt, fură – parcă am mai auzit şi prin alte părţi vorbindu-se de aşa ceva... – ehe..., sună însă alt telefon...

Omul de lângă mine începe să bată cu pixul în genunchi, îşi verifică reacţiile...

Există, aşadar, aici, în Nigeria cultul convorbirilor telefonice. Subiectele, fără îndoială, că nu lipsesc, dar mai presus decât toate din acest cult izvorât, apare şi „ticluirea” de subiecte, precum şi amploarea discuţiilor pe teme ce te cruceşti de unde au putut fi născocite.

Mediile fiind, fireşte, deosebite şi laitmotivele discuţiilor telefonice diferă, evident.

În această febră a convorbirilor - capcană din care scapă doar cei nevoiaşi, şi sunt, din păcate, cu nemiluita, întrecând aproape orice imaginaţie – nu poţi rămâne mirat, decât la debutul şederii tale pe aici, dacă interceptezi, vrând-nevrând, în disperatele tale aşteptări, abordându-se, – după nivelul, normal, al pasionaţilor de convorbiri – subiecte ca: rostogolirea perpetuă a mandarinelor pe pantele abrupte; promovarea elevilor dintr-un an de studiu în... acelaşi an de studiu cu sau fără consimţământul rudelor de gradul trei; batistele din stuf: modă sau moft?...; folosirea gumei de mestecat de către senili în timpul eclipselor solare; părăsirea locului accidentului... înainte sau după producerea acestuia; plantatul sârmei ghimpate în rânduri paralele; călcatul bretelelor pe faţă sau şi pe dos; salvarea de la înec a celui aflat în primejdie, cu sau fără autorizaţia prealabilă în timpul producerii acestuia sau o dată cu declanşarea refluxului ş.a.m.d. subiecte întâlnite la un nivel obişnuit, să zicem.

Ei, la un nivel pretins mai academic apar, fireşte, alte teme de discuţii, la care cel ce te face să-l aştepţi se aşează cât mai confortabil în scaunul mobil, se fâţâie în el şi ridică tonul tocmai spre a-l putea auzi şi tu, imperturbabilul: introducerea obligativităţii spălatului, fie şi parţial, cel puţin semestrial cu interzicerea definitivă a bălăcitului; lansarea unor atacuri indirecte, prompte şi eficace la adresa prostituţiei prin promovarea tinerelor elemente; măsuri de luptă urgente împotriva corupţiei sau a anticorupţiei (aici nu am auzit eu prea bine...) prin eliminarea fermă a patriotismului local manifestat, cu precădere, în triburile cu populaţie suburbană; dezvelirea bustului... nud a unui animal de pradă, fostă glorie a deşertului nordic, o blasfemie la folosirea iraţională a şisturilor bituminoase (ce... mai glumesc şi eu câteodată); importul masiv, lovitură de moarte dată economiei naţionale datorită numărului insuficient de tarabe – în fine, câteva mostre prinse de subsemnatul, aşa, la întâmplare.

Da! Să nu uit! Temele juridice: folosirea sau nu a căluşului la luarea interogatoriilor; eliberarea de cătuşe în timpul şedinţelor de judecată; aprobarea pachetelor, cu sau fără droguri, pentru deţinuţi; starea de „necesităţi” – cauză a înlăturării caracterului penal al faptei; participarea efectivă la dezbateri a celui dat în urmărire generală; abrogarea pedepsei cu moartea prin... malnutriţie; reconstituirea obligatorie a violurilor spre a reprezenta o pildă vie pentru netrebnici; modernizarea mijloacelor de constrângere prin introducerea unor mesaje ca: tachinarea, pedeapsă capitală... limitarea convorbirilor telefonice până la maximum două ore pe zi, chiar dacă individul se dă de ceasul morţii.

Medicina nu este dispreţuită nici ea. Ai auzit, dragă, cică la un congres al medicilor, de dată recentă, ţinut la Kuala Lumpur s-a dezbătut pe larg despre transfuziile de după deces ca o ultimă şansă de supravieţuire. Este vorba despre o metodă originală descoperită de un renumit doctor din Rwanda-Burundi. Nu s-a adoptat încă nici o soluţie. Americanii, europenii, japonezii, ştii cum sunt... se lasă greu convinşi, la ăştia încă se merge pe bază de ciubuc... Interlocutorul nu se lasă mai prejos. Şi convorbirea continuă abordându-se alte şi alte teme: stresul la canibali, pericol de proliferare; înţărcarea înainte sau după majorat; mătreaţa descoperită în timpul pubertăţii, alarmă împotriva atacurilor coronariene; măsuri profilactice pentru combaterea diareei: hârtie igienică, chiloţi tetra – import din ţările est-europene – folosirea zonelor verzi în cazurile de urgenţă bine motivate; măsuri contra comoţiilor cerebrale: folosirea parasolarelor, umbrelelor, pălăriilor de paie la temperatura de peste 35º şi interzicerea folosirii acestora fără aviz medical; sterilizarea seringilor bilunar sub atenta supraveghere a cadrelor cu înalt spirit etico-profesional.

Şi acum fotbalul şi cu asta închei pentru că, altfel, cu siguranţă că v-aţi amuza de corupţie ori chiar de pătrunderea şi a subsemnatului în zona aceasta de influenţă. Doamne fereşte! Să auzim:

„Aşezarea jucătorilor în teren este total greşită, atât înainte de joc, cât şi după...; producerea cârceilor la jucătorii de rezervă cu reală prospectare de introducere în teren în situaţia nefericită a prelungirilor. Cauze. Consecinţe. Luări de poziţie. Referate. Sublinieri. Studii bilingve. Boicoturi. Insinuări. Cârcoteli, introducerea unui nou sistem al folosirii cartonaşelor: roşu până la sânge pentru violarea de către jucători a spaţiului de joc, roşu-brun-violaceu pentru nerespectarea zidurilor din incinta stadionului (fără alte precizări), albastru diafan pentru jucătorii ce aruncă priviri piezişe ceasului de la stadion, ocru pentru refuzul jucătorului de a se urca, fără sprijin, în maşina salvării, numai în cazurile de fracturi de bazin, muştar pentru jucătorii ce aruncă cojile de banane în limita suprafeţei de pedeapsă, violet-magiun pentru jucătorii surprinşi cu telemobile la jambiere, verde-ou de raţă pentru antrenori zeflemişti cu propria lor persoană.

Oameni buni! Ajunge! Am luat-o razna! Pot însă jura că nu m-am aflat prea departe de adevăr. Mă gândeam chiar că ar fi mult mai onest dacă pe frontispiciul aeroportului s-ar scrie: „În Nigeria nu se lucrează... se telefonează!”

Aaa! Staţi o clipă. Sună telefonul!

– Hello? Mister Cojocaru?

– Yes!

– How are you?

Mâine am avion. Vin acasă. Sper să vă găsesc la telefon...

Glasul florilor – Bobocii din clasa I

Dimineţile...

Dimineţile din totdeauna mi-au fost dragi şi cred că nu numai mie, ci, tuturor. Sunt nişte porţi către o altă zi de viaţă, te întâmpină cu bunăvoinţă şi îţi oferă tot din ceea ce are mai frumos. Soare sau picături mari de ploaie, plonjonul fulgilor de nea, mirosul florilor de liliac, de iarbă verde abia tunsă, de promisiuni către o zi mai darnică, mai plină de soare...

Dimineţile...

Le-am iubit şi le iubesc mereu...

Pot fi oriunde, pot fi grăbit ori, dimpotrivă, nealungat de timp, cu sufletul înglodat încă în neîmplinirile zilei trecute, mă trezesc singur, ca la o comandă, ori cineva de-al casei îmi bate la uşă, sunt tare grăbit de parcă nu m-aş mai întâlni cu o nouă trezire la viaţă şi altădată ori, dimpotrivă, am timp să deschid lasciv fereastra, s-ascult gângureala rândunelelor de sub acoperişul casei... Aşadar, oriunde şi oricum, pentru mine, dimineţile sunt porţi deschise către viaţă, către farmecul zilei ce vine cu braţele deschise, ademenitor.

Pentru mine, aşadar, fie că mă aflu sub podurile Senei, fie că deschid fereastra casei mele de la poalele pădurii, fie că mi se furişează frigul pe sub haine hoinărind din zori, îndreptându-mă spre Ermitaj, spre a spune prezent odată cu deschiderea larg a porţilor de la intrare, fie că de la camera hotelului în care stau, privirea mi se fixează direct pe una din piramidele de la Luxor, ori cine ştie, mă pregătesc pentru vreo confruntare afurisită dintr-o sală de judecată, pentru mine dimineţile sunt dimineţi. Aceleaşi. Au acelaşi factor comun. Chemarea la viaţă şi acceptarea invitaţiei pe care ţi-o face minţindu-te poate, dar şi atunci minţindu-te frumos.

De fapt, dacă stai mai bine şi te gândeşti, nu toate dimineţile sunt chiar la fel, slavă Domnului, fel şi fel de deosebiri. Or fi, recunosc, dar pe moment, adică atunci când îmi îndeplinesc ritualul de a-mi spune mie însumi, ca şi celor ce-i întâlnesc în cale „Bună dimineaţa”, nu am nici un gând de a schimonosi întregul dimineţii, tăind din el fâşii de bine sau de rău, nu, nu, dimineaţa e unică, luată pe de-a-ntregul. Aşa şi trebuie să fie, ori, măcar, aşa trebuie să auzi că este, ca un har venit de la Cel de Sus.

În urmă cu ceva ani, pe unde mai erau?… Ehe, prin îndepărtata Africă, prin ţinuturile Nigeriei, mai bine zis, acolo unde geografii te consideră a fi între Tropice şi Ecuator.

Dimineţi, aşadar, tropicale. Calde, toride chiar. Cât o fi de cu zori, tot ai impresia că cineva, ceva se strecoară perfid şi vine să te ardă, ori măcar să te frigă puţin. Îţi place, nu-ţi place... îţi place, nu te dezminţi.

Aşadar, toate sunt bune şu frumoase.

Frumoase, da, într-adevăr, pe măsură ce se apropie începerea unei noi zile de şcoală. Ei bine, atunci, aici, în această Nigerie, în toate oraşele ei, asişti la un spectacol unic, pentru care cei ce l-au gândit merită ode. Copiii de toate vârstele merg la şcoală. Dar nu, nu, nu merg oricum. Toţi sunt obligaţi să meargă îmbrăcaţi, de sus până jos, în ţinuta specifică şcolii din care fac parte. Culorile mai ales.

Copiii de la şcoala X se îmbracă în bluză roşie şi fustă albastră, să zicem, cei de la şcoala Y îi distingi după bluza verde şi fusta galbenă, ori, invers, ori nici chiar aşa, ci orange cu violet, bej cu negru, alb cu indigo, şi câte şi mai câte combinaţii de culori de o policromie unicat care ta face să stai mut, să admiri şi să te bucuri că îţi este dat să asişti la un asemenea spectacol. Şi frumuseţea este că această interferenţă de culori, nu se zăreşte numai ici şi colo.

Copiii trec în pâlcuri, pâlcuri, se întâlnesc la colţuri de stradă şi neobligaţi de cineva, ci doar de culorile cămăşuţelor lor se încolonează parcă sub acelaşi steag şi merg aproape grupaţi. Culorile se intersectează între ele, ochiului îi este chiar greu de la un moment dat să le distingă, fie că-ţi apar suprapuse, ori, delimitate, frânte, curbe sau drepte, deoarece curcubeul puhoaielor de copii ce se îndreaptă în linişte, dar oho, ho ce linişte încă, spre şcolile ce şi-au deschis porţile.

Că în spatele acestui mozaic de culori poţi şi trebuie să citeşti grija conducerii acestei ţări pentru viitorul vlăstarelor ei, asta este cu totul altceva. Cu totul altceva, dar peste care nu poţi să treci. Nu îţi îngăduie bunul simţ.

Acestei exuberanţe de culori, aidoma unor covoare de flori nemărginite, merită, eşti obligat să i te prosternezi şi să încerci a-i mulţumi cumva. Ele, aceste flori imaginare, ţi-au vorbit în felul lor. Le-ai auzit, nu? Glasuri de copii. Glasul florilor.

Îngheţată cu Fâsticilă

Restaurantul „Cactus”, situat în inima Lagosului, se bucură de reputaţia de a avea un... vad important, datorită predilecţiei pe care o au patronii de a-şi dirija bucătarii pentru a pune la dispoziţia clienţilor nişte porţii de mâncare menite să îndestuleze până şi cele mai pretenţioase forme de apetit pantagruelic. În termeni mai prozaici... şniţelul sau ce o fi acolo în farfurie... dă pe dinafară.

Preţurile nu-ţi produc nici o îngrijorare. Destul de modeste, de acceptabile. Aceasta şi face ca, mai ales pe la orele prânzului, ori după încheierea serviciilor, restaurantul să fie plin de cetăţeni... şi mai ales de cei de culoare albă. Pot spune, cu oarecare exagerare, că nu am văzut atâţia albi pe străzile Lagosului, pe câţi am văzut în acest local.

Ospătarii sunt foarte prompţi în a-ţi lua comanda. Nu şi în a o aduce la îndeplinire, la nu prea mare timp de la lansarea ei. În orice caz, în momentul în care se îndreaptă spre masă, cu 2-3 farfurii pe braţ... o adevărată artă..., nu-ţi vine prea uşor să stabileşti din privire graniţele farfuriilor, acoperite de... preparatul de bază comandat, însoţit de o respectabilă cantitate de garnituri.

Mai rămâne în discuţie, fireşte, plata cuvenită după un astfel de festin. Ei bine, vă asigur, că acestea nu-şi ridicau ştacheta îngrijorător de mult, ci, chiar că se încadrau în limitele acceptabile.

Iată, aşadar, simplu, cheia succesului.

De toate acestea, aveam să ne convingem cu propriile simţuri. Ne-am stabilit, aici, o întâlnire de afaceri. Cu un avocat din baroul Lagosului. Un act adiţional, simplu, la un contract de societate. Nefiind absolut nici un fel de complicaţie, întocmirea acestui act devenea o simplă formalitate.

Să vedem însă, ce o zice şi avocatul... ales.

Întâlnirea este fixată pentru orele 11.00 Cei interesaţi, adică noi, am trecut pragul restaurantelor cu ceva minute înainte de ora stabilită. Era şi normal. Trebuie... într-un fel oarecare, să o facem pe gazdele.

Nu ne aşteptam, fireşte, ca ora de întâlnire să şi fie respectată. Ce naiba... doar eram pe teritoriul Nigeriei. Ori aici, am mai spus-o, a-ţi face un proces de conştiinţă din depăşirea unei anumite ore, legate de cine ştie ce promisiune făcută, ar echivala cu... un act de nesăbuinţă, de... abatere grosolană de la cutuma locurilor.

Aşa că, gata fiind şi pentru îndeplinirea acestui obicei – aşteptarea - ne-am luat locurile pe scaune, sub privirile curtenitoare ale ospătăriţelor, interesate în a te face să nu-i ocoleşti, în primul rând, raionul ei. Trebuia, nu? să şi servim ceva. Frugal, fireşte, având în vedere ora la care ne aflam, precum şi faptul că, naivi, credeam că nici nu vom întârzia prea mult în aşteptarea... omului legii, că doar, ce Doamne, era şi interesul lui în joc. Mai ales pe... praful ăsta din Lagos. La propriu şi la figurat. Aşa că... se înregistrează cafeaua de rigoare, iar pentru mine şi soţie şi câte o îngheţată. Predilecţia mea, mai ales că pe afară erau şi ceva 32º- 34º. Cât despre alegerea acestora sarcina a revenit fiicei mele, mult mai adaptată la cerinţele locului.

Nu au trecut decât cam zece minute şi ospătăriţa începe să-şi facă mai riguros meseria. Aduce cafelele, sucurile şi după un scurt intermezzo, măsurat cam în două-trei minute din scurgerea timpului apare, din nou, cu o tavă de proporţiile unui scut legendar. Pe platou, o cupă cam de dimensiunea unei găletuşe din joaca copiilor de pe la noi şi alături o farfurie, un fel de tingire, ca suprafaţă, din acelea de se prăjesc floricele de porumb.

Domnule, privind la aceste... năluci puteai, foarte bine că se aşteaptă să vină şi ceilalţi invitaţi de la vreun festin oarecare.

Aş! Două porţii... într-adevăr mari şi late. Ar fi fost un act de mare nesăbuinţă să poţi a crede că vei atinge performanţa de a face să dispară fie şi numai o jumătate din porţia oferită.

Minutele se scurg, îngheţatele de asemenea. Aerul condiţionat, bine dirijat, de altfel, îţi făcea pe deplin datoria, făcând ca şi îngrămădeala aceea de cornuri de tot felul cu îngheţate de fistic, de ciocolată, de ananas... oho ho... cât aş mai avea de continuat lista să-şi păstreze oarecum integritatea.

Trece o jumătate de oră. Îngheţatele nu trec însă.

Încep, la masă primele semne de nelinişte.

Singura soluţie, să mai stăruim pe lângă recipientele cu îngheţată ce încă nici gând să ameninţe cu sfârşitul aventurii noastre... glaciale.

Cam la scurgerea unei ore de şedere, sună telefonul. Avocatul. Îşi cere scuze. Ei, tot e bine, chiar dacă după o oră şi-a amintit despre întâlnirea cu noi, gestul lui... pe acest teritoriu trebuie aplaudat. Dar... bineînţeles că discuţia nu se încheie decât după ce primim asigurări că întâlnirea va avea loc... maxim peste zece minute.

Aşa că... trecem din nou la îngheţată. Doamne, dar oare cât vom mai putea înghiţi din cantitatea de îngheţată ce începuse să... se topească, la propriu şi la figurat, anevoie. Ospătăriţele îţi zâmbeau complice. Stai... nenică... să ne ţineţi minte şi aşa... nu numai că Nigeria n-are de aia, de ailaltă, de mai ştiu eu ce.

Cele zece minute s-au spulberat şi ele, dar să nu fiţi cumva tentaţi a crede că a luat şi sfârşit coşmarul aşteptării. Am renunţat şi la câte o parte bună din îngheţată. Nici nu mai puteam şi nici nu mai credeam să mâncăm. De ajuns. De ajuns, de fapt, cu de toate...

Telefonul sună din nou. Scuze, promisiuni. La începuturile tenacei noastre aşteptări, comentam gestul cu îngăduinţă. După scurgerea acestei bune bucate de timp, conversaţia a început să fie colorată cu expresii din ce în ce mai pestriţe. De-ale noastre. Se cunosc. Să mai insist?... Eee, pe..., na că era s-o zic eu de-a dreptul, dar... mă abţinui la timp, vorba olteanului.

Am mai luat şi pizza, şi ceva bere, şi alune... nu mai pentru că n-aş face altceva decât să transmit starea de spirit şi la cititor. Şi, în nici un caz, nu asta urmăresc.

Trecuseră aproape trei ore... trei ore, aşa cum vă zic... şi în fine a apărut, în carne şi mai mult oase... omul legii. Eram mult prea interesaţi în rezolvarea unei situaţii că, altfel, ehe demult părăseam scena. În fine... eu ce să zic... aşa e când te duci la avocat, nu?... şi la doctor, zice neamul, şi văd şi eu că bine zice, vorba din popor îşi are suportul ei, nu izvorăşte din nimic şi tot nu din nimic e aruncată, la tăvăleală...

Ei bine, trageţi aer în piept, respiraţi adânc, potriviţi-vă ceasurile, lăsaţi gândurile rele deoparte. Începe actul doi.

I se explică avocatului, într-o linişte deplină şi cu multă sfiiciune... cauza. Interlocutorul, cel însărcinat cu explicarea durerii pacientului, la capătul altui maraton, întreabă, în sfârşit, vorbă de final... Understand...

Moment... moment... zice cu înţelepciunea sa avocatul.

După o destul de lungă meditare, numai ce-l auzim a glăsui... se impune... adică nu, nu se mai impune...

Ce-o fi trebuit să se impună? Dacă n-a zis că, cine ştie, poate i-ar fi sărit în ajutor vreunul dintre noi. Aşa, aşa ne-a trebuit. Iar... „un moment”... Şi privindu-l pe avocat mi-am zis că se impune într-adevăr să-i asigurăm tot confortul mintal spre a nu fi ispitit, iar de cine ştie ce idee, ca, după aceea, hop! să dispară iar. Aşa că doar privirile ce nu le încrucişau, între noi, fireşte, pentru că el, avocatul, cugeta. Cugeta din nou.

În fine... numai ce-l vedem că îşi îndreaptă nodul de la cravată, gest oficios, şi decretează:

Lipseşte acordul şi semnătura... Aşa, nu se poate.

Toată lumea de la masă rămâne consternată. Fără îndoială, unul mai mult, altul mai puţin, după firea fiecăruia. Ce să-i mai zici?

Eu, ceva mai decis, îndrăznesc cu sfiiciune, nu ştiu cine mi-o inoculase şi de ce, şi-i zic... bine, bine, dar aici se poate adăuga o propoziţie şi gata, s-a rezolvat toată problema...

Atât ne-a trebuit.

Nu s-a enervat cum aţi fi tentaţi să credeţi şi după cum, cinstit vorbind ne aşteptam şi noi, nu s-a enervat, dar ce credeţi că a făcut în schimb.

Iar a căzut într-o stare de letargie parcă, nu mai vorbea, nu îngăima nimic, doar ce respira. Şi asta era bine. Şi pentru el, mai ales, şi pentru noi.

Eu mi-am spus scurtul meu speach, de acum încolo m-am rezemat adânc în spătarul scaunului şi nu mă mai gândeam la nimic. Ce-o vrea Dumnezeu!...

După câteva alte minute bune, după ce întorsesem a nu ştiu câta oară teancul de hârtii, numai ce-l văd că se răsuceşte în scaun, îşi aminteşte şi îşi potriveşte din nou cravata şi ne aruncă piatra filozofală pe masă...

Se impune...

Când l-am auzit că iar o ia cu... se impune. Mi-am făcut semnul crucii cu limba în gură şi mi-am zis... numai de s-ar impune definitiv, să nu intervină dracu’, iar vreo forţă potrivnică destinului şi să-i paralizeze profunda cugetare a împieliţatului.

Nu! de data asta nu! Providenţa a fost cu noi, chit că... fâstăcilă iar o cam dăduse în bară. Vom face cum a zis şi gata, ştie el, că doar nu se concentra degeaba, profund cu migală şi încă cu ce râvnă, măi fraţilor.

Acum, trageţi încă o gură de aer profund în piept, rezemaţi-vă de spătare, începe actul trei. Să vedem, după aceea poate e vreun scurt prolog şi încheiere, cu profundă satisfacţie evenimentul.

Cât ne costă domnule avocat toată această afacere?

Şi numai ce-l vezi, frate, că-şi deschide iarăşi servieta, scoate o coală de hârtie 4/4, imaculată, îşi potriveşte ochelarii şi trece la calcule, făcând însă şi mărunţel din buze, nu ştiu de ce, nu mă întrebaţi.

Scrie, adună, şterge, scade, cugetă, se înfurie, îi trece, scrie din nou, adună... taci că-i bine, îmi zic. Enervat, dă însă să rupă iar hârtia, se vede cale de-o poştă că-i mânios tare, aşa pe moment, iar pe frunte îi apar câteva broboane de sudoare.

Oftează. Dau să-i întind un pahar cu apă, dar cu un gest sigur, hotărât îmi îndepărtează mâna. Nevastă-mea mă muştruluieşte din priviri. Ştiu ce vrea să zică. Stai naibii locului. Ce te bagi în sufletul omului? Are şi ea dreptate. Orice în viaţă să fii pus să faci, dar când treci la calcule e jale. Se vede şi la avocatul ăsta ce naiba?

Mai reia calculele o dată. Şi tot mai dă din buze. Subţirel. În fine, se înfoaie şi brusc, dă verdictul... şi zice o sumă. Da, din care or fi. Naira, dolari sau euro. Dolari, doamnă zice negociatorul, sigur însă pe el.

S-a mai discutat, s-au mai învârtit pe la preţ... eu stăteam deja în picioare, rezemat de un stâlp al sălii. Haideţi măi fraţilor, o dată că mai ce-l aud pe... Nicoliţă, că iar se răzgândeşte...

*

Toate ca toate, dar îngheţata a fost teribilă. N-am s-o uit niciodată.

Când pe stânga, când pe dreapta, iaca-iac-aşa...

Cât despre circulaţia rutieră în Nigeria, dar cu precădere în Lagos, se circulă cam aşa: în acelaşi sens de mers – referirile le vom face la o singură bandă a şoselei –, în ambele sensuri, înapoi, oblic, în zigzag, pieziş, rectiliniu, şerpuit – cu precădere –, de-a latul, de-a lungul, în sens giratoriu, cu opturi, cu treiuri, cu marche-arrier-ul, opintit înainte, dezlănţuit înapoi, prudent lateral, dezinvolt pe trecere de pietoni, printre motorete, peste biciclete, neocolind pietonii – asta-i grija lui, dacă nu o are înseamnă că... nu o are... –, peste borduri, peste alei, peste... orice imaginaţie posibilă. Dacă nu pot să te depăşească, sunt în stare să-ţi treacă şi pe deasupra...

Maşinile care umplu acest flux continuu – banda pe care se circulă are cam zece metri lăţime şi este doar... una singură la părinţi – sunt de toate tipurile, de toate neamurile, vârstnice ca mama mare, sau chiar abia ieşite la viaţă, camioane cu prelate, fără prelate, cu trei, două sau un oblon, cu oameni pe scară, pe acoperiş, ţinându-se de câte o balustradă lateral, agăţaţi de cârligul din spate; microbuzele sunt de călători, de mărfuri, de mărfuri şi călători, pline vârf, pline, prea pline – niciodată sub această cotă – la care călătorii se ţin de bară, de uşă, de fierul de la oglinda retrovizoare, de cel ce se ţine de bara de la oglinda retrovizoare, de cel ce se ţine de ce cel care se ţine, ce se ţine de... (e voie până la gradul cinci... şase de rudenie, persoane adulte sau cinci minori).

Autoturismele şi ele fac faţă cu brio la tăvăleală, chit că sunt Chirochi sau soră-sa Mitshubisi, Ford Mustang (mă dusese gândul la... Muscat, ehe, săracul pe unde o fi el...), ce mai, de toate naţiile, de toate tipurile, de toate anvergurile, de toate vârstele, de toate... Este drept – ca să respectăm strict realitatea – nu am văzut maşini pe două sau pe o roată, sau chiar fără, cu tălpici există, cu volan complet încă mai există, – nu sunt chiar sigur, nu bag mâna în foc –, cu butuci la o roată, două sau trei şi abandonate cele mai multe pe partea dreaptă – să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! – iar există, nu există însă suprapuse, încovrigate sau corect înmatriculate, nu, nu, sigur nu există.

Era să uit! Mai există un mijloc de transport terestru, adică de fapt semiterestru. Femeile cu diferite sarcini purtate pe cap, în abdomen sau pe şale. Despre cele în abdomen – oho! Câtă iarbă, câtă... – mai nimic de zis, aşa a fost să fie, aşa a fost... Să-i dea Dumnezeu sănătate! – Pe şale se poartă odraslele, legate fedeleş cu broboade bine impregnate cu transpiraţie, pipi şi dacă nu cumva – cam aşa bate la ochi – chiar şi cu alte... ingrediente. Căpşorul zulufat scos la aer – mai bine la noxe, mult, infinit de mult mai bine decât la substanţele cu adevărat nocive de sub broboade – se bălăngăne când în dreapta, când în stânga, când în jos, când, semeţ, mai în sus, aproape de verticală, după cum purtătoarea are parte de un carosabil plat, abrupt, uşor la deal sau vertiginos la vale. Asta depinde numai şi numai de zodia în care s-a născut pruncul, adică, cum i-a fost scris. I-a fost dat ca în viaţă să aibă parte de un drum lin, norocul lui. Dimpotrivă, dacă i-a fost să fie hărăzit cu un drum anevoios, plin de hurducături, atunci o trage de mic. Nu poţi căuta nod în papură cuiva că te-ai bate cu Dumnezeu!

Acum, vine povestea cu cele ce poartă greutăţile pe cap. „În cap” fiecare le are pe ale lui, ce eşti Mafalda să le ştii pe toate? Tehnologic, tehnic vorbind, este de observat că prima operaţiune este de a monta pe cap, în ordinea succesivă a lucrurilor, un colac de regulă dintr-o cârpă pur şi simplu, din motive de eficienţă şi randament optim. Peste colac – cea de-a doua operaţiune, respectând normele tehnologice în vigoare şi pe bună dreptate – se aburcă, fără complexe, bagajul ce urmează a fi transportat sau a fi doar susţinut într-o atitudine pur staţionară.

Pe un platou de tablă, lemn, carton asfaltat – dacă sarcina nu este prea grea şi temperatura aerului nu depăşeşte limita topirii gudronului – apoi ţevi neancorate, cărămidă refractară uşor cimentată pentru a nu depăşi greutatea admisă –, în fine, pe un platou se aşează marfa. Mere de import - pe aici acest fruct nu face casă bună cu temperatura - clădite într-o geometrie în spaţiu, amintind de piramidele lui Keops, plăcinte aburinde, care se servesc direct de pe „acoperiş”, lămâi, portocale, ananas, mă rog, tot felul de fructe exotice, fără TVA şi, mai apoi, maşini de cusut, făraşe, mături, stinghii, boilere, ghidoane de motorete cu ancorajul lor specific, butelii, găleţi cu apă, vibrochene şi planetare uzate, dar de diferite tipuri, cazmale cu sau fără cozi, mese de până la patru persoane, jgheaburi, olane. În general, aşadar, bunuri trebuincioase în gospodăriile rurale şi urbane. Dacă în marsupiul din spatele femeii mai este şi câte o progenitură, aceasta are privilegiul de a prinde şi umbra oferită de catul superior, funcţie de mişcarea de rotaţie a soarelui în jurul pământului.

Din acest moment al descrierii trebuie să lucreze şi imaginaţia. Şi nu oricum. Acest container se deplasează prin acest furnicar de maşini, oameni, biciclete şi toate câte sunt pe acolo într-un echilibru care rivalizează cu acrobaţii ce traversează Nigeria pe un simplu cablu de oţel. Nici o ciocnire, nici o avarie, o prăbuşire, ceva... Nimic!

Mai este ceva ce nu trebuie trecut, acum, cu vederea: starea tehnică a vehiculelor participanţilor la traficul rutier. Aşa-i spune, totuşi... M-am prins. Oamenii sunt oameni, fiecare cu lichidul lui sanguin – grupa de sânge nu contează aici, ţara se află în plin avânt pe drumul democraţiei, nu se mai fac decât sporadic, discriminări şi astea de cu totul alt ordin –, fiecare cu eşapamentele sale, strict particulare, fiecare cu claxonul lui, fiecare cu... „aia” a... Omul, în fond şi la urma urmei este o fiinţă superioară, cu intelectul bine dezvoltat, uneori incomparabil, impalpabil şi invizibil, se conduce singur, neabătut, stoic, semeţ... S-o feri el...

N-ai treabă cu el! L-ai făcut, l-ai crescut, l-ai dezvoltat... merge, mănâncă, scuipă, înjură... adio frate, ştie el singur să se descurce, nu te ţii toată ziua cât e de mare de umbra lui. Vrea să bată toba şi tu nu vrei, el tot o bate; vrea ca femeia să nu sară pârleazul, treaba lui, aşa vrea el, ea însă tot îl sare, că aşa îi cade bine; vrea să convingă muncitorul să nu se ducă la lucru, nu se duce; vrea să-l pună pe vreunul să sape groapa altuia, o sapă; nu totdeauna îţi face împotrivă, face cum îl taie capul, cum îl taie... treaba lui.

Vehiculele însă, se ştie, sunt neînsufleţite şi atunci sunt pendinte de om. Uite aici în Nigeria, vrea nigerianul ca maşina să meargă fără capotă sau doar cu o optime din aceasta, aşa merge, frăţioare; vrea nigerianul ca aripa lui stângă să atârne trei sferturi pe caldarâm, folosind-o astfel şi împotriva vitezei excesive, atârnă, dom’le; că parbrizul e făcut aproape ţândări şi conduci privind doar, prin ochiul din dreapta sau... ce? Te deranjează cu ceva? E maşina ta? Tu ai dat bani pe ea? Vezi-ţi dom’le de treabă.

Aaa! Că maşina nu are nici un geam? Păi, bă, deşteptule nu simţi ce căldură e afară, pe unde să intre aerul? Prin tablă nepriceputule? Frâna? Ce-i cu frâna? E moartă şi cea de motor şi cea de mână, nu vezi? Altă gogomănie. Cea de motor nu merge pentru că abia merge motorul, iar cea de picior merge. Aa! Că tu nu vrei să scoţi piciorul pe asfalt mă rog, te dai mare, te-ai ajuns. Eu o fac, băiatule, nu mi-e ruşine, pun stângul pe asfalt şi ia să vezi, se opreşte brusc, evit accidentul, nu-mi ia permisul...

De fapt eu nici nu am permis, vorbeam de ăia mai luminaţi la faţă care se fălesc că au permis, cât despre ăştia de pe aici, cică unii ar avea... dracu’ ştie... eu nu cred... lumea vorbeşte vrute şi nevrute... În primul rând ca să ai permis trebuie să ai şi poze. Alb-negru. Păi, de unde alb?... Aşa că du-te şi te...! Bă, nu lângă tarabă, nici pe asfalt că trece vreunul cu maşina şi derapează dracului. Du-te şi tu mai încolo! Aşa, e bine, la stop că tot nu-l bagă nimeni în seamă. Sau vezi la dreapta că e o rigolă, du-te acolo, că de aia e făcută, nu să te uiţi la ea...

Prezenţa poliţaiului de circulaţie – rara avis, de altfel – face parte şi ea din acest decor însă în acest vacarm, cu nervii întinşi la maxim – ai tăi, cei ai europeanului la care, vorba poetului... „Există nervi” – apare, cel puţin, ca ceva grotesc. Aşa văd eu lucrurile. Slinos, deloc important, spre deosebire de noi unde, se ştie, că el se dă ca fiind cel mai mare nu numai din... parcare, încercuit din toate părţile de fel şi fel de mijloace de locomoţie, caută să se afle în treabă. Dar, staţi să vedeţi culmea bizarului... nimeni nu-l bagă în seamă.

Este drept că el se străduieşte să facă ceva semne, agită braţele prin aer, face ceva semne numai de el ştiute şi cu atât mai mult de el înţelese, maşinile însă trec pe unde vor şi cum vor, şi, atunci, apar din când în când şi unele gesturi ce vor a te face să te convingă că... s-a enervat. În aceste momente de furie dezlănţuită, enervat peste măsură că indicaţiile nu i-au fost respectate, loveşte, pur şi simplu, cu o biciuşcă împletită din coji de palmier peste parbriz, peste capotă, peste uşa din spate, undeva, pe unde apucă şi bolboroseşte un cuvânt care sună cam aşa: „Fuck you”... Unii îi mai răspund tot aşa, se înscriu în direcţia ce şi-o doresc şi dialogul ia, astfel, sfârşit.

De circulat am circula, dar ni-i că s-a-nsera...

Sunt orele 17.00, mai ai vreo trei kilometri de parcurs până acasă şi la orele 18.30 eşti aşteptat la cină... Aşa că taie-o frate, lasă poveştile că nu mai apuci la ora stabilită bucatele pe masă...

Paradoxuri şi contraste nigeriene

De pildă n-am înţeles un lucru major, cu profunde infiltraţii în viaţa cotidiană a Nigeriei. Ţară situată pe locul cinci din lume în producţia de petrol (ehe!, vă daţi seama ce uluitoare performanţă) trăieşte momente bune - exprimate în zile – de o inexplicabilă... criză de benzină la pompele obişnuite, acolo de unde se aprovizionează cetăţeanul obişnuit. La pompe, după aceste strangulări ale fluxului obişnuit, nu-i de mirare că ai să întâlneşti şi cozi interminabile, ca şi alimentarea la canistră, aşa după cum era odată la noi. Ştiţi pe ce vremuri. Ba mai mult. Nici preţul benzinei nu mi se pare potrivit funcţie de ceea ce, cu dărnicie, le oferă subsolul lor generos. Astfel, un litru de benzină, cu oscilaţiile imprevizibile, se învârte în jur la 0,45 dolari pe litru. Când scriu aceste rânduri, în România litrul de benzină este de aproximativ un euro. Există un decalaj, nu mare, dar există. Dacă ne gândim însă la unele state avansate din acest punct de vedere, o să vedem mai clar discrepanţa dintre produs şi preţ.

*

Nigeria este recunoscută ca o ţară suferindă pe tărâmul energiei electrice. S-a ajuns până într-acolo încât este aproape, dacă nu obligatoriu, dar indispensabil da, ca fiecare locuinţă să aibă un generator. Aceasta pentru că atunci când îţi este lumea mai dragă, te şi vezi, hodoronc-tronc în întuneric. Ceea ce este şi mai alarmant este însă faptul că aceste sincope nu sunt... aşa... când şi când ci, aş îndrăzni să zic că aceste crize îţi bat la uşă mai tot timpul. Resursele energetice ale ţării, potrivit unor estimări ale specialiştilor nigerieni, bine drămuite, ar acoperi atât nevoile industriei, cât şi pe cele ale populaţiei. Da, dar...

*

Nu am mai înţeles, totodată, cum de o ţară cu un bazin hidrografic imens – numai întinderea incomensurabilă aproape, de la malul Oceanului Atlantic, ori delta imensă a Nigerului, dacă este să le luăm în calcul – duce o oarecare lipsă... de peşte. Cetăţeanului nigerian nu ar trebui să-i lipsească niciodată de la masa obişnuită peştele. Aceasta dacă avem în vedere şi efectele profunde asupra organismului uman. Şi cu toate astea peştele... rara avis...

*

Eu am trecut tot la capitolul Paradoxuri şi o anumită stare socială cu profunde reverberaţii asupra întregii vieţi economice şi sanitare, a acestei ţări. Este vorba de imensitatea, de puzderia de copii care populează această ţară. Demografia este într-o uluitoare creştere. Există, se pare, anumite oprelişti religioase ce stau drept stavilă în calea întreruperilor de sarcină. Mai există şi alte impedimente demne de luat în seamă. Dar, totodată, există şi diverse mijloace care pot pune femeia nigeriană la adăpostul unor procreări aproape perpetui. Aşa gândesc. Este, cu siguranţă, o formă ce ţine de un anumit nivel de instruire. Perfect. De acord. Dar ce barometru, ce mijloace sofisticate de prevenire, de depistare, ori, chiar de înlăturare a unei sarcini ai nevoie dacă se respectă anumite precepte. Am deja câţiva copii, foamea mă înghesuie din toate părţile şi eu mai aduc pe lume şi alte progenituri, care să înmulţească lumea celor ce cu greu îşi fac rost de cele trebuincioase traiului.

*

Ce nu îmi este, iar, la îndemână, este şi un fapt, o împrejurare pe care mai-mai că aş trece-o în dreptul anomaliilor.

Cunoscut este faptul că, deşi colonialiştii britanici au dominat complet această ţară, nigerianul de azi are o condescendenţă, un respect, poate chiar şi o urmă de teamă, vis-à-vis de tot ceea ce este britanic. Când televizorul transmite vreun meci de fotbal în care este angajată o echipă englezească, cu ochii ieşiţi din orbite, transfiguraţi, numai ce-i auzi... hai Chelsea... hai Liverpool... bravo Arsenal! Dacă vine vorba de cine ştie ce avion, ce marcă de maşină, ce lame de ras, ce pălărie, ce haină de damă, ce... orice, în accepţiunea lor produsul insular este pe departe lider.

În această listă neagră a paradoxurilor se înscrie şi altă împrejurare, care, pentru unii, pe drept cuvânt, poate să fie de domeniul neverosimilului. N-au decât să verifice şi vor vedea că cele relatate nu se abat de la adevăr câtuşi de puţin.

În principal, în centrul Lagosului, există şi blocuri impunătoare. Chiar dacă nu ating înălţimea zgârie-norilor, proporţiile acestora sunt destul de impunătoare. Iată, spre exemplu. Bucureştiul nu are nici pe departe clădiri de înălţimea celor pe care le pomeneam. De regulă, aceste blocuri adăpostesc sedii de bănci. Aceasta pentru că şi aici, ca şi aiurea, băncile internaţionale şi-au întins tentaculele. Este de câştigat, nu? Mai există, fireşte, şi clădiri semeţe cu sediile diferitelor societăţi dominate în majoritatea lor de elementul străin. Până aici totul este normal. O primă curiozitate, nu-i zic, totuşi, paradox, este aceea că nu trebuie să te mire absolut deloc, aici, la Lagos, dacă ai să vezi aproape lipită de zidurile maiestuosului bloc o cocioabă ori, pe terenul învecinat, chiar mai multe cocioabe mizere, insalubre, sinistre chiar. Fără îndoială că cel ce calcă pe acele trotuare, ori pe lângă, pentru că mai spuneam eu pe undeva că şi în materie de circulaţie fiecare este cu legea lui, această lume este cât se poate de pestriţă. Din maşini foarte luxoase coboară doamne sau domni, negri sau albi, ori galbeni, mai ales în ultima perioadă de timp, îmbrăcaţi după ultimele jurnale de modă. Printre ei însă circulă în voie şi altfel de pietoni zdrenţăroşi, murdari, desculţi, nu neapărat cerşetori, ci oamenii locului, ce merg care încotro, fiecare cu treaba lui. Şi acest decor este de înţeles, să zicem, ori dacă nu, trebuie să-l accepţi, n-ai ce face. Asta ar fi cum ar fi. Dar ce mai spuneţi despre faptul că, dacă pe vreun localnic anumite necesităţi fiziologice îl somează, acesta, foarte firesc, se duce la un zid, ori la un stâlp şi îşi rezolvă, în văzul tuturor, necazul momentan. Este ceva ce se practică în mod curent. Ca un corolar la toată această scenă, imaginaţi-vă că şi femeile recurg la acelaşi procedeu. Ba, este chiar ceva şi mai straniu, să zicem. Ele se duc la marginea trotuarului, se aşează ghemuit, îşi trag fustele şi-i... dau drumul. Pentru orice cititor, eu cred că ceea ce am relatat îi produce o stare de ilaritate şi râde, râde cu poftă chiar. Dar, după aceea, dacă stai să raportezi gestul la epoca în care trăim, la un anumit grad de civilizaţie la care a ajuns societatea, la pretenţiile actuale ale oamenilor, la nevoia stringentă de înlăturare a vulgarităţii, a promiscuităţii, lucrurile încep să capete alte conotaţii. Te întrebi, în primul rând, cum este posibil ca un om, în ziua mare şi pe o stradă cu flux important de oameni, să procedeze la modul descris mai sus. Dar nu numai atât. Reflectând mai serios poate să nu-ţi pui şi întrebarea: „Bine, bine, dar societatea? Ea nu intervine într-un mod oarecare, priveşte în mod impasibil la ceea ce se petrece în jurul ei?” Dar ce zic eu, în jurul ei, nu, nu, în sânul ei chiar…

Bag samă... că nu intervine...

*

Acest ultim episod vi-l pot însă întări cu o scenă şi mai... spectaculoasă. Mai ieri, alaltăieri mergeam pe una din străzile din centrul Lagosului. Ei, bine, la un moment dat am început să mă frec la ochi. Totul părea ca fiind ceva absolut neverosimil.

La zidul unei case stătea o femeie. Negresă. Goală, goală, goală. Făcea diverse gesturi şi se răstignea, din când în când, de zidul imobilului din spatele ei.

Puteai să crezi, fără nici o şovăire, că spectacolul îţi era oferit de un om dezaxat. Totul te îndreptăţea la un asemenea mod de a gândi.

Bine! Dar iar mă întorc la dilema, să-i zic, ce mă frământă. Societatea, mai precis lumea, lumea care trecea pe lângă ea, nu se simţea ofuscată, profund jignită, profund atinsă în orgoliul ei civic.

Spectacolul continua normal, dacă acesta era normalul, femeia îşi juca rolul aşa cum ştia ea mai bine şi tot aşa cum îi plăcea ei să-i dea viaţă, nestingherită, netulburată, în voie. Spectacol în aer liber şi cu intrarea tot liberă...

*

Decorul acelaşi. Stradal. Numai că relatarea ce urmează nu va mai fi demnă de crezare – dacă celelalte au fost? – nici cât negru sub unghie. Eu am trăit-o şi nu o dată, de două ori, o relatez cu fidelitate şi atunci cine nu mă crede... să verifice.

Cu ani în urmă am locuit o bună perioadă de timp în oraşul Enugu. Oraş cu rezonanţă pe harta geo-politică a ţării. Ca să ni-l putem imagina şi mai bine aş îndrăzni o comparaţie. Comparaţia, atenţie! nu vizează întinderea, puterea economică, culturală, civilizaţia, nu, vizează doar ierarhia, locul pe care-l ocupă în eşichierul oraşelor nigeriene. Un fel de Piteşti, să zicem, de Roman, Vaslui, Huedin, Caransebeş, Alexandria, Orăştie, Fălticeni. Pe ici, pe colo oi mai fi greşit şi eu. Scuze.

Într-o bună dimineaţă şoferul opreşte maşina de serviciu, pusă la dispoziţia mea de un patron, magnat în lumea petrolului. Îl văd pe şofer că se uită pe geam, nu cu un interes deosebit la ceva, o grămadă nedefinită, ce era în faţa maşinii, în intersecţie, la câţiva metri. Curios, îmi arunc şi eu privirea pe geam. Nu desluşeam ce reprezenta acea mogâldeaţă. Şi atunci mă adresez şoferului: Ce e acolo?

Şoferul dezinvolt, total detaşat de ceea ce descoperise el că este în acel morman, îmi răspunde cu o nonşalanţă zguduitoare... aaa... un mort. Cum un mort? Sar eu speriat. Da, mister, aşa cum v-am spus, un om mort. Bine, bine... dacă-i bine?... dar nu văd pe nimeni în jurul lui. Poliţie, oamenii procuraturii, salvării, curioşi.

Aaa... nu, continuă la fel de flegmatic şoferul, ce să caute ăia. Ăsta e de aseară aici. L-am mai văzut.

Peste aproximativ trei, patru ore ne-am întors pe acelaşi traseu. Mortul era tot acolo. În aer, ceva în jurul a 35º-38º...

Povestea aveam să o mai trăiesc şi peste alţi câţiva ani. Identică. Doar locul era altul şi... fără îndoială că şi... subiectul. De această dată parcă nici eu nu am mai rămas stupefiat aşa după cum o făcusem la primul impact.

Se obişnuieşte omul cu de toate... Altceva este, însă, de neînţeles...

*

Uneori te mai apucă şi râsul. Vrei nu vrei.

În Nigeria este, mai tot timpul anului, groaznic de cald. Cel puţin pentru noi, europenii. Dar să nu credeţi cumva că lui, băştinaşului, îi este chiar bine. Transpiră şi el de mama focului. Atâta doar că suportă căldura altfel. Aici este deosebirea.

Majoritatea populaţiei merge desculţă. Copil, matur, vârstnic. Nu căldura este factorul care îl împinge la o asemenea... ţinută. Ci banul.

Ceea ce însă nu am înţeles este comportamentul unora dintre nigerieni cu şcoală, cu funcţii, cu poziţii sociale, cu drumuri şi prin capitalele europene.

Astfel, prima oară când l-am întâlnit pe patronul magnat a fost în biroul său. Somptuos, elegant, curat, aer condiţionat, obiecte de preţ, servicii – la propriu şi la figurat – civilizate. Stăteam de vorbă, conveneam asupra unor situaţii cu importanţă când... numai ce văd la un moment dat? Trage uşor lângă el scaunul său de patron şi îşi întinde brusc picioarele scoase de sub masă. Era desculţ...

În acelaşi context. Mă duc la un medic stomatolog. De fapt, o doctoriţă. Mă durea o măsea. Umblă prin gură, scobeşte, scociorăşte... operaţiuni din acelea puţin ori, mai degrabă, deloc plăcute. Erau însă necesare. La un moment dat însă, când mi-a atins probabil un nerv mă încordez în scaun şi privirea iute fuge jos, pe mozaic. Dentista, om cu studii, umblată şi prin străinătate, după cum îmi povestise era şi ea... tot desculţă. Şi ce mai praf era în jur!...

*

Unul dintre cele mai izbitoare contraste ale Nigeriei, dacă nu chiar cel mai evident, este diferenţa şocantă dintre cartierele rezidenţiale şi restul... adăposturilor oamenilor. În Lagos, spre exemplu, există mai multe cartiere rezidenţiale aflate în diverse faze. Unele sunt construite complet şi locuite de proprietari, altele într-o fază mai avansată a construcţiei lor şi, în fine, altele de debut, la fundaţii, să zicem. Fără nici o urmă de îndoială că acel cartier denumit Victoria Garden se detaşează net, fără perspectiva de a fi vreodată egalat.

Aici locuieşte protipendada Lagosului, a Nigeriei dacă vreţi. În primul rând că în acest cartier nu intră care cum vrea. La intrare sunt două bariere succesive străjuite de câte, cel puţin, zece oameni în ţinută militară, bronzaţi, da, da, gata de tragere. Locuitorii cartierului sunt cunoscuţi de către cei însărcinaţi cu supravegherea persoanelor ce intră în acest cartier şi nu mai sunt opriţi la intrare ci, dimpotrivă salutaţi cu plecăciune, mai mare sau mai mică, după potenţa materială a fiecăruia. Străinii de cartier sunt opriţi. De acolo, de la poartă se dă un telefon la proprietarul indicat de către cel ce vrea să-i treacă pragul, acesta confirmă sau nu şi atunci are şi passe-partout-ul gata de intrare ori refuzat.

Trebuie să fac o scurtă divagaţie şi să aduc luminii tiparului şi următorul aspect dezastruos, de altfel al Nigeriei de azi. Se practică în ultima perioadă de timp, chiar se şi poate spune că proliferează într-un iureş dezlănţuit... răpirea de persoane. A devenit un obicei, o practică, un mijloc de a obţine fabuloase sume de bani din răscumpărarea celor cărora li s-a furat libertatea.

Lumea este înspăimântată chiar, sunt situaţii, în care dacă nu se plăteşte suma pretinsă urmează ştergerea de pe lista pământenilor a prizonierului absolut cu nimic vinovat. Şi aceste răpiri nu au anumite limite. Ele vizează cam ceea ce cade la îndemână. Copii, bunici, femei, bărbaţi, nu contează bani să iasă. Se pretind sume exorbitante pentru răscumpărare, există numai riscul de a fi omorât cel luat drept zălog, ci, uneori se recurge la atrocităţi inimaginabile. Nu vreau să le aştern pe hârtie. Sunt abominabile, trezesc nu numai indignare, dar, te trece pe şira spinării chiar un fior ce te îngrozeşte pe dată. Nu, nu mai scriu. Şi aşa am scris cam mult...

Iată, aşadar, explicaţia severului control de la intrarea în acest cartier de lux. Cât despre paza împotriva furturilor, acestea apar ca ceva... derizoriu faţă de cele înşirate mai sus. Dar, au şi ele, normal, importanţa lor. Imaginaţi-vă, spre exemplu că aceşti „granzi”, proprietarii vilelor de lux din cartier au şi maşini de ultimă generaţie şi aşa că dispariţia unui asemenea vehicul se face profund simţită. Cam la oricine.

Altminteri, acest cartier rezidenţial, Victoria Garden, este o îmbinare perfectă de arhitectură modernă, armonie, bun gust, desfătare, linişte, pace şi nu în ultimul rând o dezlănţuire inimaginabilă a naturii îmbrăcând totul în petale de flori şi răspândind în jur miresme de flori unicat. Gardurile toate sunt îmbrăcate într-o vegetaţie luxuriantă care poartă un aer încremenit de aici, de la tropice cu o tinereţe misterioasă şi vag ameninţătoare pe care nu izbuteşte s-o tulbure nici mişcarea necontenită a maşinilor şi nici măcar un zbor frânt de pescăruş. Apa oceanului este colea, cam cât ai arunca o privire. Paralelipipedul de beton cu scări monumentale, de un alb cretos, par decupate pe fundalul cerului tropical. În aer parcă abia este stârnită o senzaţie de dogoare şi de puritate calmă ce se îneacă în albastrul marin al bazinelor ademenitoare la scaldă. Totul este de-a dreptul mirific. Iată că întâlneşti şi aşa ceva în oropsitul, mereu aşternut în scris, al Lagosului.

Celelalte, alte câteva cartiere rezidenţiale nu au somptuozitatea şi nici unda de uimire ce pluteşte în Victoria Garden. Au însă rigoarea lor, pacea şi tihna cartierului şi o oarecare stare de mai bine şi de siguranţă.

Locuinţa nigerianului

Se ştie că o sumedenie de factori contribuie la modul în care omul îşi concepe acoperişul sub care adastă. Clima, succesiunea anotimpurilor, materialele de construcţie existente, poziţia, familia mai numeroasă ori, dimpotrivă, limitată la „strictul necesar”, dar mai ales şi mai ales preţurile raportate, fireşte, la puterea de cumpărare a fiecărui buget în parte.

Cu o existenţă cufundată în negura istoriei, Nigeria a cunoscut, din păcate, ce înseamnă ca vicisitudinile vremurilor să te afunde cel mai adânc şi cât mai tenebros în străfundurile epocii sclavagiste.

Nu mi-am propus câtuşi de puţin să fac investigaţii istorice lăsând această îndeletnicire pe mâna celor ce se pricep mult mai bine să o facă, dar anumite trimiteri către urme din trecutul acestui popor, cu reverberaţii ce, din păcate, le mai întâlneşti şi astăzi, ici, colo, va trebui să le fac, obligat uneori, de stridenţa acestora.

Circumscriindu-ne, aşadar, consideraţiile noastre privind locuinţele nigerianului între cele două coordonate principale: nevoia de a se afla la un anumit adăpost, pe de o parte, şi posibilităţile extrem de limitate privind puterea de cumpărare a materialelor necesare edificării unei locuinţe, este lesne de observat că nevoia l-a determinat pe nigerian să recurgă la cele mai precare mijloace.

Ceea ce domină, aşadar, acest vast teritoriu al Nigeriei, sunt locurile de adăpostire de arşiţa necruţătoare a soarelui, de dezlănţuirile, mai rare, e drept, ale naturii ce acoperă pământul cu torente de apă, de agresivitatea perfidă a ţânţarilor, transmiţători ai binecunoscutei boli de pe aceste tărâmuri, malaria.

Răspunzând acestor stringente necesităţi vei întâlni mai în tot locul nişte adăposturi ridicate din câteva scânduri, o bucată de tablă procurată cine ştie de prin ce portieră de maşină, cazane aruncate la gunoi ca nefolositoare, vreo bucată de carton asfaltat adusă de vânt de cine ştie unde, aici, ceva ce stătea deasupra capetelor ca protecţie.

Discrepanţa faţă de cartierele rezidenţiale este mult prea mare, nu încape în cadrul bunului simţ, al umanitarismului, al respectului faţă de Cer şi poate că tocmai de aceea surâsul subtil al negrilor pe aici te face să îţi dai seama că, de fapt, acel surâs ascunde în adâncurile lui un ocean de sensuri, enigmatice şi inepuizabile, mesaje despre viaţă şi lume.

Sfâşiind cu privirea acest degradant decor începi, pe dată, să vezi ceva mai departe în adâncurile lumii şi ale omului.

*

Dacă stai şi te gândeşti bine aproape că-ţi vine să faci o constatare care cu siguranţă că nu ţi-ar fi nicicum acceptată de clasa conducătoare, dar care în realitate există, există cu siguranţă, în fiecare dintre ţările care se află în tranziţie de la comunism la capitalism. Este vorba despre furturi de proporţii mai mari sau mai mici, cu o frecvenţă mai mare sau mai mică, depistate sau nu, pedepsite sau nu, dar ele, furturile le întâlneşti în toate aceste ţări. Aşa că ele se întâlnesc, în proporţii infinit mai mici, dar totuşi se întâlnesc şi în ţările avansate şi asta este la fel de adevărat.

Noi însă, românii, ca şi cei cărora le este destinată această carte, facem parte, braţ la braţ, fără nici un fel de rezerve, din prima categorie. Ia uite, măi frate, la ce am ajuns să ne asemănăm! La agricultură, la numărul de tineri absolvenţi ai unor institute de învăţământ superior, la eradicarea unor boli, a unor sumbre moşteniri de cine ştie de ce ordin, nu.

Ceea ce surprinde însă şi ceea ce şi deosebeşte atitudinea cetăţeanului român de cel nigerian este tocmai poziţia pe care o adoptă omul de rând în legătură cu acest flagel.

Altfel, în Nigeria există deja o practică pe care o apreciem ca fiind extrem de curajoasă, dar mai ales, benefică pentru bunul mers al societăţii. Orice formă de furtişag comis în pieţele publice, în magazine sau orice alt loc de valorificare a diverselor mărfuri este aspru, chiar extrem de aspru pedepsit. De cine? De opinia publică. Este drept că mijloacele punitive poartă amprenta unor forme ceva mai barbare, dar nu se ştie dacă nu cumva această cale este şi cea mai eficace. Individul prins asupra faptului, adică de a fi furat ceva de pe o tarabă, să zicem, şi este prins de către orice persoană aflată prin preajmă este luat imediat de către toţi cei aflaţi prin apropiere la aplicarea unei corecţii fizice dintre cele mai grave, fără limite, soldându-se, uneori, chiar cu un deznodământ... letal. Da, da, este destul de groaznic ceea ce aflaţi acum, dar lucrurile aşa s-au întâmplat, uneori în realitate. Una peste alta, ce s-o mai învârtim pe ici şi pe colea individul certat cu legea este bătut crunt, fără milă.

Ce ziceţi? Este o metodă?... Bună?... Rea?...

Oricum fenomenul infracţional, în această zonă este chiar... pe cale de dispariţie. Atitudinea civică este, oricum ai lua-o, de nota... ZECE.

Ceaţa...

Dintre infinitele fenomene ale naturii, multe dintre ele cunoscute şi cercetate, altele mai mult sau mai puţin investigate, iar, încă o bună parte în stare de enigmă, ceaţa îmi creează sentimentele cele mai neplăcute. Mă indispune, mă enervează, mă inhibă chiar nevrând să accept că a venit ca să îmi strice rostul şi să pătrundă aşa, de-a buzna, în viaţa mea.

Tenebroasă, opacă, insidioasă, vicleană, se furişează cu perfidie deschizându-ţi uşa atunci când nu te aştepţi, te învăluie, încurcă iţele cu râvnă, uneori persistă şi după ce şi-a făcut mendrele dispare, călărind pe şei nevăzute, lăsând în urmă o undă de mister şi uneori – ceea ce este cel mai dureros – consecinţe ireparabile.

Din punct de vedere ştiinţific o cunosc, ştiu care îi este sorgintea, o văd cum vine, cum stă la pândă, cum dă atacul şi neputincios mă las îmbrăţişat – îmbrăţişare rece, lascivă, mucegăită – fără nici cea mai mică posibilitate de împotrivire.

Vâlvătăile focului mai pot fi stinse de împotrivirea omului, tumultului apelor nestăvilite, li se mai poate pune zăgaz; până şi împotriva molimelor omul găseşte leacuri; cu ceaţa însă nu ai cum să te lupţi pentru că, în netrebnicia ei, nu îşi alege forme, contururi de care să te agăţi, spre a-i putea ura drum bun. Impalpabilă şi mută, molcomă sau vijelioasă, te învăluie cu tentaculele ei diforme invitându-te la primejdii şi nesăbuinţe.

Pe aici, prin volbura adusă de ea, se strecoară însă răufăcătorii, mizerii, famenii şi cei cărora lumina adevărului le displace pentru că îi divulgă, le strică planurile urzite împotriva semenilor săi.

Omul cel drept şi bun, cu firea lui Dumnezeu în sân, îşi potriveşte paşii dis-de-dimineaţă, către cărările binelui aducătoare de roade, de lumină şi dragoste.

Pe undeva, la pândă însă, netrebnicii aşteaptă momentul să-l jecmănească fără cruţare şi fără nici un pic de milă oferindu-i în locul muncii hoţia şi trândăvia, în locul adevărului, minciuna, în schimbul respectului, dispreţul, în locul dragostei, vrajba.

Cărbunele adus cu trudă din adâncuri, roadele pământului desţelenit de palmele aspre şi arse de soare, peştele smuls cu năvoade grele din apele oceanului ne duc în ceaţa străjuită de furii, nesăţioase şi diabolice.

Aşa a fost şi, din păcate, aşa mai este...

Aşa este aici, aşa este mai încolo, aşa este peste tot...

O, Bunule Dumnezeu, risipeşte o dată pentru totdeauna ceaţa, tenebrele ei, şi lasă-i pe oameni să se bucure de ivirea zorilor...