Interviu cu prozatoarea Gabriela ADAMEŞTEANU

realizat de Iulian CĂTĂLUI

I.C. : Credeţi că programul literar francez „Les Belles Étrangères”, de promovare a literaturii române a fost benefic României şi culturii române, iar în continuare consideraţi că literatura română va fi ajutată de străini sau de noi înşine pentru a se afirma peste hotare?

G.A.: Din punctul meu de vedere, cred că a fost primul program care a ajutat scriitorii români în străinătate, primul însemnând şi primul faţă de România. Institrutl Cultural Român a început să-şi definească politicile culturale, de promovare a literaturii române în străinătate după „Les Belles Étrangères” în legătură cu care o întreagă echipă de scriitori români a ajuns în Franţa şi nu doar s-au primit la unele cărţi subvenţii pentru publicare, ba nu, în general, Franţa, dă subvenţii pentru autori străini, şi o să revin un pic la acest lucru, prin „Centre National du Libre”. Prin programul „Les Belles Étrangères” s-au făcut următoarele: câte un mic traseu pentru fiecare din cei incluşi în echipă, un mic traseu care însemna şi întâlniri cu publicul, deci trebuia să existe o carte tradusă în limba franceză, o discuţie şi un moderator, acesta din urmă era un critic literar, care întotdeauna citise aceste cărţi şi vorbea în cunoştinţă de cauză. Programul este destul de vizibil, pentru ca în presa culturală franceză el să fie întotdeauna privilegiat, deci un alt ajutor a fost poate mai mare decât întâlnirea cu publicul, a fost întâlnirea cu critica, prin intermediul acestei vizibilităţi. Sunt în măsură să spun, mai ales, şi vreau să spun acest lucru, cu atât cât eu am văzut pe urmă intervenţii spunându-se că nu a fost mare lucru, că programul nu a fost cine ştie ce, cum au fost selectaţi autorii, şi aşa mai departe. Selecţia însăşi, a fost destul de... matematică, cel puţin la mine, pentru proză, toţi autorii aveau măcar o carte tradusă în franţuzeşte, pentru că era obligatoriu sau cel puţin un text, la Ştefan Agopian, de exemplu, exista un text. La ceilalţi, erau traduse cărţile, Cecilia ştefănescu („Legături bolnăvicioase”) şi Dan Lungu („Raiul găinilor”) aveau cărţile traduse cam în ultimul moment, a lui Mircea Cărtărescu şi a mea, „Dimineaţă pierdută” erau, deja, decise editurile să le ia, la mine, chiar marea editură pariziană „Gallimard”. Dar trebuia să existe acest subiect pe care să se discute. Românii au intrat târziu şi pentru că noi am intrat târziu la „Les Belles Étrangères”, ca o ţară francofonă ce suntem de zeci şi sute de ani, ar fi trebuit să intrăm mai devreme. Am intrat târziu şi pentru că noi nu am avut cărţi traduse, pentru că nu am avut politici de susţinere a scriitorilor români în străinătate.

I.C. : Un traducător din Cehia spunea, la un moment dat, că literaturii române îi lipseşte un fel de „spărgător de gheaţă”, cum ar fi, de exemplu, Milan Kundera, care pentru pentru cehi a fost un asemenea vehicul. Sunteţi de părere că acest lucru ar fi valabil şi pentru români?

G.A.: Nu, nu cred. Dar, deloc. şi nu cred, pentru că literatura cehă nu este prea cunoscută în Occident, nu este prea vizibilă, adică. Eu nu am decât experienţa Franţei, unde puţin am început să cunosc peisajul, mai ales vreau să-l înţeleg, citesc şi-l urmăresc de câte ori mă duc în Hexagon şi vorbesc cu traducătorul nostru, al tuturor, Alain Paruit, care ştie despre ce vorbeşte, şi vorbesc şi cu editorul Jean Matin, care conduce o colecţie celebră, intitulată „Du Monde Entier”. Deci, pot să spun foarte liniştită că literatura cehă nu stă mai bine decât literatura română şi Milan Kundera, într-adevăr, este un „spărgător de gheaţă”, este un „transatlantic”, chiar, dar pentru el însuşi, nu pentru literatura cehă; el însuşi este în topul celor mai vânduţi autori din această colecţie, amintită mai sus, adică mai înainte, „Du Monde Entier”, dar aceasta nu a însemnat că am mai văzut vreun ceh pe lângă el sau lângă el. Dimpotrivă, cred. Dar şi pentru noi românii este rău. Ìn general, rareori, un scriitor român ajunge cu un roman integral în Franţa, în Occident, tradus adică, autorii răsăriteni, estici, din ţările ăstea foste comuniste nefiind la mare cinste acolo.

I.C.: Din ce cauză, criticii literari români v-au cantonat în zona romanului „Dimineaţă pierdută”, capodopera dumneavoastră, romanul de nedepăşit, şi nu au mai crezut că puteţi să depăşiţi acel roman, să vă înnoiţi, să experimetaţi noi formule de roman, să inovaţi, cum s-a întâmplat în ultimul d-voastră roman „întâlnirea”, care este cu totul altceva decât „Dimineaţă pierdută”.

G.A. : Bine, pe de-o parte eu însămi am servit toată muniţia pentru asta, pentru că vreme de, cât să spun, 13 ani, am dezertat din literatura română, şi orice dezertor este, nu-i aşa, pedepsit. Asta este una. Al doilea lucru, „Dimineaţa pierdută” este, într-adevăr, o carte care, nu în ultimul rând prin dimensiuni şi prin deschiderea pe care a căpătat-o striveşte în jur totul şi inclusiv propriile mele cărţi. Cu toate acestea, „întâlnirea”, ultimul meu roman este cu totul altceva, am experimentat aici multe lucruri, este un roman total diferit de restul romanelor mele, şi nu ştiu dacă critica literară a observat acest lucru esenţial. Pe de altă parte, „întâlnirea” este un roman pe care îl rescriu mereu, capitole din această carte fiind traduse în Franţa de cunoscutul traducător Alain Paruit. Cu toate acestea, nu acest roman va fi tradus integral la „Gallimard”, cum au spus cei de la editura ieşeană „Polirom”, ci primul meu roman „Drumul egal al fiecărei zile”.

I.C.: Care a fost cea mai nefastă perioadă a literaturii române, cea mai puţin productivă în opere valoroase şi cât de greu este să debutezi în literatura română?

G.A.: Cred că literatura română a fost mai ales după 1945 şi mulţi ani după aceea, lovită de „realismul socialist” şi de mecanisme perverse. Deci, cel puţin, începând cu 1945 şi până la „dezgheţul” anilor 1960, literatura română a traversat cea mai neagră perioadă din istoria ei. Consider că mulţi dintre cei ce scriu romane, poezii sau piese de teatru, tineri sau mai puţin tineri, nu reuşesc să treacă acel prag îngrozitor al redactorului de carte, care nu are timp să citească şi aruncă, de multe ori cu dispreţ, manuscrisele la gunoi sau într-un maldăr de alte manuscrise necitite.

I.C.: Ìn perioada 1990-2003 aproape că v-aţi lăsat de literatură şi v-aţi ocupat mai mult de jurnalismul civic şi politic, de Revista „22” etc, apoi v-aţi întors la literatură şi aţi publicat în 2003 romanul „întâlnirea”, care este, totuşi, o rescriere a unei nuvele de dinainte de 1989. Vă întoarceţi definitiv la literatură? Ce va mai urma, ce proiecte literare aveţi pentru anii ce vin?

G.A.: Eu am ceva mai mult decât un proiect, am un roman pe care vroiam să-l termin la sfârşitul anului, care se cheamă „Provizorat”, şi care este bine înainte de „Dimineaţă pierdută”, dar ca să spun aşa, în limbajul computeriştilor, l-am updatat, l-am adus la zi. Este, de fapt, continuarea romanului meu de debut „Drumul egal al fiecărei zile”, continuare în sensul că este reluat personajul principal. Am publicat câteva fragmente din acest roman şi după asta, în mod sigur, voi face o carte de confesiuni literare bine controlate, pentru că nu aş vrea să intru în obişnuitele polemici, demascări şi aşa mai departe. Această carte este pe jumătate scrisă sau pe trei sferturi scrisă, dar risipită în diverse pagini şi după aceea mai văd.

Galeria EUROPE

Galeria EUROPE găzduieşte în aceste zile expoziţia profesoarei de desen Zigman Cişmaş Claudia Laura. Mai puţin convingătoare prin desen, expozanta încearcă să ne convingă prin montaje vestimentare şi mici poezioare scrise de mână şi afişate printre exponate.

Expoziţie de grafică la Foştii Deţinuţi Politici

Iulian Cătălui

La sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Braşov a fost vernisată, recent, inedita expoziţie de grafică intitulată „Memoria retinei Gulagului românesc”. Lucrările au aparţinut artistului plastic Radu Bercea şi au avut ca temă incredibilele suferinţe ale acestuia în închisorile comuniste de iad. La vernisaj au participat, în afara autorului, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici-Braşov, Octav Bjoza şi prefectul-muiere Adriana Donţu, care a vorovit pe lângă tema, ideea expoziţiei. Graficianul nord-bucovinean Radu Bercea a precizat că lucrările sale reprezintă o perioadă din viaţa sa, o pagină a tinereţii sale, „o confesiune a mea în faţa tinerilor, a oamenilor, cu dorinţa de a ierta păcatele odiosului sistem (aici nu sunt de acord, comuniştii nu trebuie iertaţi, ar fi trebuit torturaţi!, n.n.), dar a nu uita ceea ce s-a întâmplat atunci”. Fost deţinut politic condamnat la nu mai puţin de 20 de ani de închisoare, cinci ani petrecându-i în oripilantele lagăre din Balta Brăilei (1959-1964), Radu Bercea a mai spus oarecum spăşit că el nu acuză pe nimeni (deşi ar fi trebuit, bă nene! n.n.) şi „chiar dacă istoria se repetă, aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple”. şi dacă, se repetă, Berceo!? Bercea a subliniat şmecheros şi interesat că expoziţia, care este una itinerantă, se adresează tinerilor, care cunosc mai puţin din ceea ce s-a întâmplat atunci, cu toate că nu ştie „dacă tineretul din ziua de azi mai este interesat de trecutul imediat”. La rândul său, preşedintele Asociaţiei braşovene a Foştilor Deţinuţi Politici, Octav Bjoza şi-a vărsat oful, spunând nevricos că fiecare poză este „temă de film sau de roman”, însă pentru noi „nu există bani”, ca să le realizăm. şi pentru a organiza această expoziţie, susţine ofuscat Bjoza, „am umblat cu căciula să strângem bani”. Din păcate, n-a precizat pe la cine, că i-am fi înjurat niţel. De menţionat, că lucrările de grafică necomplicate şi cam simpliste, la urma urmei, ale lui Radu Bercea conţin scene tragice, orori şi odioşenii suportate de condamnaţii politici din partea torţionarilor netrebnici, care în nemernicia lor de câini turbaţi i-au martelat pe deţinuţi, iar personajele berciene sunt dominate de sentimente dramatice sfâşietoare ca durerea, singurătatea, suferinţa, deznădejdea (categoria deţinuţilor, n.n.) şi brutalitatea, violenţa, cruzimea înfiorătoare, lipsa omeniei, ura şi furia (în rândul torţionarilor, n.n.).

„Eu am scris, totuşi, prea multe cărţi, iar literatura a devenit ceva nefolositor”, a declarat, la Braşov, poeta Ana Blandiana

Interviu cu poeta şi prozatoarea Ana Blandiana, realizat de Iulian Cătălui

I.C. : Ìn volumul „La cules îngeri” ( o antologie, de fapt), apărut la Editura „Litera Internaţional”din Chişinău, în 2003, spuneaţi că Poezia nu este povestea vieţii pe care o trăieşti şi niciun sport, în care talentul, perseverenţa şi norocul se amestecă pentru a desemna pe cel mai bun. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Poezia, Marea Poezie?

A.B : Ìncăpăţânarea de a încerca să exprim ceea ce ştiu dinainte că este inexprimabil. Ìn poezie, cel mai bun nu există nu numai pentru că nu există regulile după care ar putea fi ales cel mai bun, ci pentru că cei mai buni sunt cufundaţi în ei atât de adânc încât le rămâne în lume numai tuiul înşelător al cuvintelor. Minunile nu pot fi comparate între ele. E mai mare minunea transformării unui dovleac în caleaşcă de aur sau minunea covorului fermecat? Schimbarea apei în vin sau învierea din morţi? Odată trecut hotarul supranaturalului, nu mai contează decât faptul că suntem dincolo de el. Poezia nu este formă, ci jertfire a formei până la rămânerea sensului singur. Elocvenţa poeziei nu se măsoară prin cuvinte, ci prin liniştea dintre ele.

I.C. : Ce fel de poezie preferaţi, una mai simplă, mai eliptică, în care sunt abordate marile teme dintoteauna Viaţa, Moartea, Iubirea, Singurătatea, Visul etc sau o poezie strălucitoare, plină de metafore, care să uluiască, vorba italianului barochist Giambattista Marino?

A.B. : Toate poemele pe care le-am scris şi tot ceea ce am scris despre poezie pledează pentru prima parte a alternativei din întrebarea dumneavoastră. Sunt convinsă că marii poeţi ai lumii nu sunt nişte colecţionari de podoabe (chiar dacă ele se numesc figuri de stil), ci nişte asceţi. De fapt, poezia foloseşte mult mai puţine cuvinte decât restul literaturii, ea uzând de mai puţine cuvinte, în măsura în care se apără de cuvinte, de fapt! în ceea ce mă priveşte, am mai spus-o, am vizat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, asemenea desenelor făcute de copii, în care nu ştii niciodată dacă schema nu este chiar esenţa. Pentru un poet, crezul artistic are sensul pe care trebuie să-l aibă pentru un erou cauza luptei sale. Ea nu determină victoria; victoria depinde de forţă, de armele pe care le foloseşte, de terenul pe care luptă, dar fără această cauză, crezută cu exaltare, învingătorul nu ar fi decât un ucigaş de rând.

I.C. : Ìn ultima vreme, aţi fost preocupată, mai mult, de artele plastice şi de muzică, decât de literatură, care ar fi motivele? Care sunt pictorii şi muzicienii preferaţi? A decăzut, cumva, literatura?

A.B. : Am învăţat întotdeauna să scriu mai mult din muzică şi din plastică decât din literatură. Mi-e greu să spun numele unui poet tutelar, dar sunt supusul a doi sau trei pictori, a doi sau trei compozitori. Artele nu seamănă între ele, drumul spre ele şi consecinţele lor, da. Acea „Pieta” din Domul Florenţei înţelege de ce poezia în forme fixe mă respinge, de ce poezia ermetizantă sau liberă de sens nu mă atrage; ea ştie, cu sau fără gândul lui Michelangelo, că arta adevărată este, pentru mine, numai linie de unire, raport suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între pefecţiune şi sugestie. Nu ştiu dacă a decăzut literatura, dar în zilele noastre se scrie parcă prea mult, prea prost şi de multe ori degeaba.

I.C. : Totuşi, parcă se scrie foarte mult în prezent, se scrie mai mult decât se citeşte, sunt mai mulţi scriitori decât cititori, iar librăriile au devenit neîncăpătoare în privinţa etalării cărţilor, dar din cauza preţurilor mari sunt, în acelaşi timp şi nişte muzee. Ce părere aveţi despre acest lucru, dar şi despre târgurile de carte?

A.B. : Eu însămi am scris, totuşi, prea multe cărţi, iar literatura a devenit ceva nefolositor; există, în ultima vreme, o inflaţie de vorbe, de cuvinte. Ceea ce mă îndepărtează de literatură, astăzi, este felul ei redundant de a fi, acum se scrie enorm, e deprimant să vizitezi un mare târg de carte, era să fac o criză de depresiune (sic!, se zice depresie, deşteapto! n.n.), la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt! Oare, de ce se scrie aşa de mult, inclusiv la noi în România? Mulţi scriitori idealizează literatura, care este ceva strălucitor, o formă deosebită, dar se scrie şi pentru bani.

I.C. : Ce părere aveţi despre poezia „Generaţiei 2 000” sau a anilor 2 000, despre poezia etichetată drept neoexpresionsim, minimalism, fracturism, milenarism, mizerabilism etc? Este aceasta una valoroasă, inovatoare, revoluţionară, avangardistă, profundă, a marilor teme? Cum se prezintă proza „douămiistă” după opinia dumneavoastră?

A.B. : Este, evident, prea devreme pentru judecăţile de valoare. Ceea ce este extraordinar este că se scrie mult (într-o lume care oferă multe alte atracţii mai promiţătoare de succes public) şi că multe dintre aceste cărţi (pentru care, în cazul poeziei, autorul a trebuit să ducă editurii alături de manuscris şi un sponsor) sunt interesante şi despre mulţi dintre aceşti scriitori vom mai auzi cu siguranţă.

I.C. : Credeţi că programul ăla francez de promovare a scriitorilor români în Hexagon, frumos intitulat ”Les Belles Étrangères”, în care o echipă de scriitori care s-a deplasat în diverse localităţi din Franţa, totul fiind organizat de francezi, de Institutul Naţional al Cărţii, va face mai cunoscut peste hotare literatura română adevărată, va impulsiona şi traducerea altor opere literare? Sau a fost aşa, doar o plimbare prin ţeara lui Racine, Hugo şi Sartre, a literaţilor români, ca să vadă şi ei ceva peisagiuri, să cumpere „amintiri de suveniruri”, să se dea mari prin bibliotecile unor mici oraşe franceze?

A.B. : Ìn măsura în care a fost, nu un program de traduceri şi editări, ci unul de întâlniri (în cluburi, case de cultură, biblioteci) mai mult sau mai puţin întâmplătoare, răspunsul este NU. Cu o floare nu se face, deci, primăvară, nu? Oricum, s-a marcat existenţa literaturii române actuale, în Franţa. Mult mai eficient, cred că se va dovedi proiectul Institutului Cultural Român condus de filosoful şi eseistul Horia Roman Patapievici pe acest plan.

I.C. : Ìn opera dumneavoastră de până acum, foarte diferită, dealtfel, aţi trecut, de-a lungul timpului, de la „elanuri vitaliste”, poezie etică de tip nietzsche-an „omenesc prea omenesc”, accente patetice, la o poezie reflexivă, eliptică, filosofică, de o „trăire interiorizată”, ce mai urmează? Ce alte registre şi surprize ne mai oferiţi?

A.B. : Toată viaţa mea am influenţat critica literară să se uite, mai degrabă, la persoana decât la poezia mea, iar în tinereţe mă amuzam copios că nu puteam să beau ca toţi colegii mei şi că m-am îndrăgostit la vârsta de 18 ani şi nu mi-a trecut. Am încercat să vin, după Revoluţia sau Evenimentele din Decembrie 1989, cu o poziţie mai ofensivă, dar am plătit pentru calităţile şi nu pentru defectele mele. De fapt, toată lumea şi toţi marii scriitori ai umanităţii au probleme şi caracteristici etice: F.M. Dostoievski are teme etice, între Bine şi Rău, de exemplu, şi alţi mari scriitori. Cât despre ce mai urmează şi ce alte surprize mai aduc pe viitor, este ca şi cum m-aţi întreba câţi ani voi mai trăi. Ce-aş putea să răspund decât: Nu ştiu.

14 noiembrie - 16 decembrie 2007 – Muzeul de Artă Braşov

Colecţia Constantin Sârbu

Chiar şi numai statistica ne spune că avem de-a face cu unul dintre cei mai importaţi colecţionari braşoveni: peste 370 de lucrări, din care peste 120 de tablouri, de la aproape 70 de artişti, ceea ce înseamnă o mica avere.

Dacă ar fi vorba despre un artist plastic pasionat sau despre un magnat dispus să-şi investească banii în artă, poate că nu ne-ar surprinde, dar Constantin Sârbu este departe de a fi aşa ceva. A fost solist la fostul Teatru Muzical, actualmente Opera Braşov.

Este deci un artist, dar nu plastic. Şi dacă sensibilitatea sa artistică ne-o putem explica astfel, rămâne întrebarea cum de şi-a direcţionat această sensibilitate către ideea de a colecţiona artă plastică. Simplu: l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Ştefan Mironescu (1904-1985), acest „pictor al Braşovului” ce va rămâne în istorie chiar cu aceasta caracteristică, deşi el s-a format la Iaşi.

Au urmat Iacob Brujan, Aurel Bordanache şi alţii. Odată pasiunea deschisă, tentaţia devine tot mai mare. Apar astfel în colecţia lui Constantin Sârbu lucrări semnate de Jean Al. Steriadi, Ştefan Popescu, Nicolae Vermont, Elena Popea, Constantin Artachino, Aurel Băeşu, Rudolf Schweitzer-Cumpănă, Marcel Chirnoagă, Ion Pacea, Traian Brădean şi altii, ca să nu mai vorbim despre pictorii braşoveni.

Constantin Sârbu nu este un colecţionar ocazional, în sensul că a achiziţionat ceea ce, din întâmplare, i-a ieşit în cale. Evident că întâmplarea a jucat un rol important. Nu ar fi putut obţine ceea ce nu i s-ar fi oferit şi nu oricum, ci în concordanţă cu posibilităţile sale materiale din acel moment. Dar, peste toate, pluteşte autoritar gustul autorului. Nu a achiziţionat orice, ci doar ceea ce i-a plăcut. Şi acest lucru de vede de la prima privire, imediat ce vizitatorul intră în sala de expoziţie. Nu este momentul să discutăm acest gust, mai ales că, indiferent de exigenţe, expoziţia este pe placul tuturor.

Acum, după 40 de ani de eforturi, dimensiunile şi valoarea colecţiei sale nu ne mai surprinde atât de mult, aşa că nu ne rămâne decât să ne bucurăm că există şi că – mai ales – ne este pusă la dispoziţie. Este inutil s-o descriem. Trebuie vizitată!

Toamna lansărilor de carte

Vineri, 23 noiembrie 2007 - Casa "Ştefan Baciu"

Lansarea volumului de poezii „La margini de Timp” de Teodora Dumitru (debut editorial).

Evenimentul a fost deschis de către directorul Muzeului "Casa Mureşenilor", Valer Rus, şi Carmen Andrei, şef de secţie.

A prezintat Pr. dr. Cristian Muntean şi Rodica Ilie.

Grupul vocal „Anatoly” a încântat audienţa cu un foarte frumos micro-recital.

Joi, 22 noiembrie 2007 – Librăria „Ralu”

„Sentinţa Hienei cu colţi de cremene” de Sorin Paler, Editura „Dealul Melcilor”, Braşov. A prezentat Ion Popescu-Topolog, directorul editurii.

Cartea cuprinde şapte schiţe, scrise în genul unor scenarii de film sau videoclip, în factură abstractă, dar şi cu un substrat filozofic.

Vineri, 16 noiembrie

Triplă lansare de carte la Librăria „şt. O. Iosif”

Un eveniment mai deosebit a avut loc, foarte recent, la Librăria „şt. O. Iosif” şi anume lansarea a trei cărţi diferite: romanul „Maria din Magdala” de Hanna Botta, poemul în proză „Grădina lui Tagore” de Petre Tănăsoaica şi volumul de interviuri „România în drum spre Bruxelles” de Ioan Barbu. Romanul „Maria din Magdala”, apărut la Editura „Limes” din Cluj, a fost prezentat de preşedintele Uniunii Scriitorilor-filiala Braşov, Doru Munteanu, care a subliniat că această carte reprezintă o mare provocare, subiectul fiind tare, având în vedere că Maria Magdalena este un personaj controversat al Bibliei. Scriitorul Doru Munteanu a apreciat că autoarea din Cluj a câştigat pariul cu tema romanului, acesta fiind o ficţiune literară, o operă remarcabilă. Ìn opinia lui Doru Munteanu, „Hanna Botta deţine toate uneltele prozei, romanul este de bună calitate, bine scris, foarte uşor de citit, având şi o anume seninătate”. Cartea autorului vâlcean Petre Tănăsoaica, „Grădina lui Tagore” (Ed. Ramuri, Craiova, 2007) a fost prezentată de publicistul braşovean I. Al. Barbu (autor al cărţii „Limba noastră-i o comoară”) şi de criticul Mircea Moţ (autor al volumului „Ion Creangă sau pactul cu cititorul”). Barbu a spus, oarecum ironic, că autorul are o voinţă extraordinară de a face cărţi, fiind un adevărat bibliofil şi că „nimereşte binişor cuvintele!”. După care, l-a comparat cu Arghezi şi Rilke! Nu ştim dacă, ironic sau nu! Ìn opinia lui Barbu, „Grădina lui Tagore” este un „poem în proză, un lung poem în proză, de la un cap la altul”. Criticul literar Mircea Moţ consideră că Petre Tănăsoaica a scris o „carte de evenimente existenţial-culturale, un fals jurnal de călătorie în India”, o carte în care există o „tensiune între reperul cultural şi divinitate”. Publicistul braşovean Ioan Popa a precizat că volumul „România în drum spre Bruxelles” (Ed. „Semne”, Bucureşti, 2007) de Ioan Barbu, tot autor vâlcean (ca şi Tănăsoaica) este unul de interviuri, conţinând în cele două volume, 72 de convorbiri realizate într-un periplu de zeci de mii de kilometri prin întreaga Europă. Popa a subliniat că autorul „a pus în discuţie o problemă esenţială: intrarea României în Uniunea Europeană, unele pagini fiind optimiste, altele de o amărăciune care ne-ar face inferiori”.

A consemnat Iulian CĂTĂLUI

Vineri, 16 noiembrie – Tearul „Sică Alexandrescu” din Braşov

Festivalul de Dramaturgie Contemporană

Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană a fost inaugurată, vineri seara, 16 noiembrie, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, cu spectacolul Teatrului „Odeon” din Bucureşti „Hamletmachine”, al dramaturgului german Heiner Müller, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Importantul eveniment cultural va cuprinde 11 spectacole în concurs, 4 lansări de carte şi un spectacol-lectură cu una din piesele volumului „Teatru portughez contemporan”. Juriul este format din criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu (care este şi preşedintele juriului), criticul de teatru Doina Papp, scenograful Luana Drăgoescu şi actorii Mircea Diaconu şi George Ivaşcu. Bugetul festivalului a fost estimat la 1,6-1,7 miliarde de lei vechi, iar preţurile biletelor variază între 10 şi 27 RON. Festivalul se va încheia cu spectacolul de gală al Teatrului „Bulandra” din Bucureşti, „Măscăriciul”, după A.P. Cehov, în regia lui Horaţiu Mălăele. Mai multe amănunte am aflat de la directorul artistic şi al Teatrului „Sică Alexandrescu”, regizorul Claudiu Goga: Rep.: De ce a devenit atât de important Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, după cum reiese şi din sondajul de opinie al Primăriei? Claudiu Goga: Pe de o parte este un eveniment cultural, din sondajul de opinie făcut de Primăria Braşov a rezultat că braşovenii îl consideră cel mai important eveniment cultural al Braşovului, e important pentru oamenii care văd spectacole de teatru din întreaga Românie, spectacole pe care altfel n-ar putea să le vadă, decât, dacă ar lua trenul sau maşina, ceea ce e mai greu. Festivalul de la Braşov e important şi pentru că e o întâlnire între oamenii de teatru, în care se schimbă idei, opinii, păreri şi mai este important pentru actori, care se revăd, se cunosc, mai schimbă şi ei idei etc. Festivalul este important şi pentru Teatrul „Sică Alexandrescu”, din punct de vedere financiar, pentru că avem şi nişte încasări importante la un eveniment de acest fel, dar şi prin faptul că e singurul festival din România care are acest Brand: Festival de Dramaturgie Contemporană. Acest brand şi l-a păstrat de mulţi ani, iar faptul că în 2008 vom aniversa 20 de ani întregeşte răspunsul la întrebarea d-voastră. Rep.: Care au fost criteriile de selecţie a spectacolelor din acestă ediţie a festivalului? Claudiu Goga: Criteriile sunt aceleaşi dintotdeauna, cel mai mare criteriu e cel care ţine de categoria de festival de dramaturgie contemporană. Al doilea criteriu e de natură tehnică: nu toate spectacolele pe care le inviţi pot veni la Braşov, unele nu se pot adapta la scena Teatrului „Sică Alexandrescu”, altele, în funcţie de programul teatrelor respective, pot sau nu pot participa. Ni se întâmplă, însă, şi nouă să nu putem onora anumite invitaţii, anumite festivaluri, pentru că decorurile sau alte chestiuni tehnice nu se pot încadra în scenele altor teatre din ţară. Evident, există un criteriu estetic, încerc să aduc cele mai bune spectacole de dramaturgie contemporană din ultima stagiune. Cred că am reuşit de fiecare dată. Aici, sigur că există riscul, întotdeauna, aşa ca-n agricultură, de a nu ghici sau ştii ce produc celelalte teatre, sunt ani mai buni şi alţii mai proşti, mai slabi. Rep.: Consideraţi că ceea ce am văzut şi vom vedea la acestă ediţie a 19-a a festivalului este reprezentativ pentru ce se întâmplă în lumea teatrală, în dramaturgia contemporană? Claudiu Goga: Eu, cu ochi de spectator cred că da, spun şi cu ochi de regizor, totodată. întotdeauna o selecţie de spectacole este ca un fel de sondaj din ăsta de opinie, e ca o oglindă a fenomenului respectiv, în speţă a fenomenului teatral. Spun anul ăsta, ca şi anul trecut, ca şi în urmă cu 2 ani, că există o preocupare mai mare, în general a teatrelor, de a introduce dramaturgie contemporană. Am observat că lumea vine la spectacole şi nu numai la comedii, ci şi la cele de dramaturgie contemporană. Cred că dacă veniţi la festival să le vedeţi, o să descoperiţi din punctul meu de vedere că, teatrul românesc este unul bun.

A consemnat Iulian CĂTĂLUI

Mansarda Casei Baiulescu a Bibliotecii judeţene „George Bariţiu”

Studenţii şi masteranzii Literelor braşovene şi-au lansat un nou volum de literatură

Volumul de literatură „Junii 007”, de fapt o antologie a tinerilor scriitori braşoveni, tipărită foarte recent de Editura „Aula”. Cartea vine în prelungirea celui realizat de poeţii Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, intitulat „Junii 03”-Antologia tinerilor prozatori braşoveni, apărută în anul 2003 la Editura „Interval” din Braşov, care cuprindea povestiri ale studenţilor şi masteranzilor de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Directorul Editurii „Aula” (unde a fost editată cartea „Junii 007”), poetul Alexandru Muşina a precizat că prezentul volum cuprinde 19 studenţi şi masteranzi ai Literelor braşovene şi că fiecare dintre aceştia „a ajuns în carte potrivit talentului şi ambiţiei lor, dar şi împinşi de la spate”. Muşina a mai spus că dintr-o masă imensă de texte, a ales scrierile, proză, poezie şi teatru, a 19 tineri, „sensibili diferiţi, atât ca talent, cât şi ca experienţă scripturală” şi că „nici unul nu este, încă, un James Bond (zis şi „Agentul 007”, aluzie la titlul cărţii, „Junii 007”, care poate trimite şi la anul apariţiei volumului, 2007, n.n.) al literelor române, dar dacă va ajunge este treaba lor”. Autorul faimosului poem „Budila Expres” a mai spus că tinerii autori suferă, în prezent, de o boală a mentalităţii numită „virginitate placidă”, adică ei sunt talentaţi, dar dacă nu vor avea „plăcerea de a te vedea publicat”, scrisul fiind o meserie solitară şi teribilă, atunci totul este în zadar. Dintre cei 19 tineri scriitori de la Literele braşovene, care apar în această antologie, se disting prin prozele, poeziile şi piesele lor de teatru: Elise Wilk, Daniel Puia-Dumitrescu, Andreea Buliga, Roxana Oprean, Denes Jonas, Andrei Dincă, Naomi Ionică şi alţii.

A consemnat Iulian CĂTĂLUI

Joi, 15 noiembrie 2007

Filarmonica Braşov – Concert simfonic

Concertul de azi al Filarmonicii Braşov este dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987. Aşa scrie în programul de sală. Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea Petruţa Măniuţ în cuvântul introductiv. Ea a amintit şi faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.
Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observatia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) şi se pregăteşte să invadeze Roma. Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa ca este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.
Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestra în Re major de Niccolo Paganini a fost interpretat de Florin Ionescu-Galaţi. Compus în urmă cu mai bine de 200 de ani, concertul pare astăzi a fi unul modern. Am fi tentaţi să credem ca Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă facă însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată de publicul vremii, într-o măsură mai mare decât muzica unor compozitori din zilele noastre, adepţi ai noului cu orice preţ. Ei nu-i cunoscuseră nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deeosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergatoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite.
Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru ca ea, într-adevăr, este eroică. Chiar şi dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simţit şi din sală. Deşi născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate orchestrele filarmonice din ţară, iar în 1995 a susţinut chiar un turneu în Japonia cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii Braşov. A studiat la Tokio, Bucureşti, Viena, Siena (Italia). A dirijat orchestre filarmonice din Franţa, Germania, Elveţia, Austira, Italia, Grecia, Brazilia, SUA, China şi foarte multe altele. Începând din 2005 este dirijor principal la Tokio New City Orchestra.

Joi, 8 noiembrie 2007 – Biserica Romano-Catolică

Filarmonica Braşov – Concert simfonic

În program:
Carlo Colafranceschi – San Camillo de Lellis – oratoriu pentru solişti, cor şi orchestră (primă audiţie în România)
Dirijor: Ezio Monti
Interpreţi şi personaje:
- Soprană : Emanuela de Santis Salucci (Fecioara Maria)
- Mezzo-soprană : Antonela Bârnat (Madonna Camilla)
- Tenor: Ivano Costantino (Padre Angelo)
- Bariton: Maurizio Zanachetti (Camillo, Iisus)
Şi-au dat concursul Corul de cameră „G. Dima” din Braşov şi Corul polifonic al Universităţii „Emanuel” din Oradea.
Dirijorul corurilor: Nicolae Bica

Premiera absolută a avut loc în 22-23 octombrie 2004 la Basilica San Camillo de Lellis din Roma, urmată de un concert în 24 octombrie 2004 la Bucchianico (Chieti), locul de naştere a lui Camillo de Lellis (25 mai 1550), fondator al Ordinului „Chierici Regolari Ministri degli Infermi” (Camilliani), venerat ca sfânt al Bisericii Catolice şi considerat protector al bolnavilor şi infirmilor.

Toate concertele, inclusiv acesta din Braşov, au fost dirijate de Ezio Monti cu concursul tenorului Ivano Constantino şi al baritonului Maurizio Zanchetti.

Compozitorul Carlo Colafranceschi s-a născut la Roma şi este preot al Ordinului Sfântului Camillo de Lellis (Camilliani). Din anul 2005 este director artistic al Orchestrei Filarmonice din Roma. Înaintea acestui oratoriu, a mai compus încă trei oratorii şi numeroase madrigale, cântece, imne sacre, sonate etc. Tot el este şi autorul textelor oratoriilor.

Ezio Monti dirijează în mod constant Orchestra Filarmonică din Roma şi a dirijat toate cele patru oratorii cumpuse de Carlo Colafranceschi. Din 1986, colaboreaza frecvent cu RAI.

Emanuela de Santis Salucci, născută la Roma, este titulara catederei de canto a Conservatorului de Muzică L. Refice din Frosinone. A cântat în Puritani de Bellini, Tosca de Puccini şi altele, sub bageta multor dirijori celebri.

Antonla Bârnat a absovit Liceul de Muzică din Braşov în 1999 şi a urmat specializarea Canto la Universitatea de Muzică din Bucureşti (2004). Pe scena Operei Naţionale Bucureşti a susţinut rolurile Dorabella din Cosi fan tutte de Mozart, Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Cherubino din Nunta lui Figaro de Mozart, Siebel din Faust de Gounod, Lola din Cavaleria Rusticana de Mascagni şi altele.

Ivano Costantino s-a născut la Cagliari şi este licenţiat al conservatorului din aceeaşi localitate. A cântat în numeroase opere, în special Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Nabucco) şi Puccini (Boema, Madama Butterfly) şi mai ales muzică religioasă, fiind un colaborator constant al dirijorului Ezio Monti.

Maurzio Zanchetti s-a născut la Roma, unde şi-a început studile muzicale cu Mario del Monaco. A debutat în Boema, dar cele mai mari succese le-a înregistrat cu rolul lui Scarpia din Tosca de Puccini. A mai interpretat roluri în Manon Lescaut, Pagliacci, Cavalleria Rusticana, Otello şi altele.

Nicolae D. Bica este absolvent al Conservatorului George Enescu din Iaşi (1968). A predat teoria muzicii şi a fost dirijor de cor la Liceul de Artă din Braşov şi a condus formaţia corală Camerata Infantis şi corul G. Dima de pe lângă Filarmonica de Stat din Braşov, cu care a participat la numeroase concursuri şi turnee în străinătate. Din 1997 este profesor de dirijat coral la Universitatea Emanuel din Oradea.

Concertul s-a bucurat de un mare succes, la auditoriul obişnuit adăugându-se un mare numar de credincioşi catolici şi greco-catolici.

Joi, 1 noiembrie 2007

Filarmonica Braşov – Concert simfonic

În program:
Carl Maria von Weber – Uvertura Oberon
Frédéric Chopin – Concertul pentru pian nr. 1 în mi minor op. 11
Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia a V-a în mi minor, op. 64
Dirijor: Fernand Jung – Belgia
Solistă: Dana Protopopescu

Fernand Jung vine din Luxemburg, unde este director şi dirijor al Conservatorului de Muzică. Şi-a desăvârşit studiile muzicale la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles şi la Musikhochschule din Sarrebruch. În iunie 2000, la concertul de deschidere a Festivalului International de la Wiltz, a dirijat Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti cu Simfonia a IX-a de L.van Beethoven.

Dana Protopopescu, deşi născută în Bucureşti, elevă a Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”, a debutat la Braşov în vârstă de doar 16 ani cu Concertul nr. 4 de Beethoven. Acesta a fost începutul. Şi-a continuat studiile la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles, şi la Hochschule für Musik din Hanovra. Au urmat numeroase concerte, premii, etc. Menţionăm un recital de sonate împreună cu Mihaela Martin. În anul 2000, la Festivalul Internaţional de la Wiltz, solista a interpretat în compania Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti şi a Corului din Luxemburg, dirijor Fernand Jung, Fantezia pentru pian, cor şi orchestră de Beethoven, ce s-a bucurat de un real succes. De unde se vede că are o colaborare îndelungată cu dirijorul belgian. De pe Internet am mai aflat că, în 2003, la Luxemburg, împreună cu Orchestra Filarmonică din Lituania au cântat Concertul nr. 1 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 25 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, iar în România, au mai cântat concertul de Mendelssohn la Timişoara, în aprilie 2003, iar cel de Schopin la Sibiu, pe 1 martie 2007.

30 octombrie 2007 - Casa "Ştefan Baciu"

Moment aniversar

29 octombrie 1918 este data naşterii lui Ştefan Baciu. Prilejul a fost omagiat la Casa "Ştefan Baciu" din Braşov, strada Gheorghe Baiulescu 9.
A vorbit conferenţiar doctor Mariana Lăzărescu, de la Catedra de Germanistică a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secţia Traduceri.

Poet în primul rand, dar şi eseist, memorialist, ziarist. critic de artă, traducător, diplomat şi profesor universitar, Ştefan Baciu s-a născut în Braşov şi a făcut studii de drept la Bucureşti. În 1949 a emigrat în Brazilia, unde a stat până în 1962, când i s-a oferit un post de "Visiting Lecturer" pentru literatura şi cultura braziliană la Universitatea din Seattle, SUA. După 1964 a locuit în Hawaii, unde a fost "Professor Emeritus" al Universităţii din Honolulu, până în 6 ianuarie 1993, când s-a stins din viaţă. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în străinătate, poezia sa este profund marcată de nostalgia locurilor natale, pe care exilul n-a făcut decât s-o accentueze.

Comentariu lui Iulian CĂTĂLUI: Ştefan Baciu, cel mai faimos poet braşovean în străinătate a fost comemorat, recent, la casa memorială care-i poartă numele, în cadrul programului „Colocviile Baciu”. Activitatea lui Ştefan Baciu ca poet, memorialist şi traducător a fost prezentată cam fad şi comentată neacid de conf. univ. dr. Mariana Lăzărescu, de la catedra de Germanistică a Universităţii din Bucureşti. Dacă mai trăia, Ştefan Baciu ar fi putut împlini, pe 29 octombrie, venerabila vârstă de 89 de ani, poetul fiind născut în anul 1918 (şi decedat în 1993). Dar, n-a fost să fie! Orişicâtuşi, vorba lui Paul Goma, a trăit destul! Mariana Lăzărescu a precizat că Ştefan Baciu era mai cunoscut în America Latină decât în oraşul natal, Braşov! Hîm, ştiam şi noi platitudinile astea flasce! Ea a mai spus că poetul braşovean este citat în foarte multe enciclopedii şi dicţionare din întreaga lume şi că viaţa lui Baciu a fost un şir de aventuri, mai mult impuse decât voite. Lucruri ştiute, mai bine veneţai cu ceva nou! Ştefan Baciu a fost elev al liceului „Andrei şaguna” (zis şoguna, n.n.) din Braşov (pe care l-a absolvit în 1937), unde i-a avut profesori pe marele Emil Cioran la logică şi sociologie (potrivit cărţii baciene „însemnările unui om fără cancelarie”) şi pe mai micul Octav şuluţiu la franceză, şi a pomenit Braşovul în multe dintre cele peste 100 de volume de poezie, memorialistică, eseistică şi traduceri şi a peste 5.000 de articole şi studii din lume. Normal, omului i se făcea dor de Braşov. Baciu a considerat Braşovul drept un oraş al unei „convieţuiri democratice” (aici, cam exagerează, nu cred că a fost aşa, mai degrabă erau lumi şi culturi paralele, n.n.), multilingv, dominat de trei culturi: germană, maghiară şi română (mai degrabă, domina cultura germană! n.n.), el însuşi fiind un admirator al culturii şi literaturii germane, traducând din poeţi şi scriitori de limbă germană, îndeosebi din Trakl, care era austriac, în timp ce maghiara sa nu trecea de „Cseléd-magyar”, adicătelea limba învăţată „după ureche” sau pe maidan. Pe de altă parte, Baciu spunea despre „oraşul gotic de la poalele Tâmpei, Braşovul” (pe naiba, gotic, e toată ziua austro-ungar!) că este o capitală a epigramei, aici tronând, melancolic, ca un „vice-rege exilat”, maestrul Cincinat Pavelescu! Prof. Mariana Lăzărescu a mai vorbit despre faptul că Ştefan Baciu i-a cunoscut pe revoluţionarii latino-americani Fidel Castro şi Ernesto „Che” Guevara. Baciu, care fie vorba între noi era cam socialisto-comunist, spunea despre Castro (pe care l-a cunoscut în 1956) că, la început, a fost anticomunist şi că pe urmă s-a descoperit „vechiu marxist-leninist”, iar despre Guevara că obişnuia să folosească des cuvinţelul „che”, care în jargon local ar fi cam acelaşi lucru cu „mă” sau „bă”! Adică, bă Guevara, ia vino-ncoa! Ştefan Baciu l-a cunoscut pe „Che” Guevara în 1959, la o recepţie diplomatică la Ambasada Braziliei în La Habana şi când i-a spus că reprezenta un ziar antitotalitar, „revoluţierul” Che a schimbat brusc şi deodată subiectul! Lăzărescu a subliniat că Ştefan Baciu nu agrea presa braşoveană interbelică, considerând-o slabă, cu excepţia revistei în limba română „Braşovul literar şi artistic”, patronată de Cincinat Pavelescu, şi a publicaţiei în limba germană „Klingsor”. Atunci, de ce dracu’ publica în presa braşoveană?!

Uluitor!

Să vezi şi să nu crezi.

Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate lui Ion Lupu. Nu-l cunoaşteţi pe Ion Lupu? Înseamnă că sunteti încă tânăr! A fost membru al comitetului judeţean de partid, a predat „marxism-leninism”, „socialism ştiinţific”, „economie politică” şi, eventual, alte cursuri cu titluri diferite, dar cu acelaşi conţinut, dar – mai ales – a dirijat cultura braşoveană până în 1989, din umbră sau direct, ca redactor şef la ziarul local „Drum Nou” şi la revista „ASTRA - Lunar Politic-Social-Cultural”, pe unde publica şi ceva poezii. Da, pentru ca să-şi justifice amestecul în cultură, a scris şi poezii. (Când nu ai nici o idee, înşiri câteva cuvinte mai mult pe verticală decât pe orizontală şi, iată, a ieşit poezia. Cu proza e ceva mai greu! Aici frazele ar trebui să fie cât de cât coerente, plus riscul să întrebe cineva ce-ai vrut să spui.)

Vorbesc cu păcat! S-ar putea ca cel în cauză să creadă în valoarea operei sale; se întâmplă ca cei ajunşi la putere să-şi imagineze că ar fi ceva de capul lor, din moment ce nimeni nu-i contrazice. În plus, la bătrâneţe, eroul nostru a dorit să-şi construiască o biografie de om normal şi, cum nu mergea în versuri, a scris un fel de jurnal intitulat sentenţios „File salvate” (deşi este mai mult decât evident că au fost scrise recent) şi, iată proza, doar că rezultatul nu intră nicicum în literatură, fiindcă, pentru ceva atât de penibil, încă nu există un gen literar consacrat. Nu-l cunosc pe autor. Cu toate că ridicolul filelor sale este decelabil încă de la început, i-am citit totuşi cartea, nu pentru că m-ar fi interesat personajul, ci în speranţa că, prin intermediul ei, voi afla mai multe amănunte din viaţa culturală braşoveană din acea perioadă. Acum regret timpul pierdut cu lectura, timp ce ar fi putut fi utilizat cu mult mai eficient în orice altă activitate. Dar, pentru că infatuarea autorului şi grotescul unor minciuni sesisabile chiar şi pentru un cititor neinformat depăşeau orice limită, am relatat câteva dintre perlele lui Ion Lupu în „Oameni mici când au fost mari”, mic eseu scris în urmă cu câteva luni. Relatarea mea este, oricum, mai scurtă decât cartea sa.

Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor are prin forţa împrejurărilor o puternică garnitură de „foşti”. Acum, cu asemenea premiaţi, nu este de mirare că generaţia mai tânără, cu toate tentaţiile, nici nu-şi mai doreşte să se asocieze cu asemenea colegi şi se înscrie în asociaţii alternative ca „Uniunea Scriitorilor Profesionişti” şi altele asemenea.

Joi, 25 octombrie 2007 – Catedrala Romano-Catolică

Concertul orchestrei simfonice a Filarmonicii Braşov

Motivul probabil pentru care concertul săptămânal al filarmonicii brasovene s-a ţinut într-o biserică a fost Concertul nr. 1 op. 11 pentru corn şi orchestră al lui Richard Strauss. Într-adevăr, un concert pentru corn într-o sală mică, şi încă unul de Richard Strauss, ar fi fost aproape de neimaginat. În schimb, în spaţiul larg al unei catedrale, efectul a fost formidabil.

A interpretat Petre Gâscă, din Iaşi. Născut în comuna Horodniceni din judetul Suceava, cornistul Petre Gâscă a absolvit Conservatorul George Enescu din Iaşi ca şef de promoţie în 1985. După o bursă de studii la Lanciano - Italia, în 1990 a participat la Cursurile de vară de la Bayeruth – Germania. A cântat în compania multor orcheste, sub bacheta unor diriljori ca Ion Baciu, Mircea Cristescu, şi multi altii.

A dirijat Cristian Oroşanu.

Programul a mai cuprins Uvertura Scara de mătase de Gioacchino Rossini şi Simfonia a V-a în Si bemol major de Franz Schubert.

Sâmbătă 20 octombrie, 2007 - Muzeul de Artă

Lansare de carte: Nadia-Cella Pop – Senioria Cuvântului”, poezii

Au vorbit: prof. dr. Ovidiu Moceanu, Bianca Osnega şi Stelian Răducanu.

Poeta a recitat câteva din poeziile sale atât în limba română, cât şi în franceză şi italiană, cartea fiind una multilingvă.

De asemenea, au mai recitat câte o poezie în engleză, spaniolă şi greacă prietenii autoarei, traducători în limbile respective.

Octombrie, 2007

În Braşov avem de toate

Cine s-a îndoit vreodată că Braşovul nu ar fi un oraş muzical are acum motive să-şi schimbe opinia şi nu pentru că Iacob Mureşianu a fost braşovean sau fiindcă Ciprian Porumbescu şi-a lansat aici al său „Crai Nou”, ci datorită activităţii muzicale din zilele noastre. În afara concertelor săptămânale tradiţionale, ca cel de joi al Filarmonicei sau „Recitalul de la ora 5” de miercuri de la „Casa Mureşenilor”, iată câteva din această perioadă:
- Miercuri 10, Sala Comunităţii Evenghelice – Seară de Lied şi Literatură. Bianca Manoleanu – soprană, Remus Manoleanu – pian, Carmen Puchianu – texte. În program Norbert von Hannenheim, Norbert Petri, Wilhelm Georg Berger.
- Joi 11, Casa Armatei – Concertul Filamonicei Braşov
- Vineri 12, Casa Armatei – Cvartetele As Libitum, Voces, Gaudeamus. În program: Felix Mendelssohn Bartholdy octet op.20, George Enescu Octour op. 7
- Sâmbătă 13, Biserica Neagră, ora 12 – Götz Teutsch –violoncel, Eckart Schhlandt – orgă. În program H.P.Türk, J.S. Bach, Luca Lombardi, G. Kurtág, Dieter Acker.
- Sâmbătă 13, Biserica Neagră, ora 18 – Corul Bach Sibiu, Ursula Philippi – orgă, conducerea muzicală: Kurt Philippi. În program Rudolf Lassel – Patimile după Matei.
- Duminica 14, Biserica Neagră, ora 12 – Concert festiv cu suflători cu orgă. Dirijor: Adrian Petrescu. La orgă Steffen Schlandt. În program: Georg Friedrich Händel, Norbert Petri, Giovanni Gabrieli, Johann Sebastian Bach, Richard Strauss, Eduard Elgar.
- Duminica 14, Biserica Neagră, ora 18 – Concert vocal-simfonic. Corul Bach Braşov, Corul Astra, Orchestra Facultăţii de Muzică a Universităţii Transilvania. Solişti: Claudia Pop, Pataki Adorjan, Dan Popescu Conducerea muzicală: Steffen Schlandt. În program: G.A.Homilius, J.L. Hedwig, Cesar Franck.
- Luni 15, Muzeul de Artă – Mihai Ungureanu-pian, Cristina Anghelescu – vioara. În program Johannes Brahms – Scherzo in do minor şi Sonata no. 2 in la major, George Enescu – Sonata no. 3
- Miercuri 17, Muzeul de Artă – Valentin Gheorghiu – pian, Roxana Gheorghiu – pian, Cvartetul Gaudeamus. În program: Fr. Schubert – Fantezia în fa minor op. 103, G. Enescu – Rapsodia în la major op. 11, Robert Schumann – Cvintet op. 44
- Mineri 19 Sala Primăriei – Muzică şi Poezie: Mircea Diaconu, Cvartetul Gaudeamus, În program: Jules Massenet, Fritz Kreisler, W.A. Mozart - Luni 22, Sala Primariei – Cvartetul Gaudeamus, Marin Cazacu – violoncel. În program: W.A. Mozart – Divertimento RE op. 136, Franz Schubert – cvintetul cu două violoncele op. Sosth. 163

Cât despre concertul săptămânal al Filarmonicii, acesta a fost unul prin excelenţă rusesc: Aram Haciaturian şi Igor Stravinski. Deşi ameninţător la prima vedere, concertul a fost apreciat de public la cele mai înalte cote. Concertul pentru vioară de Haciaturian, cu multe inspiraţii din folclorul armean ce puteau fi la fel de bine şi româneşti, a relevat în solistul Florin Croitoru un violonist de mare clasă. Bis-urile sale au încântat publicul. Suita Pulcinella de Stravinski, sugerând o Italie văzută de un rus, a fost cel puţin amuzantă, astfel încât concertul s-a încheiat într-o notă de voioşie totală, oricât ne neaşteptat părea, gândindu-ne la stilul obişnuit al compozitorului. A dirijat Alexandru Lăscae, violonist şi dirijor român mai puţin cunoscut, deoarece din 1969, adică de la 27 de ani, s-a stabilit în Olanda, unde, în 1980, debutează ca dirijor cu orchestra Filarmonicii din Haga. A revenit în România în 1990 şi este în prezent dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Iaşi, dar şi dirijor permanent şi director artistic la orchestrele de cameră Arion (Haga) şi Musica Ducis, profesor la Conservatrorul Regal din Haga şi dirijor al orchestrei Atheneum a aceluiaşi conservator. (Sursa informaţiei: programul de sală al concertului, întocmit de muzicolog dr. Petre-Marcel Vârlan)

Cum muzica mai puţin simfonică nu este necesar să fie prezentată, ea având mijloace specifice de difuzare, pentru puţină culoare, remarcăm grupul folk indian ce îşi face cunoscută producţia în faţa troiţei de lângă Poştă cu două difuzoare de mare putere, ca simbol al legăturilor temporale, spaţiale şi de orice altă natură imaginabilă.

Joi 11 octombrie 2007 – Filarmonica Braşov

Concert simfonic

Dirijor: Ovidiu Dan Chirilă
Solist: Horia Mihail

În program:
Iacob Mureşianu – Uvertura Ştefan cel Mare
Joseph Haydn – concertul pentru pian şi orchestră în Re major, Hob.XVIII:11
Ludwig van Beethoven – Simfonia a V-a în do minor op. 67

Ineditul acestui concert a fost includerea în program a unei lucrări de Iacob Mureşianu, de la a cărui naştere se împlinesc 150 de ani. Amintirea sa a fost evocată de către doamna Lucia Bunaciu, nepoata compozitorului. De remarcat faptul că Uvertura Ştefan cel Mare, lucrarea cu tematică şi inspiraţie profund românească, a fost realizată de către Iacob Mureşianu pe când se afla în străinătate. Un motiv în plus pentru a-i respecta memoria.

Joi 11 octombrie, 2007 Muzeul de artă

Lansare de carte: Elena-Maria Cernăianu - Învierea din fruct

A prezentat Ion Popescu-Topolog

“Poezia Elenei-Maria Cernăianu este, în primul rând, una confesivă şi solară, cu metafore gata să explodeze de încărcătură semantică şi de dorinţa de a ajunge sub ochii cititorului cu puritatea lor investită de poetă. şi mai este versul ei pornit din două sentimente, pe care doar femeile le au pline şi necorupte: efervescenţa credinţei şi a dragostei. Amândouă sunt reflexul interior al unei mari trăiri, al unei pasiuni pe care nu o cunoaştem decât într-o manifestare matură şi calmă, nu în stigăt disperat de pasiune juvenilă. Trecerea anotimpurilor, fenomenele stihinice, gândurile materne, misteriosul Kyle, probează starea unei mari disponibilităţi sufleteşti, gata să explodeze la atingerea unor corzi sensibile, cum stă să izbucnească în lumină, în fiecare primăvară, corola florii pe care mugurul o ţine strânsă sub crusta protectoare.

Ioan Ardeleanu
(extras de pe manşeta coperţii)

Joi, 4 octombrie 2007 - Filarmonica Braşov, Orchestra Simfonică

Concertul de deschidere a stagiunii 2007-2008

Evenimentul a prilejuit o dublă aniversare:
- 130 de ani de existenţă a Filarmonicii Braşov
- 70 de ani de viaţă ai dirijorului Ilarion Ionescu-Galaţi

În program:
W.A.Mozart – Concertul nr. 9 în Mi bemol major, K.V. 271
P. Hindemith – Kammermusik nr. 3 op. 36
J.Brahms – Simfonia nr.1 în do minor op. 68

Dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi

Solişti: Cordelia Höfer (pian) şi Götz Teutsch (violoncel)

Cordelia Höfer este născută la München, a absolvit Academia de Muzică din Salzburg şi Academia de Muzică din München. Este parteneră în numeroase formaţii de muzică de cameră, profesoară de pian şi muzică de cameră la Universitatea Mozarteum din Salzburg.

Götz Teutsch, născut la Sibiu în 1941, a început studiul violoncelului la Bucureşti şi l-a continuat în străinatate, cu Karl Richter şi Enrico Mainardi. Din anul 1970 este membru al Filarmonicii din Berlin, devenind apoi, după doi ani, violoncelist-solo. A cântat sub conducerea lui Herbert von Karajan şi a lui Claudio Abbado. Este unul dintre membrii fondatori ai "Formatiei de 12 violoncele" a Filarmonicii din Berlin.

Cu acest prilej a donat Filarmonicii Braşov un pian de concert, la care tocmai a cântat Cordelia Höfer.

4 octombrie 2007 - Muzeul de Artă Braşov – "ARTA LUMINII"

Autorul este Waldemar Mattis-Teutsch.
Date biografice
1950 - Se naşte la Sfântu-Gheorghe;
1971 – Colaborează la realizarea unui mozaic pe peretele exterior de la Casa de Cultură din Suceava;
1971-1975 - Studii la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu";
1980 – Participă la realizarea mozaicului de pe zidul exterior al "Uzinelor de Autocamioane" din Braşov;
1988 – Obţine premiul pentru acuarelă "Sinaide Ghi" - Roma;
1993 – Participă la un curs privat de initiere în holografie;
1996 – Construieşte şi instalează un laborator privat de artă holografică la Braşov;
2003 – Obţine premiul pentru holografie "Shearwater" al anului 2003.

Expoziţia ocupă toate cele trei săli de la parterul Muzeului de Artă, plus galeria "Europe".

Septembrie, 2007 - Artă stradală

Poate că titlul nu este cel mai potrivit, dar nu titlul contează, ci efectul. Acesta, efectul, este plăcut ochiului. Exponatele pot fi şi ele discutate, dar iarăşi nu valoarea artistică este cea care, cel puţin aici, contează prea mult. La acest început de toamnă, bulevardul din faţa primăriei Braşov a primit o pată de culoare prin mai multe panouri cu mici mozaicuri, printre care sunt răspândite şi câteva sculpturi. Un banner ne informează că este vorba despre „Simpozionul naţional de artă – Braşov 2007”, ediţia a V-a. Nu ni se spune cine sunt autorii, şi poate că nici nu era necesar. Mozaicurile reprezintă reproduceri după lucrări bine cunoscute, de la antichitate şi până la cele moderne.
Atenţia trecătorilor este cu certitudine atrasă, ceea ce foarte bine. Opiniile sunt gratuite ceea ce este şi mai bine.

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007

Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006

Evenimentele lunii iulie 2006

Clic aici pentru evenimente mai vechi