EVENIMENTE

EVENIMENTE

Până la 1 iulie 2006

Vineri, 30 iunie, 2006

Biblioteca „George Bariţiu”, mansarda „Baiulescu”

Lansarea cărţii „TEATRU” de Monica Ana Ştefănescu, Editura „Dealul Melcilor”, Braşov 2006

A prezentat Ion Topolog Popescu, directorul editurii.

Au mai vorbit Mircea Ghiţulescu, scriitor, critic şi istoric de teatru, precum şi Doru Munteanu, scriitor, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor.

Cartea cuprinde cinci piese:

- - Singurătatea marelui trăpaş;

- - Alessandra;

- - Remake;

- - A doua facere a lumii;

- - Wiener Walzer.

Ultima este o dramatizare după romanul cu acelaşi nume de Mircea Ghiţulescu.

Tot Mircea Ghiţulescu semnează şi prefaţa cărţii.

Programul a fost deschis printr-un recital pe un fond muzical realizat de actorul Ovidiu Popa, având la baza piesa „A doua facere a lumii”.

Deşi în fotografii par duri, Doru Munteanu şi Ion Topolog Popescu nu au înspăimântat-o pe autoare. Dimpotrivă, critica i-a fost favorabilă.

În ciuda căldurii sufocante, a participat un numeros public.

Marţi, 27 iunie, 2006

Casa Armatei

Lansarea cărţii colonelului Gheorghe Păşescu, „Cu pana, sabia şi sfânta cruce” – portrete in memoriam, Editura Pastel

A prezentat profesor Ion Topolog Popescu

Au vorbit:

General Hanganu, Colonel Ioan Vlad, Doru Munteanu – Directorul Direcţiei de Cultură Gabriela Daraban – editor, Vasile Olteanu, Directorul Muzeului „Prima Şcoală Românească”, Ştefănescu Radu – Directorul Muzeului de Istorie, şi mulţi alţii.

Pentru pasiunea sa neobosită, colonelul Păşescu s-a ales şi cu un pseudonim: general al sufletelor.

Extras din postfaţa semnată Daniel Nazare

Lucrarea lui Gheorghe Păşescu Cu Pana, Sabia şi Sfânta Cruce aparţine unui iubitor de istorie, nu este una pentru erudiţi (deşi nu îi lipseşte această dimensiune), ci se adresează cititorilor pasionaţi ai domeniului, ataşaţi încă în România canonului neopozitivist în istoriografie.

Construcţia narativă a lucrării Cu Pana, Sabia şi Sfânta Cruce poate să surprindă, întrucât unele texte ne sunt prezentate sub forma unei tablete, în timp ce altele sub forma unui strict articol de dicţionar, chiar dacă autorul evită, nu pe de-a întregul, rigoarea lucrărilor de acest fel. În majoritatea situaţiilor sunt însă îmbinate cele două maniere, pentru că autorul nu este nici istoric, nici lexicograf, ci un iubitor al trecutului, care ne propune o mises en intrigue personală a unor fapte îndeobşte cunoscute, fie uitate, fie ocultate, într-o lucrare construită fără rigiditate, după toate canoanele unui specialist. Împărţirea pe capitole este una tripartită, firul conducător constituindu-l o mai mică sau mai mare legătură cu o carieră militară.

Lucrarea este scrisă cu o mare implicare sentimentală, criteriile de selecţie sunt permisive, însă nu lipseşte nici tonul sobru impus de dicţionar. Îi putem ierta autorului şi prezenţele mai puţin oportune, însă numele care pot contraria fac parte din tabla sa de valori. A fost evitat localismul agresiv, în care au căzut lucrări de acest gen, precum şi cantonarea foarte strictă, prezentă în unele lexicoane, care au ignorat minorităţile naţionale, lingvistice, confesionale, diaspora, exilul, românii înstrăinaţi. În opinia mea, partea demnă de semnalat a lucrării se referă la personalităţile din Bucovina, Basarabia şi de la sud de Dunăre, întrucât aici uitarea pare să fie, pentru o parte dintre noi, mai puternică decât memoria.

Sâmbăta, 24 Iunie, 2006

Deschiderea casei „Ştefan Baciu”,

Evocarea personalităţii lui Ştefan Baciu, în sala festiva a Colegiului Naţional „Andrei Şaguna”.

Moderator – Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureşenilor”

Au vorbit:

Ştefan Aranyosi – preşedintele comisiei de cultură din C. J. Braşov

Jorge Karl De Sá Earp – prim consilier în Ambasada Braziliei

Rodolfo Herrera Saldanga - însărcinat cultural la Ambasada Mexicului

Dr. Ioana Pârvulescu - conferenţiar la Universitatea Bucureşti

Andrei Bodiu – decanul Facultăţii de Litere, Universitatea „Transilvania”, Braşov

Dr. Caius Dobrescu – conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea „Transilvania”, Braşov

Geo Şerban – critic literar

Ioana Coşereanu – şef secţie la Muzeul Literaturii Române Iaşi

Ovidiu Corneliu Mărgineanu – director onorific al Casei „Ştefan Baciu”

Adrian Gabor, viceprimar al municipiului Braşov a decernat diploma de cetăţean de onoare al municipiului Braşov lui Ştefan Baciu

Inaugurarea muzeului din strada G. Baiculescu 9

Vineri, 23 Iunie 2006

Sala Baiulescu, lansare de carte: Sonete II de Adrian Munteanu, Editura Arania

Prezintă editorul Daniel Dragan

In deschidere, Cvartetul Anatoly (Andrada Modiga, Corina Marin Zafiu, Ciprian Cucu, Gabriel Baciu)

Au vorbit: Ion Topolog Popescu, Doru Munteanu si Adrian Lesenciuc.

Iunie 2006

Muzeul de Arta, Braşov - ANATOL DE LA BOTANICA LA BRAŞOV

Parafrazând o celebră zicere, se pare că basarabeanul s-a născut poet, căci iată pe simezele noastre lucrările pictorului cu un nume poetic Anatol de la Botanica, căruia Nicolae Dabija îi dedică rânduri în catalog sub titlul poetic “Picturi cu aer de Dumnezeu”. Absolvent al promoţiei 1970 la Colegial de Arte Plastice “Alexandra Plămădeală” din Chişinău, dl. De la Botanica se prezintă pentru prima oară în faţa publicului braşovean. Artist preocupat de experiment, de libertatea de a opera cu volume şi tehnici inedite, prezintă o suită de picturi care se situează la hotarul fragil dintre observaţie şi invenţie, realizate în urma unor elaborări lente, îndelung căutate, datorită unei temeinice gândiri plastice. Fondul afectiv al artistului face ca înfăţişările lumii să devină sub penelul său sursa unor bucurii calme care un exclud neliniştile dar un admit nici spaimele, iar profesionalismul execuţiei permite pictorului să reţină din cele văzute doar strictul necesar pentru a releva specificul unui loc. Găsind o soluţie inedită în grunduirea abundentă a pânzei, a obţinut o bază aproape rasterizată pentru imaginea care vine să se suprapună cu efecte fotografice, de clar obscur, în tonalităţi prevalent brune, cu bogate diferenţieri valorice, aşternute cu grijă. Raporturile stabilite între dimensiunile pânzelor, liniile care le vertebrează şi spaţiul cromatic expresiv, asamblat articulat şi prezentate unitar în rame concepute de artist, subliniază unitatea armonică a lucrărilor, într-o expoziţie în care nu e nimic de prisos, totul fiind rostit fără echivoc, într-un limbaj auster ce eludează ambiguitatea şi nesiguranţa. Compoziţiile sale sunt decupate pe pânze pătrate, armonic proporţionate, în cadrul cărora, sub puterea restricţiilor impuse programatic, tentele se succed ordonat, modulate calitativ ca să păstreze din culoarea primară doar o amintire, în intenţia clară de a modela în clar obscur, de a sugera şi nu a spune explicit. Pictorul atenuează delimitările şi îmblânzeşte contrastele, folosind planul-suport zgrunţuros pentru o aparenţă ceţoasă, propice diferenţierilor tonale abia perceptibile. Expresia lucrărilor se subordonează unei spectaculozităţi dramatice, ele alcătuind o ambianţă cvasi scenografică izvorâtă din efectele căutate ale unei vizualităţi dirijate. Pictorul comunică idei, nu doar simple impresii şi îşi construieşte atent, cu spirit metodic şi meticulozitate fiecare cadru. Nota spectaculoasă a compoziţiilor sale, deşi de evidentă sugestie livrească, nu se suprapune pur şi simplu unui citat teatral, ea rămâne permanent în zonele sugestiei, a posibilului. Mai degajat în tratarea peisajului, în contactul cu natura artistul nu-şi poate reprima un discret fior nostalgic sau un moment de încântare, dar şi în acest caz emoţiile sale sunt cenzurate de rigoarea stilului, pictorului fiindu-i străine exaltările tipic impresioniste. O anumită ambiguitate face ca să prefere culorile de pământ sau griurile stinse, realizând acorduri în registru grav, verile sale nefiind sufocate de vegetaţie, nici iernile nu sunt fabuloase, primăverile sunt mai mult o promisiune iar toamnele desigur, un regret. Portretele constituie o altă faţetă a viziunii sale, prin care preia de la model câteva date fizionomice, care însă rămân în plan secund. Noua imagine în care primează expresia este realizată prin efecte de ecleraj care dezvăluie virtuţi caracteriologice sau însuşiri care altfel ar fi ignorate, dând impresia că artistul şi-a studiat atent şi cunoaşte intimitatea modelelor, dar refuză pentru moment să le confere suflu vital, lăsându-le învăluite în mister.

Apreciind expoziţia ca un ansamblu coerent prin intenţie, prin programul de întruchipare simbolică, coerent şi prin efectul vizual şi tratarea picturală, datorită unificării tonale şi prezentării consecvent descriptive a fiecărui tablou, salutăm prezenţa acestui artist pe simezele noastre, căci se pare că pe oriunde a expus, publicul s-a bucurat de tablourile sale, apreciindui-le pentru sinceritatea exprimării dar gustând şi sofisticarea viziunii.

Veronica Bodea Tatulea

Director Muzeul de Artă Braşov

iunie 2006

Sâmbăta, 27 Iunie 2006

In memoriam

A trecut un an de la moartea celui ce a fost Grigore Cojan si, ca orice buni creştini, familia si prietenii au efectuat un parastas, prilej de reamintire si rememorare a ceea ce a fost bun si frumos in viata defunctului. Iar in cazul lui Grigore Cojan au fost multe de spus. General de brigada (r), Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, filolog, ziarist, prozator, poet, traducător si – pentru a fi pe placul regimului trecut – chiar muncitor, a lăsat o urma adânca în memoria concetăţenilor. Cu excepţia ultimului, in toate celelalte domenii participanţii la comemorare aveau cuvinte de lauda si doar timpul le-au limitat expozeurile.

S-a născut la 5 februarie 1917 în Bucureşti, din părinţi brăneni. Între anii 1927-1934 a urmat ca intern cursurile Liceului „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov, fiind clasificat al treilea la bacalaureat. Student al facultăţii de Litere şi Filozofie a universităţii bucureştene, Grigore Cojan a primit la absolvire, în 1938, diploma de licenţă cu menţiunea ,,Cum Laudae”. Au urmat şapte ani de concentrare, (in anul 1939, a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie de Rezervă de la Bacău) şi de glorioasă campanie pe Câmpurile de Onoare, după care a fost demobilizat, ajungând – printre altele – muncitor necalificat la uzina Tractorul din Braşov.

Descrierea care urmează aparţine lui col. Gheorghe Păşescu şi este publicată în lucrarea „Cu pana sabia si sfânta cruce”, din care am extras-o.

Cariera literară a scriitorului Grigore Cojan a început încă din anul 1937, cu epigrame şi versuri publicate în revista ,,Vremea”. Din 1948 şi până în 1964 i s-a interzis dreptul la semnătură, poeziile, proza şi traducerile tipărite fiind semnate cu diverse pseudonime.

În această perioadă de restrişte a activat în Cercul literar al uzinei, a colaborat la ,,ASTRA”, ,,Braşovul literar şi artistic”, ,,Luceafărul de ziuă” (ulterior, la ,,Gazeta de Transilvania”, ,,Oastea şi Ţara”, ,,Brassói Lapok”, ,,Neuer Weg”), îndrumând totodată tineri care au devenit talentaţi scriitori, ca Alexandru Brad, Ion Stanciu ş.a.

În 1975 i-a fost tipărită, la Editura ,,Litera” din Bucureşti, placheta de poeme ,,Lujer de fum”, recenzată de regretatul făgărăşan Laurenţiu Ulici: ,,…din codri de fluier/ din tulnic de lună/ din piatră de inimi detună/ chiotul Iancului tulbură Blajul,/ muntele, luncile, dealul/ şi sună din Crişuri Ardealul/ câmpia înfloreşte din sânge/ cântecul bucuriilor plânge/ coasele furcilor curate flinte/ luminează prin veac înainte”.

În 1981, a apărut romanul ,,Ninge peste amintiri”, lucrare pentru care a primit Premiul I al Asociaţiei Scriitorilor Braşov – secţia roman. Au urmat romanele ,,Miezul de foc” – 1983, ,,Zile fierbinţi” – 1986, placheta de versuri ,,Frigurosul păun” şi cartea memorialist-portretistică ,,Amintiri cu scriitori braşoveni” I-II (carte ce a fost la temelia multor biografii din cuprinsul acestui prim capitol al volumului de faţă).

La început de mileniu III, generalul scriitor s-a prezentat în literatura română cu volumele ,,Călăreţul roşu – fiul lui Dracula” – roman istoric, ,,Paşi în ceaţă” – roman al tranziţiei societăţii româneşti contemporane, ,,Mandarinul”, ,,Cugetări împotrivite” şi placheta de versuri ,,Neodihna timpului”.

Membru din anul 1990 al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, Cetăţean de Onoare al Municipiului Braşov (1993), neînfricatul luptător cu arma şi cu pana scrisului, a îngenuncheat la picioarele Destinului în seara zilei de 23 iunie 2005, plecând în Lumea de Apoi. Soţia sa, Elisabeta ,,Tuca” Comănese, fiica Gabriela Valeria Cenţea, alţi membri ai familiei, colegi din Uniunea Scriitorilor-Braşov şi nu în ultimul rând camarazii veterani de război şi cadre militare active şi în rezervă, l-au condus pe drumul fără de întoarcere al Veşniciei, în ziua de 26 iunie 2005 – Ziua Drapelului României, sub faldurile căruia a luptat cu Credinţă şi Eroism.

La slujba din Cimitirul municipal, a oficiat un sobor format din trei preoţi, după care au evocat amintirea defunctului dl. prof. Ion Topolog Popescu si i.p.s. prof. Vasile Oltean. De asemenea, poetul George Puşcariu a citit două poezii originale închinate defunctului.

Profesorul Ion Topolog Popescu a evocat rolul literar pe care l-a jucat Grigore Cojan, atât prin romane, cat si prin realizarea unei adevărate istorii de literatura braşoveana. Mai presus de orice, insa, contează poezia celui evocat, „Paunul” fiind una dintre cărţile sale cele mai valorase.

I.p.s. prof. Vasile Oltean a evocat prezenta lui Grigore Cojan in spaţiul cultural oferit de biserica Sf. Nicolae şi a Muzeului primei şcoli româneşti, extrem de necesar acestuia în perioada de restrişte pe care a cunoscut-o, precum şi invitaţia de a vizita lucrările defunctului păstrate cu grijă de muzeu.

A participat un numeros public.

Un grup de oameni de litere braşoveni.

Muzeul de Arta, Braşov, MIRCEA TUDOR POPESCU

Muzeul de Artă Braşov are plăcerea de a oferi publicului posibilitatea de a participa la un eveniment deosebit, expoziţia retrospectivă a unui artist care în luna iunie a acestui an va împlini 90 de ani. Creator autodidact, având o cu totul altă pregătire la bază (licenţiat al Academiei de înalte studii comerciale şi industriale din Bucureşti), Mircea Tudor Popescu a avut revelaţia perfecţiunii prin artă, care i-a apărut ca un cosmos, o totalitate fascinatorie, marea taină pe care gândul caută s-o înţeleagă. Descoperindu-şi harul artistic şi iubind în aceeaşi măsură şi muzica şi pictura, pe care le-a considerat părţi ale întregului magic al artei, s-a lansat cu inconştienţa unui posedat în această încercare de a da formă vizibilă sunetelor, de a transforma o formă artistică desfăşurată în timp într-o alta care opreşte pentru veşnicie clipa. După cum au remarcat şi alţii, creaţia lui nu se naşte pe un teren virgin, ea rămâne originală, deşi preocuparea pentru înţelegerea timpului în pictură, prin stabilirea unor corespondenţe structurale cu muzica nu e nouă. Într-un cvasianonimat, fără a căuta cu tot dinadinsul aprecierea publică, cu o perseverenţă ieşită din comun, şi-a format un program de creaţie, şi-a elaborat o metodă, a identificat un limbaj de exprimare prin care să poată fi descifrat mesajul său şi cu o forţă şi o răbdare uimitoare, a reuşit să creeze o lume a lui, în care nu realitatea înconjurătoare îl inspiră ci o altă formă din cadrul unităţii perfecte a artei, muzica.

Încercarea de a înţelege demersul acestui artist nu este uşoară şi la îndemâna oricui, presupune educaţie artistică, un grad de cultură avansat şi diversificat, dar în ultimă instanţă nu comportă o greutate insurmontabilă, pictura lui nu este ermetică şi încifrată şi poate plăcea pur şi simplu ca obiect artistic în sine, fără a necesita explicaţii filosofice şi estetice, corelări sau descifrări. Acesta este şi punctul de vedere pe care l-am abordat personal, ca artist plastic, care am luat contact cu pictura lui M. T. Popescu apreciind-o în primul rând ca un produs de artă plastică, iar înţelegerea demersului său de a-şi defini creaţia ca o chintesenţă a două arte nu a făcut decât să sporească interesul şi gradul de apreciere faţă de ceea ce vedeam. Afară de plăcerea în sine de a privi nişte tablouri bine realizate din punct de vedere cromatic şi compoziţional, privitorul este într-adevăr fascinat de ideea integrării timpului în pictură, care, aşa cum spunea Th. Redlov: " prin stabilirea unor corespondenţe structurale cu muzica, salvează abstracţia de purismul formal adesea eşuat în decoraţionism, reinvestind opera picturală cu un mesaj rezultat din faptul că ea devine un analogan vizual al vieţii psihice articulate". Prin studierea ideilor unui mare muzicolog, Mihai Brediceanu, despre timpul polimodular în artele plastice, în care ritmul vizual este definit ca "structură de figuri sau volume de diferite forme şi dimensiuni, structură în care distanţele sunt analogul duratei din ritmurile temporale" şi timpul se exprimă prin "raportul dintre viteza cu care se deplasează privirea şi lungimea unui anumit traseu" ( am citat din acelaşi articol al lui Th. Redlov) domnul Popescu a ajuns la o formulă proprie de creaţie, în care a stabilit o echivalenţă între cele şapte sunete din muzică cu cele şapte culori din gama cromatică şi urmând această convenţie a transpus în imagini bidimensionale creaţiile muzicale preferate din autori ca Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Haydn, Schumann, Schubert, Handel, etc. Privitorul trebuie să citească titlul picturii şi apoi să urmărească, dacă cunoaşte piesa muzicală care motivează tabloul, traseul sonor în labirintul formal al imaginii, trebuie să pornească dintr-un anumit punct şi să evolueze în direcţia propusă de artist având în minte, dacă se poate, fondul sonor. Dar nu toţi suntem privitorii ideali pentru o astfel de pictură, un spectator de artă pur şi simplu se poate delecta doar prin aprecierea sensibilităţii picturale a lucrărilor, a trăirilor vizuale pure în faţa jocurilor labirintice de forme, în cadrul cărora artistul a dat aceeaşi atenţie fiecărui element microstructural al tabloului, într-o poetică dar şi meşteşugărească aspiraţie de a fi pe deplin înţeles. Tot Redlov menţiona că " fiecare tuşă e lacomă să fie remarcată şi să "sune" plin, astfel încât privirea să pască fiecare fir de iarbă din păşunea muzicalistă". Într-adevăr, această senzaţie de tot unitar şi echilibrat, realizat din asamblarea măruntelor tuşe se regăseşte şi în alăturarea într-un tablou uriaş al lucrărilor, care par continuu a se chema una lângă alta, pentru a alcătui o imagine unică şi închegată. Deşi constrâns într-o oarecare măsură de convenţia stabilită între culoare şi sunet, în cadrul căreia trebuie să respecte regulile asocierii complementarelor din punct de vedere cromatic şi să folosească culoarea în configuraţii care să corespundă sunetelor evocate, pictorul reuşeşte să obţină rezultate remarcabile din punct de vedere plastic, tablourile sale putând fi apreciate, cum am mai remarcat, şi doar ca atare, ca nişte picturi frumoase, bine realizate, care reuşesc să transmită privitorului pur şi simplu trăiri, de la linişte şi optimism la dramatism şi gravitate; fără explicaţii, fără titlul care să-l direcţioneze, lăsându-l liber în contemplaţia sa. Mai mult sau mai puţin abstract, de multe ori cu sugestii clare din lumea formelor înconjurătoare, creaţii ale unui artist lipsit de prejudecăţi, dotat cu o mare putere de analiză şi invenţie, capabil să redea atât invizibilul cât şi asocierile cu natura, picturile lui M. T. Popescu nu sunt numai concepte, sunt imagini capabile să mulţumească ochiul avizat, închegându-se într-un spectacol al frumosului. Ca orice artist adevărat, şi dânsul se exprimă, în fond, pe sine, creaţia sa, bazată pe semne şi simboluri cu semnificaţie generală realizează acea comunicare care ne satisface şi ca admiratori ai artei plastice şi ca melomani, pătrunzând pe neştiute în intimitatea noastră şi îmbogăţindu-ne. Arta este în acelaşi timp, o activitate care perfecţionează sensibilitatea şi o activitate care inventează şi desăvârşeşte simbolurile exprimării. Creaţia lui M. T. Popescu va suscita şi în viitor nu puţine analize şi comentarii, dovadă că e valoroasă şi bogată, plină de energie în tărâmul libertăţii şi a delectării şi poate fi caracterizată ca un element al artei autentice angajată într-o luptă eroică împotriva mediocrităţii şi nonvalorii, într-o epocă ameninţată acut de inconsecvenţă şi incoerenţă, într-o lume caracterizată, în cuvintele lui Heidegger prin "dispariţia zeilor, distrugerea pământului, standardizarea omului". Fără a obliga la decodarea strictă a mesajului incifrat, artistul face artă, creează frumosul de care am vorbit la început, caută perfecţiunea şi lansează un mesaj optimist: arta nu poate să moară, căci altfel spiritul omului devine neputincios şi lumea recade în barbarie.

Veronica BODEA TATULEA

Muzeul de Artă Braşov

mai 2006

Muzeul de Arta Braşov, Expoziţie retrospectiva Petre Matei, 70 de ani

Frecvenţa cu care numele unor artişti apar pe simezele Muzeului de Artă Braşov, probează importanţa creaţiei lor în contextul plasticii autohtone. Numele lui Petre Matei, legat în conştiinţa publicului de arta ceramicii, a fost mai tot timpul prezent în manifestările expoziţionale, dar de data aceasta apare ca protagonist al expoziţiei retrospective care îi omagiază cei 70 de ani de viaţă, în mare parte dedicaţi acestei arte cu multiple valenţe decorative şi ambientale. Ceramica lui Petre Matei configurează o lume de simboluri plastice, depozitare ale unor gânduri prin care artistul pune o pecete umană în realitatea înconjurătoare. Găsindu-şi formula plastică, artistul este părintele unor întregi „colonii“ sau „constelaţii“ de obiecte ceramice obţinute din exploatarea în infinite combinaţii a dodecaedrului, extinderea tridimensională a hexagonului, văzut în celula de bază a fagurelui de albine.

Ceramica practicată de Petre Matei tinde să treacă din teritoriul expresivităţii de tip artizanal către o diversitate de funcţii strict vizuale şi, în ciuda dimensiunilor restrânse la care a fost obligat, creatorul să recurgă din motive tehnice, simţi că locul formelor sale este într-o ambianţă naturală, executate la altă scară. Elaborându-şi o sinteză personală de certă austeritate, a conceput o serie de moduli, care prin geometrismul lor neagă orice sugestie figurativă, formele obţinute prin combinarea lor devin semne care se încarcă de semnificaţii străvechi, într-o viziune şi tratare plastică modernă, cu o morfologie care modelează sculptural spaţiul. Implantarea spaţială a obiectelor sale este de tip sculptural şi ele se citesc cu limpezimea unor arhitecturi utopice, venind dintr-o lume altfel dimensionată. Realizate cu o extremă concizie, în variante cromatice de mare austeritate, cu suprafeţe netede, glazurate cu voită monotonie, formele sale devin suportul ideal pentru o infinitate de combinaţii, căci obiectele sale nu suportă singurătatea, jocul combinativ fiind menit să îmblânzească severitatea geometrică a demersului şi să umanizeze percepţia. Energia primordială pe care o degajă aceste lucrări de dimensiuni reduse, care pot fi oricând amplificate prin diversitatea de combinaţii, izvorăşte din forţa lor monolitică de nezdruncinat, iar modularea lor în scopul atingerii unei comunicări vizuale optime poate fi asociată cu modularea muzicală, care naşte noi şi neaşteptate armonii. Artistului îi corespunde un mod de lucru minuţios, meticulos, de mare amănunţime, ce vizează perfecţiunea executorie şi cu toată aparenţa de răceală geometrică, simţi în subsidiar urma mâinii, modelarea tandră, contactul afectuos, de sensibilitate tactilă, cu materia. Ştiinţa cu care artistul ştie să pună în valoare plasticitatea extremă a materialului, a acestui aluat cu consistenţe foarte diferite, apare mai pregnant în plăcile parietale, ansambluri de forme axate pe o temă a ambiguităţii simbolice, învelişuri ale unui conţinut ascuns, care instituie un fel de fascinaţie magică şi care în ciuda răcelii materialului, induc în spectator o percepţie ca o pasiune a vizibilului, a materiei în continuă transformare. Tonul acestor obiecte este în cele din urmă poetic, intens aluziv, actualizând remarcabilul potenţial de sculptor disimulat al artistului.

Creator complex, ajuns la maturitate, Petre Matei şi-a făcut remarcat un stil propriu şi repede recognoscibil, fiind preocupat de ideea descompunerii şi recompunerii unei noi spaţialităţi, pe o formă geometrică strictă sau jucată. O expoziţie retrospectivă constituie un moment memorabil în activitatea unui artist dar şi pentru spectatorii care caută de fiecare dată să trăiască acea comunicare directă şi nesofisticată cu semnificaţiile majore cuprinse de creator în opera sa. Fără îndoială, dacă viaţa îi va oferi încă răgaz, Petre Matei va continua să parcurgă itinerariul fascinant al artistului, pe linia urmăririi unor certitudini obţinute într-o viaţă de creaţie şi căutări.

Veronica BODEA TATULEA

Şef de secţie – Muzeul de Artă Braşov

Aprilie Mai 2006

Muzeul de Artă, Braşov, Goosch Adela la 77 de ani

Nu se întâmplă prea des ca organizarea unei expoziţii să implice atâta participare afectivă, ca în cazul de faţă. La cei 77 de ani, d-na Goosch Adela este o personalitate care cu greu ar putea fi trecută cu vederea, care a lăsat în urmă ani de muncă în domeniul artei şi învăţământului artistic, de neuitat pentru mulţi artişti actualmente activi şi consacraţi.

Formată ca artist la Academia de Artă din Bucureşti, unde a avut ocazii benefice de a-i cunoaşte pe Al. Ciucurencu, Ionel Jianu, Petre Comarnescu etc., revenită în Braşov nu a putut pune zăgaz energiei sale debordante şi s-a implicat total în viaţa artistică a oraşului, şi ca artist, şi ca pedagog. Expoziţia de faţă, care încearcă să condenseze în cele două săli o activitate de o viaţă, se constituie într-un discurs argumentat cu patos convingător dar şi într-o înlănţuire lirică, spre satisfacţia sensibilităţii afective a celor care o cunosc de o viaţă dar şi a celor care o întâlnesc prima oară. Plecată din Braşov de un timp destul de lung, artista a dorit să ne prezinte o selecţie pe care a considerat-o semnificativă, din creaţia sa, selecţie care demonstrează adevărul că un artist poate rămâne fidel sieşi, chiar dacă într-o etapă sau alta îşi modifică parţial sau integral expresia plastică. Preocupările sale s-au orientat în toate direcţiile, orice noutate apărută în câmpul plasticii constituind pentru dânsa o provocare. Problema spaţiului, de exemplu, a deţinut poziţia centrală în demersul său creator şi aproape toate rezolvările au atras într-un fel sau altul atenţia asupra acestui element de esenţă pentru orice compoziţie, dar în simultaneitate cu preocuparea pentru sugestia muzicală exprimată prin rafinamentul acordurilor cromatice. În creaţia sa se întâlneşte triada spaţiu, muzică şi mişcare, iar rezolvările plastice evidenţiază vâna sa de excelent desenator care însă şi-a axat interesul pe autenticitatea picturalităţii, construind prin culoare şi supunând motivul de inspiraţie din realitate la transfigurări treptate, de la figurativ detaliat cu precizie până la o arhitecturale cu tendinţe de abstractizare a spaţiului plastic ce dă libertate de afirmare culorii.

Întreaga sa viaţă, artista, cu un temperament trepidant, a fost un factor activ, de opinie, în viaţa breslei, iar creaţia sa se integrează complexei entităţi om-creator, cu sinusoidala sa desfăşurare. Nu a încercat să şocheze prin modernitate ci a fost modernă urmându-şi cu consecvenţă propriile concepţii. Formată iniţial ca scenograf, este marcată de o atitudine scenografică, definită prin poziţia specifică faţă de imaginea plastică, prin modalitatea caracteristică a compunerii şi descompunerii imaginii statice prin imagini în mişcare. Lucrările sale dau la iveală atât farmecul spontaneităţii execuţiei cât şi adânca seriozitate, meşteşugul bazat pe talentul nativ al marelui desenator, format prin studii temeinice. Înainte de a se aşterne pe hârtie sau pânză, linia sau culoarea au străbătut un proces selectiv lăuntric şi chiar de la o primă schiţă artista trage o primă concluzie asupra procesului lucid de observaţie. Deşi s-ar putea crede că în ceea ce face artista mizează pe raţionalitatea discursului ce-şi subordonează tentaţiile prime în beneficiul unei desăvârşite acurateţi stilistice, creaţia sa dezvăluie existenţa unor universuri complementare: pictura şi poezia, o încercare de a media reflexivitatea cu impulsurile spontane, ceea ce face din Goosch Adela un artist atras constant de lumea ideilor care însă se comportă mai întotdeauna ca un senzitiv.

Avem în faţă o expoziţie care demonstrează o bună stăpânire profesionistă a mijloacelor de limbaj artistic ca o chezăşie pentru forţa expresivă a lucrărilor, un eveniment cu o deschidere poate mai generoasă decât s-ar putea bănui, fiind ilustrarea unei vieţi de căutări care au mers pe linia celei mai pozitive creativităţi, un exemplu de exprimare artistică extrem de modern pentru noile generaţii de artişti.

Veronica Bodea Tatulea

Şef de Secţie - Muzeul de Artă Braşov

26 aprilie 2006