EVENIMENTE

27 - 30 martie, 2008 AULA MAGNA - UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

Foto reporter

TÂRGUL INTERNAŢIONAL DE CARTE ŞI MUZICĂ

Cu răbdare şi tenacitate, se pot naşte chiar şi tradiţii. Târgul Internaţional de Carte şi Muzică din Braşov se află deja la a cincia ediţie. Meritul aparţine Asociaţiei „Libris Cultural”, prin preşedintele ei, domnul Virgil Oniţă, principalul organizator al acestei manifestări. Chiar dacă, pe de o parte, nu este încă tocmai internaţional şi, pe de altă parte, contribuţia editurilor locale este şi ea pe măsura posibilităţilor – adică modestă –, datorită participării serioase a marilor edituri bucureştene, târgul braşovean este deja unul important în peisajul cultural românesc. Foto reporter

La deschidere au oficiat primarul Braşovului, Ion Ghişe – din ce în ce mai mult implicat în acţiuni culturale – preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, Doru Munteanu, cancelarul Universităţii „Transilvania” Braşov, în calitate de gazdă, profesor universitar doctor Iuliana Rogozea, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov, Nicolae Ciucurel şi, bineînţeles, iniţiatorul acţiunii, preşedintele Asociaţiei „Libris Cultural”, Virgil Oniţă. Foto reporter





Pe lângă expoziţiile de carte şi discuri, fireşti într-un asemenea târg, organizatorii au inclus şi numeroase lansări, micro-recitaluri şi alte acţiuni, prin care, pe lângă editori, scriitori, poeţi şi artişti de tot felul au avut ocazia să-şi etaleze talentul şi ideile.

Am numărat 46 de asemenea manifestări, dar cu siguranţă că au fost mai multe.



Sâmbătă, 22 martie, 2008 - Librăria „Şt. O. Iosif”

Foto reporter

Lansare de carte – Gilles Leroy, Alabama Song

Cartea a primit premiul Goncourt în 2007 şi iată că, abia intraţi în 2008, ea este tradusă în limba română şi lansată – unde? – la Braşov, în prezenţa autorului. Trebuie să recunoaştem că este un eveniment cu care librăria „Şt. O. Iosif” se poate mândri.

Traducerea cărţii aparţine lui Nicolae Constantinescu, iar editura este „Pro Editură şi Tipografie”.

La lansare, au vorbit Ionuţ Rădulescu din partea editurii şi Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor. Gazdă a fost doamna Ana Oniţă, co-patron al librăriei.

Foto reporter După mulţumirile de rigoare, Gilles Leroy a explicat ce anume l-a atras către acest subiect. Este vorba despre viaţa Zeldei Fitzgerald, soţia celebrului scriitor Scott Fitzgerald. Deşi cartea este scrisă la persoana întâia, sub forma unui jurnal, autorul ne atrage atenţia că trebuie să citim cartea ca pe un roman şi nu ca pe o biografie în sensul strict al cuvântului. Printre altele, el a spus: „Ceea ce m-a pasionat cel mai mult la familia Fitzgerald a fost dorinţa lor de libertate. Ei vor rămâne întotdeauna nişte personaje tinere, pentru că nu au avut timp să îmbătrânească. Un alt lucru important, care m-a atras foarte mult la cei doi a fost pasiunea cu care şi-au distrus viaţa, aşa cum copiii îşi distrug propriile jucării. Aşa cum a spus şi Françoise Sagan despre ei, aveau totul pentru ca să fie fericiţi şi au făcut tot ce au putut ca să fie nefericiţi.” De asemenea, a mărturisit că este pentru prima oară când îşi prezintă cartea într-o ţară străină. Iată că încă odată Braşovul se mândreşte că a fost ales.

Bineînţeles, în final, autorul a acordat autografe.

Marţi, 18 martie 2008, - Casa Mureşenilor

Foto reporter

Recital Anton Niculescu & Nicolae Licareţ

În program, cele trei sonate pentru violoncel şi pian de J. S. Bach

Cu violoncelistul Anton Niculescu ne-am mai întâlnit în urmă cu câteva săptămâni, mai exact pe 24 ianuarie 2008, când a interpretat lucrarea lui Max Bruch, Kol Nidrei op. 47 pentru violoncel şi orchestră.

Nicolae Licareţ este binecunoscut publicului din România ca pianist, clavecinist şi organist.

Ambii solişti sunt născuţi în Bucureşti, unde şi-au făcut şi studiile muzicale, fiind absolvenţi ai Conservatorului de Muzică Bucureşti. În prezent, Anton Niculescu este solist-concertist al Filarmonicii Braşov, iar Nicolae Licareţ al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, unde este şi Director Artistic.

Recitalul celor doi a fost o încântare pentru spectatori, din nefericire foarte puţini, din cauza timpului nefavorabil şi – mai ales – a publicităţii aproape inexistente.

„Primăvara poeţilor”

Pentru că modelul „Le Printemps des Poètes” s-a răspândit în toată lumea, „Primăvara poeţilor” nu putea să nu prindă şi în România, unde – nu-i aşa - tot românul este poet”. La Braşov manifestarea se află deja la a patra ediţie. Dacă în urmă cu două săptămâni grupul „Cai verzi” ne-a oferit un spectacol complex la librăria OKIAN, săptămâna aceasta a fost rândul altor manifestări.

Foto reporter Şirul acţiunilor a fost deschis luni, 10 martie, la librăria „Şt. O. Iosif”, cu lansarea volumului de poezii “Tărâmul fragil” de Claudiu Mitan. Au prezentat: Doru Munteanu, A.I. Brumaru, Nicolae Stoie. Tot acolo marţi, 11 martie, a urmat recitalul de muzică şi poezie “Ritmuri literare. Ritmuri muzicale”, cu participarea elevilor de la Liceul de Arte Plastice “Hans Mattis Teutsch” Braşov şi de la Liceul de Muzică “Tudor Ciortea” Braşov, Coordonator Prof. Alina Mândru. Miercuri, 12 martie, Libris Braşov şi Editura Pastel au organizat lansarea volumului de poezii “Neînserate Dimineţi”de Preot. Dr. Cristian Muntean. Au prezentat: Ana Oniţă, patronul librăriei, editorul şi prefaţatorul cărţii, Gabriela Daraban şi respectiv Florin şindrilaru, Doru Munteanu, preot prof. dr. Ovidiu Moceanu, şi preot prof. dr.Vasile Oltean.

Foto reporter Joi, 13 martie, a fost o zi cu ghinion pentru cei ce nu au venit la galeria Kron-Art, unde Gabriel Stan – bun organizator – a strâns laolaltă poeţi, artişti plastici şi muzicieni. Nu întâmplător, în deschidere a avut loc vernisajul expoziţiei lui Aurel Dumitru, o adevărată poezie în arta plastică. Lucrările sale nu sunt nici picturi, nici sculpturi, nici basoreliefuri, ci colaje colorate, realizate din diferite materiale şi obiecte. Ceea ce impresionează este armonia culorilor, multe dintre ele realizate din materiale inedite, ca făina de porumb sau bostan uscat şi fărâmiţat, menite toate să dea impresia de natural şi firesc.
A prezentat Horia Cucerzan.
Foto reporter Născut în 1945 în judeţul Alba, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Aurel Dumitru a avut numeroase expoziţii în ţară şi chiar în străinătate. Cu toate acestea, sensibilitatea artistului nu l-a părăsit şi, de necrezut la cei 53 de ani ai săi, a trebuit să-şi scurteze discursul din cauza emoţiilor ce l-au cuprins în mod intempestiv.

A urmat lansarea cărţii de poezii „ReIntoarcere la Şchei” de Şt. A. Banaru. A vorbit preot profesor dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Primei Şcoli Româneşti” din Şcheii Braşovului, care a prefaţat şi cartea. Cu voia domniei sale, reproducem aici această prefaţă, intitulată „POPAS SUFLETESC IN SCHEI”. Iat-o:

Foto reporterCondamnat să te naşti, să trăieşti şi să ai simţământul cunoaşterii deschis spre lumina vie în Şcheii Braşovului, nu poţi să nu încerci, filtrată prin simţul gândirii, obligaţia morală de a restitui, zonei care te-a format, obolul recunoştinţei tale. De aici s-a născut cartea poetului braşovean, de fapt şcheianul Şt. A. Banaru, care ne-a obişnuit de multă vreme să ne alimenteze cu metafora sa, plăcerea de a respira şi cunoaşte valorile estetice şi morale, cu care Şcheiul s-a legitimat în faţa istoriei. Poetul s-a aşezat, asemeni gânditorului de la Hamangia, cu braţele sprijinite de piatra caldă a gândirii, pentru a privi, mai întâi, de la înălţimea Tâmpei, Şcheiul, vederea-i poposind asupra celor două juvaiere ale sale, bisericile Sf. Nicolae si Sf. Treime, cele două citadele creştine, istorice din Şchei. Apoi a pătruns în interiorul lor plecându-se în faţa icoanelor sacre, găsite ca adevărate grădini ale Raiului. Sensibilizat şi sentimentalizat de obiceiurile locale, poetul participă, alături de localnici, la noaptea Învierii în aceste spaţii sfinte, unde diaconul Coresi a plămădit prin tipar limba strămoşească, în spaţiul în care se năştea prima şcoală şi unde poposeau, aducând cu ei prinosul valorilor spirituale, marii cărturari ai ţării, între care şi Anton Pann, Ciprian Porumbescu, mitropolitul Andrei Şaguna.

Aflat încă la înălţimea Tâmpei, poetul este impresionat de prezenţa somptuoasă a troiţelor, care implantează în spaţiul şcheian veşnicia credinţei strămoşeşti şi, în completarea existentei lor milenare, pământul din jurul lor s-a bătătorit de Junii şcheieni - un obicei ce vine din negura veacurilor şi care declanşează şi azi resortul mândriei de a fi român şi şcheian.

Bun cunoscător al obiceiului Junilor, mare admirator al frumuseţii acestui rit strămoşesc, autorul volumului, monografic am putea spune, realizat în versuri, aşează în poezii de mare sinceritate sufletească, imagini estetice profunde, coborând în interiorul cunoaşterii şi hrănind-o prin informaţii poetice despre drumul Junilor, hora strămoşească, purtarea steagurilor, aruncatul buzduganului şi alte obiceiuri arhaice, păstrate prin vreme.

Iremediabil atras de „vatra" strămoşească, fiul poet al acestor meleaguri părăseşte înălţimea Tâmpei pentru a poposi la Pietrele lui Solomon, scormonind mărturii orale ori arheologice de atestare dacică şi împletindu-le cu legenda coroanei acestui rege, coroana ce a dat numele cetăţii ce se va întemeia mai târziu (Kronstadt).

A treia secţiune a volumului, „Reîntoarcere la Şchei", este, aşa cum explicitează autorul, un „Curriculum vitae", alcătuind, în acelaşi timp, un testament literar, care se înscrie, ca intenţie, după opinia mea, în tradiţia marilor clasici Eminescu, Coşbuc, Goqa sau Arghezi.

Îl cunoaştem astfel pe copilul viitor poet, trăindu-şi cei mai frumoşi ani ai vieţii, dar şi pe total sau, crescut la ţară, unde dormea pe cuptor şi mânca „mălai cu urzici ".

Aflăm că în locuinţa copilăriei din Şchei era şi o„casă mare" (mereu închisă şi destinată doar musafirilor); avea şi un bunic, nu cu multă şcoală, dar cu multă înţelepciune, care i-a inoculat „otrava" băsmuirii. Apoi a mai mers, firesc, şi la şcoală, dar până atunci, asemenea lui Columb, a descoperit „Ciocracul" si apoi strada „Coastei", pe care a denumit-o, pe bună dreptate, o „Golgota personală". Trecerea anilor venea cu adaosuri de cunoaştere, de particularităţi locale, care ofereau copilului un univers mirific, din care nu lipseau ielele sau „şişca", dar şi primele avantaje ale civilizaţiei urbane, gazul metan sau lumina electrică.

Sărbătorile aşezate în calendarul creştin al ortodoxiei aveau, în Şchei, pentru copilul, căruia abia i se deschideau pleoapele cunoaşterii, o semnificaţie aparte. Fericit că nu e "băiată" să nu poată intra primul în case de Anul Nou, are, totuşi, „privilegiul" de a îngheţa iarna, mergând cu „sorcova, vesela", care numai veselă nu era, după ce gerul pătrundea până la oase.

După cele trei volume de versuri cu caracter mai general („ Mai mult decât o elegie" - 1972, „In medias res" - 2006 şi „Eterna Românie" - 2007) şt. A. Banaru ', oferă publicului această nouă carte de suflet specială, încărcată de recunoştinţa pentru meleagurile natale, care i-au turnat în suflet lumină, cartea postulându-se într-un act de mulţumire adresat „trocarilor" săi adevăraţi, purtători de tradiţii, din care, din păcate, foarte mulţi „s-au dus ca păpădia", cum spune cu nostalgie poetul.


Pentru ilustrare, redăm mai jos şi poezia cu care începe volumul, reprodusă şi pe coperta a patra:

CUIB VULTURESC


Când nostalgia vârstei dă năvală
Şi-aş vrea să-mi retrăiesc copilăria,
Mă reîntorc la Şchei ca să respir vecia
Din atmosfera lui patriarhală.
Dar, trist, constat că-şi pierde poezia,
Pe an ce trece lumea-i mai banală.
Chiar şi duminicile sunt de smoală.
,,Trocarii" mei s-au dus ca păpădia...
Nici merii în grădini nu mai rodesc,
Casa bunicilor stă într-o rână.
O vilă o înghesuie, păgână
Insultă pentru cuibul vulturesc.

...Dar tot mai fac prin Şcheiul meu popas
Să-i văd pe Junii ce ne-au mai rămas.

Foto reporter


A cântat Costin Rujoiu la flaut, acompaniat la pian de Alexandra Fitz. Foto reporter












Programul a fost completat cu versuri citite de către autorii lor şi, aşa cum ne-am obişnuit, muzică. Printre poeţi i-am notat pe Dan Moruzi, Adrian Munteanu, Adrian Lesenciuc şi alţii.

Conform programului anunţat, tot pe 13, tot la Kron-Art, odată cu Ştefan Banaru, ar fi trebuit ca un alt poet braşovean cu vechi state de serviciu, George Puşcariu, să-şi fi lansat noul volumul său de versuri. N-a fost să fie aşa. S-a întâmplat însă pe 14, adică vineri. Cartea se numeşte „EVANTAIE PRIN CALENDARE sau HAIKU PRE LIMBA ROMÂNULUI” şi este foarte frumos realizată din punct de vedere grafic şi tipografic, ilustraţiile aparţinând editorului, Gabriel Stan. A prezentat Ecaterina Pavel, care semnează şi prefaţa cărţii, inspirat intitulată „Doinind haiku-uri”. Amintindu-ne că volumul anterior, intitulat „Haiku prin anotimpuri”, a fost lansat în urmă cu mai puţin de un an, mai exact pe 13 aprilie 2007 (are el ceva cu ziua de 13), putem trage concluzia că această stare îl caracterizează pe poet, cel puţin în această perioadă a vieţii sale. Rămâne să vedem dacă prolixitatea sa este reală, sau dacă nu cumva exigenţa sa are un filtru cu ochiuri prea mari. A doua întrebare este: de ce haiku? Ce-i drept, acest stil a luat o mai mare amploare în afara Japoniei, unde s-a născut cu mult timp în urmă. Diferenţele, însă, sunt atât de mari, încât japonezii probabil consideră o infamie folosirea abuzivă a acestui termen. Evident că, pentru evitarea unor comentarii inutile ar fi fost mai indicată găsirea unui alt cuvânt, mai adecvat conţinutului, fiindcă, într-adevăr, deosebirile sunt atât de mari încât singura asemănare – faptul că, în ambele variante, poemul trebuie să fie scurt – nu justifică identitatea nominală. Teoretic, noi ne limităm să afirmăm că haiku (haikai sau hai-kai) este un poem din 17 silabe, structurat în trei versuri de câte 5, 7 şi 5 silabe. De regulă, acesta este singurul element ce a atras atenţia poeţilor europeni şi americani, iar cum în ultimul timp, mai exact de când poezia modernă nu mai este obligată să mai aibă nici rimă, nici ritm şi nici măcar frumuseţe, nici măcar această cerinţă nu mai este respectată. Aici există şi o justificare: ea, într-adevăr, nu mai este necesară. De ce? Pentru asta ar trebui să ştim ce este cu adevărat un haiku pentru japonezi. Neînţelegerea semnificaţiei originale se vede chiar şi din definiţia lui în dicţionarele noastre, definiţie centrată pe numărul silabelor. Corect ar fi trebuit spus semne şi nu silabe. Se mai spune, tot eronat, că limba japoneză este silabică. Orice limbă este silabică; altfel nu am putea vorbi. Nu limba, ci scrierea japoneză este silabică. Aşa numitele caracterele „kana” reprezintă silabe. Pentru a înţelege ce înseamnă haiku pentru japonezi, ar fi trebuit mai întâi să ne fi transpus în urmă cu câteva secole, atunci când haiku-ul a fost inventat sub influenţa filozofiei Zen-ului. Cele trei direcţii principale pe care era organizat în Japonia acelor timpuri învăţământul general şi cel artistic în special, erau: caligrafia, poezia şi pictura. Frumuseţea scrierii era atât de importantă, încât un caligraf putea să lucreze câteva săptămâni la un singur semn. Peisajele japoneze sunt binecunoscute. Poezia lega cele două elemente într-un ansamblu de trei ce se susţineau reciproc, amplificându-şi valoarea. Poemul era scris chiar pe tablou, bineînţeles pe verticală. Evident că trebuia să fie scurt. De aici şi structura lui de trei versuri. Nici nu ar mai trebui spus că legătura dintre conţinuturile poemului şi al peisajului este intrinsecă. Prin definiţie deci, haiku-ul se referă la natură. Primele haiku-uri au fost inspirate de tablou. Ulterior, s-au scris şi haiku-uri independente, ce puteau inspira execuţia unui tablou adecvat. Ceea ce contează pentru un japonez este deci ansamblul caligrafie, poem, tablou şi nu doar una dintre componentele sale. Haiku-ul, împreună cu tabloul, aveau deci o valoare estetică. Mă aşteptam ca ilustrarea cărţii să ţină seama de aceasta, dar se pare că aş cere prea mult. În ceea ce priveşte poezia lui George Puşcariu, ipoteza cu ochiurile plasei se confirmă, dar nu putem ignora unele versuri inspirate, demne chiar de poezia mare. Pentru exemplificare, o reproducem pe cea intitulată Ceaikovsky, chiar dacă nu este un haiku.

Foto reporter



Notele căzute frunze de piane
Lebedele albe s-au făcut diane.

Chiar Ceaikovsky depărtările aduce
Ca un ren în pasul elegant de duce.

Trist a fost să tragi în sfintele piane
Gloanţe hăbăuce ucigând icoane.

Clopotele plâng în albe crizanteme
Lebede prea triste-n lacuri de poeme.

Ca un tren blindat prin stepă trece luna
Din Esenin crivăţul recită-ntruna.

Arcuri de triumf în faţa lui se-nclină,
Albii lui mesteceni scutură lumină.

Lebedele au broboadele cernite
Murmură Siberii jalea din morminte.

7 martie 2008 – Librăria RALU

Foto reporter

Lansare de carte

Se numeşte „Esenţe în procesul educării şi formării fiinţei umane”, a fost scrisă de către Nicolae Florin Tudorescu, medic, şi a fost scoasă la Editura „Lux Libris”.

Cartea are un puternic mesaj educativ, aşa după cum a rezultat din prezentarea făcută de către editor (Dr. Ing. Florin Gabriel Andrescu), cât şi de autor.

Nu ne rămâne decât s-o citim şi-apoi, mai vedem...

 

6 Martie 2008 – Filarmonica Braşov

Concert Simfonic

Dirijor: ALEXANDRU LĂSCAE (Olanda)
Solişti: ADRIAN BERESCU – Vioara
FILIP PAPA – violoncel
În program:
J. Brahms – Dublu concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor, op.102
R. Strauss – „Capriccio" pentru orchestră de coarde
R. Strauss – Suita pentru orchestră „Burghezul gentilom", op. 60
Vioară solistă: Dănuţ Manea (concert-maestru)

Alexandru Lăscae ne-a rămas în memorie cu prezenţa sa anterioară, nu mai demult decât 18 octombrie 2007, când ne-a cântat Haciaturian şi Stravinski. De data aceasta, a venit „cu echipa”. Atât violonistul Adrian Berescu cât şi violoncelistul Filip Papa sunt membri ai Filarmonicii „Moldova” din Iaşi, unde Alexandru Lăscae este dirijor permanent. Toţi trei şi-au făcut primele studiile muzicale în Iaşi (Lăscaie şi la Bucureşti, unde s-a născut), soliştii fiind şi colegi de generaţie. În prezent, Adrian Berescu este concert-maestru, iar Filip Papa este şeful partidei de violoncele. Unirea forţelor celor trei aşi în Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de J. Brahms a fost o idee demnă de toată lauda.

R. Strauss ar fi fost mai inspirat dacă, în loc de Suita „Burghezul gentilom”, şi-ar fi intitulat lucrarea „Capriciu”, „Fantezie”, sau mai bine „Suită trăsnită”. Încercând să-l modernizeze pe Lully & co., nu a făcut decât să acutizeze întrebarea: „încotro se îndreaptă muzica contemporană?”. Unele piese sunt în cel mai bun caz nostime. În „Capriccio” pentru orchestră de coarde, în schimb, a realizat un cântec de leagăn, deloc capricios şi – mai ales – lipsit de originalităţile atât de caracteristice lui. Se vede că a fost una dintre compoziţiile sale târzii, când – mai puţin vijelios – devenise mai reflexiv.

 

3-11 martie 2008 – Galeria EUROPE

Foto reporter

Olimpiada judeţeană de arte plastice şi decorative, arhitectură, arte ambientale şi design, istoria artelor şi arhitecturii.
Expozanţi: elevii Liceului de Arte Plastice Braşov
Foto reporter Foto reporter

 

 

 

 

 

 

 

 

Vineri, 29 februarie 2008 – librăria Okian

Caii verzi de pe pereţi

la a treia întâlnire a grupului de litere-sunete-şi-culori. Foto reporter

Acest grup s-a constituit în decembrie 2007, sub umbrela Fundaţiei Arania, reunind, în numele prieteniei, poeţi, artişti plastici şi muzicieni, care şi-au dorit o alternativă culturală informală la griul interminabilei tranziţii. Credinţa membrilor grupului este aceea că o gură de aer cultural tras tare şi frecvent poate readuce, în timp, gura de rai.

Această a treia întâlnire s-a petrecut sub semnul primăverii, anunţată prin două sărbători al căror conţinut şi raţiuni le-am pierdut: Dragobete-Cap de primăvară şi Mărţişorul.

Foto reporter Replica culturală s-a făcut prin poezie de dragoste (semnată de Mihaela Malea Stroe - prezentată tandru şi elegant de criticul Bianca Osnaga -, de debutantul Andrei-Adam Dosa - introdus de poetul Laurenţiu-Ciprian Tudor -, de poetul Baubec Izzet şi de către sensibilul sonetist al Braşovului, Adrian Munteanu), muzică (oferită generos şi mereu profesionist de cvartetul Gaudeamus) şi culoare (mijlocită nouă de pictorul Ervin Koszta).

Aceste întâlniri ale grupului de litere-sunete-şi-culori Caii verzi de pe pereţi se vor lunare, în diferite locaţii, grupul asumându-se ca prezenţă itinerantă.

Laurenţiu-Ciprian Tudor

 

28 februarie 2008 – Filarmonica Braşov

Concert Simfonic
Foto reporter


Dirijor: Gottfried Rabl (Austria)
Solist: Horia Mihail – pian
În program:
A. Liadov – „Lacul fermecat", legendă pentru orchestră op.62
L.v. Beethoven – Concert nr.3 în do minor pentru pian şi orchestră, op.37
S. Rahmaninov – Simfonia nr.2 în mi minor op.27

Gottfried Rabl vine din Austria. A studiat pianul şi a obţinut diploma de absolvenţă pentru corn, dirijat şi corepetiţie la Universitatea de Muzică din Viena, oraşul său natal. La Braşov a venit cu o lucrare a unui compozitor rus, cvasi-necunoscut: Anatoli Liadov (1855-1914). „Lacul fermecat” ar fi trebuit să facă parte dintr-o operă, care însă nu a fost terminată niciodată, aşa ca a fost prezentată în primă audiţie la Sankt Petersburn, în 1909, ca lucrare independentă.

Pianistul braşovean Horia Mihail este prezent pentru a doua oară în această stagiune, de data aceasta cu Concertul nr. 3 de Beethoven. (Data trecută l-am ascultat interpretând Concertul pentru pian şi orchestră în Re major al lui Haydn, sub bagheta lui Ovidiu Dan Chirilă. S-a întâmplat în 11 octombrie 2007)

 

28 februarie 2008 – Galeria KronArt

Vernisaj
Foto reporter

Expune Viorica Ardeleanu – Covács. Este profesoară la Liceul de Arte Plastice Braşov, absolventă a Institutului de Arte Plastice "Ion Andreescu", din Cluj, la sectia pictura şi membră a filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Foto reporter

A vorbit soţul artistei, profesor de muzică, graţie căruia vernisajul a beneficiat de un moment muzical realizat de doi dintre elevii săi.

 

 

 

 

Mansarda Baiulescu


Foto reporter

Editura Dealul Melcilor din Braşov a lansat cartea „Taina nerelevată de Einstein” de Lenke Becker.

Cartea are şi un subtitlu: „Viaţa şi replicile ei în cadrul relativităţii spaţio-temporale”.

Dacă ar fi ştiut Einstein ce taină ţinea el ascunsă. . . .

 

 

 

 

Marţi, 27 februarie 2008

Filarmonica din New York a concertat la Phenian, în Coreea de nord, sau Republica Populară Democratică a Coreei, conform denumirii oficiale, una dintre ultimele ţări cu democraţia în titulatură. Ăsta da eveniment, dacă nu mi-ar aminti de concertul de la Bucureşti din 1958, când Yehudi Menuhin si David Oistrah au interpretat concertul pentru două viori de Bach. În afara semnificaţiei strict muzicale – se întâlneau cei mai mari doi violonişti ai timpului – semnificaţia politică era majoră: în plin război rece, se întâlneau la Bucureşti un american şi un rus. Era la puţin timp după moartea lui Stalin, şi după retragerea trupelor sovietice din România, astfel că întâlnirea celor doi era interpretată ca o posibilă dezgheţare a relaţiilor dintre Est şi Vest. N-a fost să fie aşa! Au fost necesari încă peste treizeci de ani, dar acesta este un alt subiect.

Joi, 21 februarie 2008 – Filarmonica Braşov

Concert Simfonic

Dirijor: Cristian Oroşanu
Solişti: Alina Nauncef – vioară şi Eva Cuşmir - pian
În program:
W.A. Mozat – Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în Sol major, K.V. 216
W.A. Mozat – Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor, K.V. 466
L.v. Beethoven – Simfonia a IV-a în Si bemol major, op., 60
Pe Cristian Oroşanu l-am mai văzut în Braşov nu demult, mai exact pe 25 octombrie 2007, când a dirijat concertul săptămânal al Filarmonicii locale, ce a cuprins atunci şi Concertul nr. 1 op. 11 pentru corn şi orchestră al lui Richard Strauss, avându-l ca solist pe Petre Gâscă, din Iaşi. Includerea acestui concert în activitatea sa nu este deloc întâmplătoare: cornul a fost prima sa specialitate muzicală. Atras de arta dirijoratului, a urmat-o şi pe aceasta la Secţia Dirijat orchestră din cadrul Universităţii de Muzică din Bucureşti, dar. . . prima dragoste nu se uită niciodată. În prezent, el este dirijor permanent al Operei Române din Cluj-Napoca şi asistent universitar la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din aceeaşi localitate.
Alina Nauncef provine din Râmnicul Vâlcea. Interesant acest oraş cu doi de â; a dat mulţi muzicieni valoroşi în ultimul timp. S-a titrat totuşi la Braşov, unde a urmat şi cursurile de masterat. În prezent este preparator universitar la Facultatea de Muzică din Braşov şi doctorand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Evoluează ca solistă alături de orchestrele Filarmonicilor din Rm. Vâlcea, Ploieşti şi altele.
Eva Cuşmir, în schimb, este din Iaşi, centru cu vechi tradiţii muzicale. A absolvit Academia de Muzică din Bucureşti. În prezent face carieră solistică în Franţa, dar şi în România, ca invitată a orchestrelor simfonice ale filarmonicilor oraşelor importante, cu concerte de Mozart, Beethoven, Weber, Mendelssohn. Rachmaninov, şi altii.
Cu două concerte celebre de Mozart şi o simfonie de Beethoven ar fi inutil să mai scriu că a fost un concert cât se poate de agreabil.

 

Miercuri 20 februarie – Muzeul de Artă Braşov

Expoziţia "Legături de sânge/In the Blood"
Foto MAB

După ce în luna noiembrie a anului trecut a fost deschisă în premieră la Librăria Cărturăreşti din Bucureşti şi ulterior, în perioada 20 ianuarie – 14 februarie 2008, la Muzeul de Artă Constanţa, expoziţia Legături de sânge/In the Blood se va afla la Braşov pentru mai mult de două săptămâni (20 februarie – 9 martie 2008). Organizată de Muzeul de Artă Braşov în colaborare cu Ordinul Arhitecţilor din România – filiala Braşov, Covasna, Harghita, expoziţia prilejuieşte un dialog peste generaţii între George Matei Cantacuzino, personalitate polivalentă, unul dintre marii arhitecţi din perioda interbelică, şi nepoata sa, Ilinca Rowell-Cantacuzino, artist plastic din Marea Britanie.
Chiar dacă nu l-a cunoscut decât prin intermediul amintirilor bunicii şi al lucrărilor de artă, Ilinca Rowell-Cantacuzino şi-a propus să aducă un omagiu bunicului său şi să reaşeze opera sa în circuitul valorilor din cultura românească. Excepţionalitatea evenimentului decurge din punerea în scenă a unei întâlniri imposibile, care sfidează timpul şi spaţiul. Prin juxtapunerea lucrărilor lui George Matei Cantacuzino celor realizate de nepoata sa se realizează un studiu sentimental şi subiectiv al relaţiei dintre doi artişti, relevând multiple afinităţi, în pofida unor destine diferite.
Expoziţia cuprinde 66 de lucrări (pictură şi grafică), realizate în tehnici diverse: ulei pe pânză, acuarelă, grafit, pastel etc. În funcţie de criterii tematice şi stilistice, lucrările sunt grupate în mai multe cicluri: Alb şi Negru, Peisaj, Iaşi, Ceainărie, Acuarele şi Pastel. Cele 11 caiete de schiţe prezente în expunere sub titlul A Desfăşura sunt realizate de Ilinca Rowell-Cantacuzino.
Foto MAB Peisajele lui George Matei Cantacuzino, fidele unei viziuni obiective, marcată de experienţa postimpresionismului, sunt proprii unei expresii artistice specifice picturii româneşti din perioada interbelică. Construcţia riguroasă, delimitarea exactă a planurilor, interesul pentru peisajul urban, sugerează că lumea este privită mai ales cu ochii profesionistului, ai arhitectului.
Ilinca Rowell-Cantacuzino se plasează pe coordonate artistice diferite, fiind solid ancorate în actualitatea artistică contemporană. Plasându-se în general în sfera abstracţionismului, ilustrând un pronunţat interes pentru experimente plastice, lucrările sale sunt în primul rând rodul unor confesiuni intens personalizate.

Radu Popica

George Matei Cantacuzino s-a născut în anul 1899 la Viena. După ce studiază arhitectura la Academie des Beaux-Arts - Paris se întoarce în Româia, unde proiectează câteva dintre cele mai semnificative edificii ale vremii precum banca Chrissovelloni din Bucureşti. Printre lucrările sale se regăsesc Hotelul “Bellona” şi Villa Aviana, situate pe litoralul Mării Negre, precum şi proiectul de restaurare a Palatului Mogoşoaia.
Regimul comunist îl condamnă la 5 ani de muncă silnică. În anii patruzeci devine profesor de Istorie a Arhitecturii la Institutul Ion Mincu. În anii cincizeci e numit la Directia Monumentelor Istorice. În ultimii ani ai vieţii se întoarce la proiectare şi coordoneaza lucrările la ansamblul architectural al Palatului Mitropoliei din Iaşi.
Tumultul istoriei româneşti din ultima jumătate de veac se reflectă în existenţa sa, a carei consolare perpetuă este concretizată de scrierile sale cu caracter filozofic, dar mai ales de pictura sa, deşi celebritatea îi fusese adusă de opera arhitecturală. În pictură, mai mult decât în celelalte opere ale sale, se regăseşte principiul libertăţii care a călăuzit spiritul său creator.
Ilinca Cantacuzino s-a născut şi a crescut în Anglia fără a-şi fi întâlnit vreodată bunicul care a murit în România în anul 1960. L-a cunoscut prin intremediul bunicii sale Sanda Cantacuzino (născută Stirbey) şi prin picturile lui, de care a fost înconjurată în copilărie, şi care au lăsat o puternică amprentă asupra practicii sale artisitce.
Expoziţia-dialog a lucrărilor Ilinca şi G.M. Cantacuzino reprezintă o încercare de a-l redescoperi pe G.M. – pictorul, şi în acelaşi timp un studiu al relaţiei dintre el şi nepoata sa, realizat prin juxtapunerea lucrărilor lor, adesea foarte diferite. Această expoziţie este pentru Ilinca o şansă de a explora o iconografie de imagini şi texte, adesea repetitive, formulând în acelaşi timp propriul său răspuns la metodele şi cromatica lui G.M.Cantacuzino.
Foto MAB Expoziţia intitulată "In the Blood / Legături de Sânge" este un prim pas către o necesară reaşezare a lui G.M. Cantacuzino – pictorul, supranumit “cronicarul spiritualităţii româneşti” (Virgil Ierunca), în spaţiul cultural românesc. Acest gest coincide cu publicarea unui album al artistului conţinând 99 de acuarele donate de către el Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi cu scurt timp înainte de a se stinge din viaţă.
În anul alăturării României la Uniunea Europeană, această expoziţie se vrea o contribuţie activă la noul dialog între ţările europene. "In the Blood / Legături de Sânge" este o punte în timp, menită să recupereze istoria pierdută între generaţii ale aceleaşi familii şi o punte în spaţiu, reunind o istorie comună între ţări. Titlul nu se referă doar la legăturile familiale, ci şi la imperativele artistice mai presus de conjuncturile spaţiului şi timpului, impunându-se ca o forţă benefică în armonizarea umanităţii.

Ilinca Cantacuzino,
19 februarie 2008

Miercuri, 20 februarie 2008 – Casa Mureşenilor

„Cuvinte despre necuvinte” – Recital
Foto reporter

Solistă a fost soprana Maria Petcu. Născută la Horezu – Vâlcea, este licenţiată a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Facultatea de Interpretare, Secţia Canto, în prezent solistă a Operei Braşov şi profesor asociat la Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov.
La pian, a acompaniat mai vechea noastră cunoştinţă, Sena Ducariu, absolventă a Universităţii de Muzică din Bucureşti, în prezent lector universitar la Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov şi pianist la Operei Braşov.
Lucrările interpretate au fost lieduri de Cl. Debussy, J. Massenet, G. Enescu, Fr. Poulenc, H. Duparc şi J. Offenbach. Foto reporter
Cuvintele au aparţinut muzicologului Petruţa-Maria Măniuţ. Născută în Braşov, a urmat cursurile Accademiei „Mozarteum” Salerno (Italia, 1995), a Universităţii de Muzică Bucureşti - Muzicologie (1995-1999) şi Compoziţie (1998-2003), precum şi a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Este doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Are un Curriculum Vitae ce necesită singur o pagină WEB. Ceea ce nu ştiam, este şi poetă. În consecinţă, în acest recital, ei i-au aparţinut cuvintele, şi au fost frumoase. Bravo!

 

Muzeul "Casa Mureşenilor”

Expoziţie Elena Mureşianu
Foto reporter

În colaborare cu Muzeul de Artă Braşov, Muzeul „Casa Mureşenilor” găzduieşte o foarte interesantă expoziţie dedicată Elenei Mureşianu (1862 – 1924).

Soţia lui Aurel Mureşianu, Elena este considerată prima pictoriţă română profesionistă din Braşov, ea urmând cursurile „Şcolii de Arte şi Meserii” din Viena, între 1884 şi 1888. De asemenea, în perioada în care Aurel a avut probleme de sănătate, activitatea sa la „Gazeta de Transilvania” a fost continuată de soţia sa, Elena. Foto reporter

Expoziţia conţine câteva fotografii de familie şi – mai ales – tablouri pictate chiar de Elena Mureşianu, obtinute din fondul Muzeului de Artă Braşov şi al Muzeului Brukenthal, din Sibiu. Majoritatea sunt portrete pictate cu vopsele de ulei pe pânză, realizate în stil academic, specific timpului. Remarcabilă este însă o acuarelă intitulată „Băiatul cu covrigi”.

 

 

Joi, 7 februarie, Filarmonica Braşov

Concert Simfonic
Foto reporter

În program:
G. B. Pergolesi – Concert pentru vioară şi orchestră în Si b major
E. Elenescu – Rapsodia Română pentru vioară şi orchestră
Felix Mendelssohn Bartholdy – Simfonia a IV-a în La major, op. 90, „Italiana”
Dirijor: Tiberiu Soare
Solist: Florin Ionescu-Galaţi
Inedită pentru braşoveni a fost prezenţa lui Tiberiu Soare. În ciuda tinereţii sale, el este în prezent dirijor al Operei Naţionale din Bucureşti (din 2005). Profesionalismul său a fost pus în evidenţă şi de data aceasta, probând faptul că evoluţia sa nu a fost deloc întâmplătoare.
Capul cărunt din primul plan al fotografiei aparţine inventatorului adaosului Galaţi de pe lângă numele Ionescu, şi anume dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, nimeni altul decât tatăl violonistului Florin Ionescu-Galaţi. A lăsat impresia că a fost mulţumit de prestaţia fiului. Nu ştim ce i-a spus acasă.

 

 

Joi, 7 februarie, Galeria Kron-Art

Vernisaj Alexandru Bunescu
Foto reporter

Deşi ne-ar fi plăcut, nu există nici o legătură cu pictorul Marius Bunescu, născut cu 107 ani înaintea eroului nostru, de aceeaşi parte a Oltului, dar de cealaltă parte a Carpaţilor, mai exact la Caracal. Acest mic detaliu nu-l împiedică pe foarte tânărul Alexandru Bunescu să încerce să ne convingă de talentul său de grafician. (L-am întrebat de ce nu încearcă pictura, dar nu a vrut să răspundă.) S-a născut la Sibiu în 1988, a urmat Liceiul de Artă din aceeaşi localitate, iar în prezent este student în primul an la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, secţia grafică. Printre numeroasele participări etalate în foaia de prezentare, figurează şi Foto reporter una din 1988, adică exact anul naşterii sale. Nu negăm caracterul artistic al evenimentului, dar credem că meritul aparţine autorilor, în speţă părinţilor, şi nu rezultatului eforturilor lor. (Smile, please!) Probabil era vorba despre 1998, sau poate 1999, la unsprezece ani fiind evident cu mult mai matur din punct de vedere artistic decât la zece. Din anul 2005, însă, nu mai avem nici un dubiu, expunerile sale sunt de-a dreptul numeroase. Dincolo de orice glumă, Alexandru Bunescu este totuşi un tânăr talentat. La Braşov expune câteva lucrări de dimensiuni relativ mari, dintre care se remarcă trei porci cu expresii umane, sau aproape. A venit însoţit de un mare număr de prieteni şi colegi de generaţie. Se poate spune fără a greşi că a fost bine primit în atmosfera de la Kron-Art, atmosfera la care a contribuit şi Codruţ Bârsan, ce a „colorat-o” muzical la pian.

 

 

 

 

5 februarie, Librăria OKIAN
Afis

Amatorii de filme vechi au avut prilejul să vizioneze în condiţii de cinematecă filmul lui Federico Fellini „E la nave va”. Nu este cazul să facem acum şi aici comentarii de film. Au putut s-o facă spectatorii şi cu siguranţă că au făcut-o în special prin comparaţia deferenţelor de stil dintre filmele de azi şi unul făcut exact acum un sfert de veac (1983). Evident, „Şi corabia înaintează”, sau „And the Ship Sails on”, aşa cum a fost tradus în limba engleză, nu este un film caracteristic nici măcar pentru epoca lui. Ceea ce se poate spune fără a greşi este că mesajul filozofic era cu mult mai puternic atunci. Iar dacă un singur film nu este convingător, m-au convins câteva cronici citite pe Internet, cronici prin care am constatat că autorii lor (americani în acest caz) nici măcar nu s-au ostenit să deceleze asemenea mesaje şi au etichetat finalul filmului ca fiind doar absurd. Absurdul în arta adevărată – şi Fellini a făcut artă adevărată - este o metaforă în spatele căreia trebuie descifrată o idee. Să împarţi arta între realist şi absurd şi să goleşti absurdul de orice conţinut, înseamnă să fii complet lipsit de simţ artistic sau să gândeşti foarte puţin. Venind de la americani, s-ar părea că e mai bine aşa.

5 februarie, Muzeul „Casa Mureşenilor”

Recital Alexandra Pană & Claudia Lela
Foto reporter

Ambele soliste sunt studente la Universitatea Transilvania”, Facultatea de Muzică, specialitatea flaut. Alexandra Pană în anul întâi şi Claudia Lela la masterat anul doi.
În program:
1. G. PH. TELEMANN - Sonata nr 1 în canon
2. G. F. HANDEL- Sonata nr 3
3. VASILE JIANU - " Sarabandă şi Bouree"
4. J.S.BACH - Partita în re minor, părţile 1, 3 şi 4.
5. W. A. MOZART - DUETUL NR. 4.
6. J. DEMERSSEMAN - solo de concert
7. VASILE JIANU - "Pastorala"
8. P. ELINESCU -- "Dansul vrăjitoarelor"
9. P. ELINESCU - duet - "Amintiri de peste Olt"
Dacă tinereţea solistelor nu ar fi fost atât de evidentă, am fi crezut că interpretarea aparţine unor muzicieni maturi. Datorită seriozităţii cu care au abordat recitalul şi – evident – talentului lor, reuşita a fost pe măsură, adică excelentă.

Marţi, 5 februarie, Sala de festivităţi a Liceului „Şaguna”

Lansare de carte: „Întâlniri cu Iosefina” de Marius Petraşcu
Foto reporter

Dacă nu ar fi murit pe 29 iulie 2003, autorul ar fi împlinit în urmă cu două zile, pe 3 februarie 2008, 58 de ani. În mod evident, lansarea în acest moment nu a fost întâmplătoare. Personalitatea autorului nu este necesar să fie prezentată, el fiind extrem de cunoscut în Braşov în primul rând ca ziarist şi mai ales după 1989, adică de când a putut să-şi exprime liber opiniile. Evident, într-un asemenea domeniu şi cu asemenea atitudine, şi-a atras numeroşi adversari, dar şi foarte mulţi prieteni. Dovadă a fost sala plină, în ciuda absenţei cvasi-totale a oficialităţilor, dar chiar şi a conducerii Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor. Cartea a fost editată la Kron-Art. Cu excepţia unei povestiri din 1983, toate celelalte sunt realizate între 1986 şi 1987. De asemenea, cu excepţia ultimelor patru, grupate în „Povestiri din Ucronia” şi care sunt fantezii pe teme istorice, „Povestiri din Şercaia” – localitatea copilăriei autorului – şi „Povestiri din Braşov” merită eticheta de „literatură de sertar”, deoarece nu erau publicabile înainte de 1989, deşi ironia cu care sunt prezentate faptele are valenţe literare indiscutabile. Acum, aceleaşi fapte sunt în plus şi mărturii ale condiţiilor oferite de către fostul regim şi „omul de tip nou” pe care comunismul l-a creat. Iar cum acest soi de „om” este încă trăitor pe aceste meleaguri, cartea îşi păstrează vie substanţa chiar şi pentru cei ce nu au cunoscut acele timpuri, sau poate că mai ales pentru ei. Cu riscul de a mă repeta, sala plină la această lansare dovedeşte că Marius Petraşcu a lăsat o urmă.

Sâmbătă, 26 ianuarie 2008 - Librăria OKIAN

Buthan – ultimul Shangri-la
Afis

Ileana şi Rareş Benga - fotografii de călătorie.
Proiecţiile de fotografii, însoţite de explicaţiile lor, au fost – spre încântarea publicului – o rememorare a interesantei excursii pe care autorii au efectuat-o în octombrie 2007 în ţara dintre China şi India, în ceea ce poate fi un vis pentru majoritatea dintre noi: Himalaya.
Greu de descris în cuvinte; trebuie văzut! Ei au facut-o!
Le mulţumim pentru că ne-au arătat şi nouă atât cât au putut.

 

 

Tot la OKIAN, realizatorul TV, Cristi Tabără a conferenţiat despre religie şi politicieni

Comentariu de Iulian CĂTĂLUI

Realizatorul TV şi teologul Cristi Tabără s-a aflat, la sfârşitul săptămânii trecute, la Librăria „Okian”, unde, în cadrul interesantului program al acesteia „Dialogurile credinţei”, a prezentat conferinţa intitulată „Biserica, faţă în faţă cu politica”. Tabără a început prin a spune că în perioada comunistă, Biserica Baptistă a furnizat cel mai mare număr de emigranţi români în USA şi că este o utopie ca „Biserica să fie una, iar Statul alta”, mai devreme sau mai târziu ele intrând în conflict. Realizatorul emisiunii „Parte de carte” a afirmat, apoi, că Biserica Ortodoxă Română se află, acum, într-un moment nou, deoarece a murit controversatul patriarh Teoctist (care era făcut când securist, când comunist, ca să rimeze cu numele său, n.n.) şi, iată, avem un Patriarh nou, punându-ne mari speranţe de înnoire a Bisericii noastre strămoşeşti, în acesta. „Este o schimbare, îl avem pe Daniel, avem o guvernare de dreapta, de mijloc sau de stânga, ori de sus, centru ori jos, suntem în NATO şi UE, dar nu suntem mândri de ţara noastră”, a mai punctat nevesel Tabără. El a mai spus că Biserica Ortodoxă Română s-a trezit atacată, în prezent, de biserici ortodoxe surori, ca Biserica Rusă, cea Sârbă şi cea Bulgărească şi că de fapt, politica a dictat această dezbinare, vezi dictonul acela cu „Divide et impera” (care provine din „Divide ut regnes”-maximă poetică enunţată de Machiavelli, care era aceea a Senatului Roman antic, a regelui Franţei, Ludovic XI şi a Caterinei de Medici, n.n.). Realizatorul emisiunii „Tabără pe ei” a subliniat că preoţii nu trebuie să se înscrie în partidele politice, cu toate că „România a avut, în perioada interbelică, un prim-ministru patriarh, pe Miron Cristea, iar Patriarhia a asigurat regenţa regelui Mihai I”. Cristi Tabără a atacat, puţin, şi BOR, spunând că aceasta se mulţumeşte cu sondajele de opinie, în care apare pe primul loc la încrederea românilor în instituţiile publice şi că „Biserica îi priveşte cu indiferenţă pe credincioşii şi enoriaşii români ortodocşi, precum şi pe tinerii absolvenţi de Teologie, care sunt în număr de 12-13.000, mulţi dintre ei lucrând în presă, pe diverse posturi, inclusiv de cameramani”. Chiar în Pro TV-ul lui Cristi, am adăuga noi. Simpaticul şi rubicondul realizator i-a atacat dur pe politicienii români, care aud doar glasul propriilor buzunare, în timp ce glasul Bisericii e foarte puţin luat în seamă şi s-a arătat indignat că un ex-ministru liberal ca Decebal şi Traian şi Remeş „s-a lăsat cumpărat cu o grămadă de caltaboşi şi 15.000 de euro”. Deşi avem un om, „un marinar care umblă pe ape, nu avem curaj să intervenim, să dăm o palmă Cezarului (recte Băsescu!, n.n.), oricine ar fi el, preşedinte sau prim-ministru, iar Calea pentru noi e cotită, Adevărul nu există, iar Viaţa e aşa cum este în România”, a punctat, vizibil enervat rubensianul Tabără. El a fost de părere că ne lipseşte un Apostol Pavel „care să-i dea palme Cezarului!” (mai lipsea Caragiale cu zicerea lui: „Îţi trag palme, mă-nţelegi!” n.n.), deşi „nu circumcizia e esenţa Creştinismului, mai ales că Iisus şi Pavel erau iudei”. Ulterior, Tabără a devenit schopenhauerian de-a dreptul, spunând că toate valorile au căzut, că politicienii ne-au trădat idealurile, neavând niciun Dumnezeu şi că „noi suntem vinovaţi că i-am votat”. Cristi Tabără a propus şi câteva soluţii de ieşire din criza spirituală şi morală a românilor, printre care, firescul credinţei care ar fi Calea de urmat, Biserica să-i pună pe absolvenţii de Teologie să instruiască poporul în vederea unei mai buni alegeri a viitorilor politicieni, senatori, deputaţi etc şi un militantism al fiecăruia dintre noi, dincolo de bunăstarea noastră. Pe de altă parte, C. Tabără a criticat Mişcarea Legionară, care s-a dedat în perioada interbelică la asasinate politice, nu aceasta fiind soluţia pentru a scăpa de politicienii hoţi şi corupţi. La final, jurnalistul-teolog a şi plâns, povestind câte ceva emoţionant dintr-o vizită personală la o leprozerie din România, loc nerecomandat turiştilor, unde bolnavii erau mai umani, mai calzi (aici, nu ştim cât de calzi pot fi leproşii), mai sinceri şi mai uniţi decât cei din lumea civilizată.

Vineri, 25 ianuarie 2008 – Galeria Kron-Art

Lansare de carte: Denis Dinulescu, Cele zece neveste ale lui Oedip
Foto reporter

Cunoscut ca dramaturg, autorul a venit împreună cu prietenii săi artişti, care l-au ajutat să-şi prezinte cartea într-un mod mai deosebit.
În mare vervă, Dan Mircea Cipariu i-a făcut o prezentare în ton umoristic deosebit de spumoasă.
Cartea, la rândul ei, este o prezentare a României moderne în cheie umoristică, aproape absurdă.
A citit actriţa Florentina Tănase.

 

 

Joi, 24 ianuarie 2008 – Filarmonica Braşov

Concert simfonic
Foto reporter

Dirijor: Alfonso Saura (Spania) Solişti:
Liliana Lazăr – vioară
Teodor Mihai – vioară
Anton Niculescu – violoncel

În program:
- J.S. Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor, BWV 1043
- Max Bruch, Kol Nidrei op. 47 pentru violoncel şi orchestră
- David Popper, Rapsodia ungară pentru violoncel şi orchestră
- Joseph Haydn, Simfonia nr. 96 în Re major (Miracolul)
Foto reporter
Dirijorul Alfonso Saura s-a născut în Spania, la Alcoy. A studiat la conservatoarele din Alicante şi Valencia şi s-a perfecţionat apoi la Bucureşti, cu dirijorul Constantin Bugeanu. În prezent este dirijor colaborator al Operei Române din Cluj-Napoca.
Violonistul Teodor Mihai este absolvent al Consevatorului de Muzică „George Enescu” din Iaşi, în prezent artist instrumentist la Filarmonica din Braşov.
Foto reporter Violonista Liliana Lazăr este absolventă a Facultăţii de Muzica din cadrul Universităţii „Transilvania” Braşov, membră a Orchestrei simfonice a Filarmonicii Braşov.
Violoncelistul Anton Niculescu este absolvent al Conservatorului de Muzică din Bucureşti. S-a perfecţionat cu Radu Aldulescu, Antonio Janigro şi Daniil Safran. A avut numeroase succese în ţară şi străinătate şi are o importantă activitate pedagogică.

 

 

Miercuri, 23 ianuarie 2008, Muzeul „Casa Mureşenilor”

Recital „Dreams of Love”, cu concursul unor solişti ai Operei Braşov
Foto reporter


Simona Mărcan, soprană
Adrian Mărcan, bariton
Nora Vlad, actriţă
Sena Ducariu, pian

Simona Mărcan este absolventă a Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii „Transilvania” Braşov.
Adrian Mărcan este absolvent al Academiei de Muzică „G. Dima” din Cluj-Napoca, secţia canto. Foto reporter

Inedită a fost redeşteptarea pasiunii sale pentru violoncel, prima sa specializare la Liceul de Muzica „S. Toduţă” din Cluj-Napoca. Cadrul mai restrâns al recitalului i-a dat curajul să-şi verifice îndemănarea la acest instrument, încercare compensată de calităţile sale vocale remarcabile.

Sena Ducariu, absolventă a Universităţii de Muzică din Bucureşti, este cadru didactic al Facultăţii de Muzică a Universităţii „Transilvania” Braşov şi pianist al Operei Braşov.

 

 

Marţi, 22 ianuarie 2008, Muzeul de Artă Braşov

Recital instrumental: Cvartetul „Gaudeamus”
Foto reporter

În program:
Franz Schubert – Cvartetul de coarde în sol minor, op. postum, D. 173
Antonon Dvorák – Cvartetul nr. 12 în fa major, op. 96, B. 179
Cvartetul „Gaudeamus” s-a înfiinţat în anul 1987 la Iaşi. Cei patru sunt:
Lucia Neagoe – vioara I,
Raluca Irimia – vioara a II-a,
Leona Varvarichi – violă
Sebastian Vârtosu – violoncel.

După absolvira studiilor, ei devin solişti ai Filarmonicii din Braşov. De atunci, ei susţin o bogată activitate concertistică în numeroase oraşe din România şi stăinătate.

 

Marţi, 22 ianuarie 2008, Muzeul „Casa Mureşenilor”

Recital cu concursul Facultăţii de Muzică a Universităţii „Transilvania” Braşov
Foto reporter

În program:
- Telemann, Duo viori - Alexandru Bobu şi Cătălin Burlăcescu
- J.S. Bach, Fuga BWV 1000 - la chitară, Samuel Roman
- J.S. Bach, Ciaccona – la chitară Radu Corboş
- I. Kramskoi, Concert pentru chitară, partea I-a – Laszlo Bakk Foto reporter
- R. Di Marino, Sonata – Radu Corboş, chitară şi Claudia Lela, flaut
- N. Coste, Le Montagnard – Radu Corboş, chitară, şi Claudia Lela, flaut
- R. Di Marino, Suita – duo chitare: Lucian Naneş şi Carmen Vieru
- Francis Kleynjans, Anotimpurile – cvartet de chitare: Lucian Naneş, Laszlo Bakk, Samuel Roman, Almoş Gaspar

 

 

Joi, 17 ianuarie 2008

Filarmonica Braşov – Concert simfonic
Foto reporter

Dirijor: Mark Kadin (Rusia)
Solist: Viniciu Moroianu – pian
În Program:
Robert Schumann – Concert pentru pian şi orchestră în la minor, op. 54
Serghei Rahmaninov – Fantezia pentru orchestră The Rock, op. 7
Piotr Ilici Ceaikovski – Suită din baletul Lacul lebedelor.

Tânărul diriror Mark Kadin a urmat Academia de muzică din Moscova, pe care a absolvit-o in 1993. Din 2004 conduce Orchestra simfonică din Krasnoyarsk.
Viniciu Moroianu s-a născut în 1962, la Bucureşti, unde şi-a început studiile muzicale de la o vârstă fragedă, cu Pascal Bentoiu, Constantin Bugeanu şi Doru Popovici. A absolvit Universitatea naţională de muzică din Bucureşti în 1985.
Concertul pentru pian, deşi bine primit de către public, a părut oarecum fragmentat, datorită lipsei de legătură dintre pasajele romantice, interpretate aproape feminin, probabil pe placul primei interprete, Clara Schumann, soţia compozitorului, alternate cu altele de-a dreptul eroice.
Dirijorul, mai rus decât Ceaikovski, s-a simţit în apele lui în Suita Lacul lebedelor , chiar în scenele de inspiraţie mediteraniană, ca Dans spaniol sau Dans napolitan. Reuşita interpretării, îndelung aplaudată de către public, a avut un efect reparatoriu asupra psihicului nostru, după Fantezia lui Rahmaninov. Se spune că acesta, ar fi suferit o adâncă depresie după cronica defavorabilă la premiera Simfoniei nr. 1, interpretată dezastruos datorită stării de ebrietate a dirijorului Alexandr Glazunov. Cred că, de fapt, Rahmaninov se afla deja într-o stare depresivă când a compus Fantezia The Rock.

 

Miercuri, 16 ianuarie 2008

Muzeul Casa Mureşenilor – Recitalul de la ora cinci
Foto reporter

Mezzosoprana Sonia Hazarian şi pianistul Codruţ Bârsan au susţinut un recital romantic cuprinzând cântece de Walter Gross, Leonard Bernstein, Charlie Chaplin, Michel Legrand, Sigmud Romber, R.S. Louiguy, Henry Mancini, Jerome Kern şi Consuelo Velasquez.
Sonia Hazarian este născută în 1977 în oraşul Constanţa, unde face Liceul de muzică, secţia canto şi Universitatea naţională de muzică din Bucureşti, Facultatea de interpretare muzicală, Sectia canto. Obţine numeroase premii, atât ca elevă, cât şi – mai ales – ca studentă. Din septembrie 2001, devine solistă a Operei Braşov.
Codruţ Bârsan este născut în 1974 la Braşov. A început Scoala de muzică din Braşov, iar apoi a continuat la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de muzică din Braşov şi a Universităţii de muzică din Bucureşti.  A urmat mai multe cursuri de master în Germania, Ungaria şi SUA. Din 2007 este solist al Operei Braşov.

 

 

Aniversarea lui Eminescu
Foto reporter

a început la Braşov încă de săptămâna trecută, mai exact sâmbătă 12 ianuarie, când, la Cenaclul filialei Braşov a Uniunii scriitorilor, Petre Bucinschi a pus în discuţie oportunitatea menţinerii poetului pe cel mai înalt soclu al poeziei româneşti. Evident, era vorba despre un soclu virtual, pentru că o statuie reală a lui Eminescu nu există în Braşov. Din cauza numărului prea mic de participanţi, dar nu numai, provocarea nu s-a bucurat de succes, ceea ce a fost foarte bine, mai ales că subiectul, lansat în discuţie cu mulţi ani în urmă, nu a produs nici un efect şi nici nu va produce. Prezenţa sau absenţa unor personalităţi în memoria naţiunii nu depinde de hotărârile de guvern şi cu atât mai puţin de cele ale unui cenaclu literar mai mult decât modest.

Ziua de 15 ianuarie a fost atât de plină cu evenimente consacrate aniversării lui Eminescu, încât era imposibil pentru cineva să participe la toate. Ele au cuprins aproape întreaga plajă a subiectelor posibile, atât ca tematică cât şi ca nivel de interpretare, de la cele mai naive şi până la cele mai savante, de la simpla credinţă că, vorbind despre Eminescu, suntem şi noi pe-aproape de el şi până la interpretarea cu adevărat artistică a mesajului său.

Muzeul de artă Braşov
Foto reporter

De departe, cel mai înalt omagiu a fost adus de către Facultatea de muzică a Universităţii Braşov, prin simpozionul „Eminescu 2008” susţinut de cadre didactice ale Facultăţii şi recitalul de lieduri pe versurile poetului, în interpretarea studenţilor Catedrei de canto.
Meritul pentru înalta ţinută a manifestării şi organizarea perfectă i se cuvine celebrei cântăreţe Mariana Nicolesco. Cu personalitatea şi dăruirea ce îi sunt caracteristice, profesor universitar doctor Mariana Nicolesco a invitat pe scenă profesionişti ai artei ce au alternat discursul ştiinţific cu evocarea prin muzică a marelui nostru poet. Au conferenţiat conf. univ. dr.Cristina Soreanu, conf. univ. dr. Claudia Pop, prof. univ. dr. Ilie Dumitraşcu, conf. univ. dr. Petre Marcel Vârlan, conf. univ. dr. Corneliu Voicescu, lect. univ. dr. Petruţa Măniuţ, prof. asociat Mihai Bica. Foto reporter

 

Interesantă a fost alocuţiunea prof. univ. dr. Ilie Dumitraşcu, decanul Facultăţii de muzică, cu titlul: „Consideraţii despre fiinţa vidului în poema eminesciană Rugăciunea unui dac”. Pornind de la ideea că Eminescu a fost preocupat de filosofia indiană, traducând chiar primele patru strofe din Rig-Veda, autorul compară cele două texte din punctul de vedere al concepţiei metafizice, constatând asemănări dar şi remarcabile deosebiri, deosebiri ce pun în evidenţă atitudinea poporului român faţă de divinitate.

 

Foto reporter
Galeria „Kron-Art”,

ca de obicei, a reuşit să adune laolaltă poeţi, scriitori şi artişti plastici, iubitori de cultură ce şi-au etalat afinităţile faţă de Eminescu.

Atmosfera generală a fost cu totul remarcabilă, participanţii manifestându-se pe măsura posibilităţilor fiecăruia.

 

Foto reporter Foto reporter Foto reporter

 

 

 

 

 

 

 

Mansarda „Casei Baiulescu”
Foto reporter

a găzduit lansarea cărţii „Adevărul ucide” a autorului sibian Vasile Rusu. Au prezentat Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii scriitorilor şi Ion Popescu-Topolog, coleg cu autorul la Şcoala normală de băieţi din Sibiu. Redăm mai jos însemnările lui Iulian Cătălui la acest eveniment.

Eminescu aniversat la Casa Baiulescu

Iulian CĂTĂLUI

 

Cu prilejul împlinirii a 158 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu, în mansarda Casei Baiulescu a fost lansat volumul „Adevărul ucide!” al profesorului şi scriitorului sibian Vasile Rusu, apărut la Editura Arhip Art”-Sibiu, 2007. Cartea a fost prezentată de scriitorii braşoveni Doru Munteanu şi Ion Topolog. Pentru cei care nu ştiu, Vasile Rusu s-a născut în 1936, în judeţul Sălaj, iar din 1944 s-a stabilit la Sibiu, ca urmare a Dictatului de la Viena. A studiat, printre alte insituţii de învăţământ, la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În prezent este preşedintele executiv al Ligii „Mihai Eminescu” din Sibiu. Poet, prozator, critic literar, muzicolog şi eminescolog, chiar unul fanatic, Vasile Rusu spunea că: „opera lui Eminescu mi-a devenit carte de suflet, din adolescenţă, când dragostea de poezie mă copleşea. Studiate, filă cu filă, cărţile sale îmi sunt cele mai dragi, prin profunzimea şi frumuseţea stilului”. Adevărată mărturie stau studiile autorului sibian: „Eminescu-dragostea noastră” (2000), „Eminescu-poetul suferinţei” (2001), „Eminescu şi detronarea lui Cuza” (2004) şi cartea de faţă „Adevărul ucide!”. Volumul „Adevărul ucide!” conţine două studii, unul despre Eminescu, poet al suferinţei şi un altul despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi complotul împotriva acestuia. Prefaţatorul cărţii, cunoscutul profesor Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, sublinia că studiile lui V. Rusu sunt „cu o bună bază documentară, şi cu caracter evident polemic la adresa situaţiei de azi din viaţa culturală şi politică din ţara noastră”, studiul consacrat personalităţii lui Eminescu întemeindu-se pe cercetările care au stat la îndemâna exegeţilor anteriori, cu luminile şi umbrele lor. Alexandru Ioan Cuza reprezintă, în viziunea lui Eminescu acest cap al statului, care sancţionează prin semnătura sa marile reforme. Concepţia lui Eminescu despre stat şi organismele sale stau la baza polemicii cu liberalii, care ocupă un loc important în lucrarea de faţă”. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Braşov, Doru Munteanu spunea, pe urmele lui Vasile Rusu, că adevărul rostit de Eminescu a fost „cel care l-a ucis pe marele poet şi gazetar, căruia i se dorea moartea socială şi nu numai”. Doru Munteanu a  subliniat că „Vasile Rusu demonstrează, în cartea sa, că Eminescu a fost omorât la cererea expresă a lui Bismarck şi că poetul naţional i-a nemulţumit pe toţi: pe prusacii sau pe nemţii cancelarului pomenit, pe ruşi, pe austro-ungari, dar şi pe liberalii români!” Ideea aceasta cu asasinarea lui Eminescu la cererea expresă a cancelarului prusac mi se pare aberantă. Am citit recent câteva cărţi de istoria Germaniei, Austro-Ungariei şi Rusiei, am căutat cu lupa niscareva pasaje sau măcar note de subsol cum că Otto von Bismarck, Franz Joseph sau Alexandru II sau III ar fi fost deranjat de publicistica gălăgioasă ori de pamfletele Eminescului, dar nu am găsit nicăieri, măcar o aluzie, la vreo decizie de suprimare a poetului „nazionale”. Toate mi se par nişte speculaţii, nişte teorii, poate fascinante, dar departe de adevăr; de ce ar fi fost deranjat atotputernicul Bismarck, care îngenunchiase mari puteri ca Franţa şi Imperiul Habsburgic, de un poet necunoscut din micuţa Românie? Sau Maica Rusie, care era ditamai puterea militară, politică şi culturală sau Austro-Ungaria, tot un imperiu important al Europei? În fine, scriitorul Ion Topolog a afirmat că volumul lui Rusul este foarte interesant prin cel puţin două momente: cel al aşa-zisei nebunii a marelui poet din Ipoteşti şi cel privind cultul lui Eminescu pentru Al. I. Cuza sau Ali Cuza, nu-i aşa, „un conducător de ţară dus la groapă, neblestemat de nimeni”. În cartea lui Vasile Rusu se pot observa, dincolo de „teoria conspiraţiei” care poate sau nu, să fie adevărată, credibilă, buna documentare în legătură cu cele două personalităţi, paralelismul interesant între Eminescu şi Cuza, rememorarea biografiei autorului „Luceafărului” din anii prunciei până la „ultimii paşi printre nebunii liberi”, dar şi „secvenţele epistolare” şi „fragmentarium eminescian” care completează cele două „cărţi” ce alcătuiesc volumul de faţă. Necrezând în nicio divinitate, conchide Vasile Rusu, „considerăm că jertfa Poetului pentru Adevăr, de care fug toţi cei care aleargă după aur, hrăneşte gloria sa eternă şi mândria neamului românesc, în ciuda tuturor detractorilor de ieri, de azi şi de mâine, ca un argument în plus că istoria neamului nostru nu-i decât un lung şir de martiri, alături de care Poetul suferinţei trece cu demnitate”.      

 

13 ianuarie 2008

Librăria Şt. O. Iosif - Lansarea cărţii ”Călător pe trei continente”, de Ion Filitti
Foto reporter

Au prezentat Gabriela Daraban, Doru Munteanu şi Ion Popescu-Topolog.
Gânduri pentru acest an? Aş dori ca, aşa la fel ca şi până acum, şi anul care începe să fie plin de cărţi frumoase atât ca scriitură cât şi aspect grafic. Noi facem tot ce ne stă în putinţă ca, din punct de vedere tehnic, totul să iasă cât mai bine. Mai departe, nu putem decât să sperăm şi să aşteptăm să avem autori talentaţi şi foarte buni, aşa cum am avut şi în ultima perioadă. De data aceasta, ne aflăm aici pentru a lansa cartea domnului Filitti, „Călător pe trei continente”. Autorul este un român, descendent dintr-o străveche familie din Muntenia, dar cu rădăcini în Epir, care a emigrat împreună cu soţia şi băiatul acum mulţi ani în Germania. Motivele acestei decizii sunt repede de intuit de către oricine, ştiindu-se cât de greu puteau face ceva în România acelor ani, oameni pe a căror dosar scria: „nu au origine sănătoasă”. Ajuns în Germania, prin muncă, perseverenţă şi cunoaştere, au reuşit să parcurgă treptele recunoaşterii personale şi profesionale ce cu greu le-ar fi obţinut acasă. Urmare firească a acestora a fost şi posibilitatea de a vizita lumea largă, de a o traversa în lung şi în lat. Aici, în această carte, regăsim doar trei continente: America de Sud, de Nord şi Africa, dar din text se poate deduce că au vizitat şi Europa şi Asia, aşa că se poate spune că au vizitat cu adevărat lumea. Nu numai au văzut-o, dar au şi reflectat asupra ei şi şi-au aşternut impresiile pe hârtie, împărtăşindu-le celor apropiaţi, prietenilor. S-ar putea ca entuziasmul lor să-l fi convins pe domnul Filitti să le cuprindă într-o carte, care să fie accesibilă nu numai unui cerc restrâns de cititori, ci să cadă şi în mâinile pasionaţilor de călătorii, de cunoaştere a lumii. Nu ştiu să se fi editat la noi în ţară în ultima vreme prea multe cărţi de călătorii, adevărate romane, scrise de autori români. Noi am editat acum un an memoriile unui fost ataşat militar în Japonia, domnul general Mitica Detot. Au apărut însă tot felul de ghiduri, cu ţări, cu capitale, oraşe mai importante, Foto reporter cărţi, dicţionare poliglot, care se şi cumpără în mare număr, semn că şi românii a început să prindă gustul călătoriilor. Din ce în ce mai mulţi au posibilitatea de a vedea şi alte ţări, alte culturi, adică de a-şi lărgi orizonturile. şi, odată ce ai căpătat gustul, vei dori să vezi şi mai mult, să ajungi şi mai departe. Deja pentru mulţi dintre noi, să călătorească în Europa a devenit aproape o banalitate. Eu însămi, nu mi-aş fi imaginat acum cinci sau zece ani că voi ajunge să merg în America. şi acum un an am făcut-o. Graniţele cad, barierele dintre oameni încep să se destrame, lumea tinde din ce în ce mai mult să devină un sat global. şi asta nu numai din punctul de vedere al informaţiei prin intermediul audio-video moderne: telefon, Internet, televiziune etc. Oamenii circulă din ce în ce mai mult, şi asta e bine. şi este şi cea mai bună metodă de ieşi din închistare şi provincialism, de a deveni mai toleranţi, mai înţelegători cu cei din jur. În State am întâlnit aceeaşi deschidere faţă de străini pe care o remarca şi domnul Filitti. Citez de la pagina 161: „Remarcabil este amalgamul de rase care se calcă aici în picioare, unii lângă alţii, negri, albi, galbeni, şi această vecinătate nu stânjeneşte pe nimeni. Te simţi acasă, cu toate că eşti străin. Cuvântul străin defineşte şi nu acuză.” Pe lângă asemenea comentarii întâlnim nenumărate descrieri de locuri, oameni, experienţe. Efectiv, după ce citeşti această carte îţi vine să te duci la prima agenţie de turism, să iei un bilet şi să porneşti pe urmele călătorilor. şi această dorinţă este stârnită în egală măsură şi de numeroasele poze, care condimentează şi dau o savoare în plus cărţii, fotograf fiind soţia domnului Filitti, doamna Anca Filitti, aici prezentă. Pozele surprind foarte bine esenţele, putându-se constitui într-o carte în imagini, completă şi fascinantă. Ce aş putea să mai spun, decât să încep să enumăr locurile prin care cei doi călători au trecut. Dar nu aş face altceva decât să creez impresia că suntem la o oră de geografie, plus că nu aş putea egala talentul de povestitor al autorului. Aşa că voi lăsa cartea să vă spună în cuvinte şi imagini poveştile fascinantelor călătorii făcute de familia Filitti. Nu pot să închei fără să vă îndemn să vă aplecaţi asupra cărţii, pentru că veţi găsi o lectură plăcută şi incitantă, un adevărat festin al spiritului.

Din speech-ul Gabrielei Daraban - editorul cărţii

Muzeul de artă

19 decembrie 2007 – 20 ianuarie 2008 - Salonul judeţean UAP
Foto reporter

Cu mai puţine exponate ca anul trecut, Salonul de anul aceste se ridică la un nivel calitativ mult superior. Preşedintele filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, Nicolae Daicu, ne-a declarat că nu s-a făcut nici o selecţie, singura condiţie fiind „un artist - o lucrare”. Într-adevăr, selecţia presupune un juriu, ori acesta nu ar putea fi obiectiv decât dacă ar fi din afara grupului de expozanţi. A funcţionat deci autoselecţia. Au participat doar artiştii care au considerat că au lucrări ce merită expuse şi, dintre acestea, au selecţionat-o pe cea care, după opinia lor, îi reprezintă cel mai bine. Ideea, deşi excelentă, este contrazisă totuşi de câteva lucrări ce nu aparţin membrilor UAP. În aceste cazuri selecţia este indispensabilă şi ea cu siguranţă s-a făcut, dar după criterii necunoscute nouă. Frapează calitate îndoielnică a unora şi vechimea de decenii a altora, sau şi una şi cealaltă. La întrebarea „ce caută ele într-o expoziţie anuală?” am primit în loc de răspunsuri o variată gamă de grimase exprimând dezacordul cu această pseudo-selecţie.
O altă constatare este lipsa tradiţionalului album. Am aflat că, în acest an, Consiliul judeţean Braşov nu a mai oferit banii necesari. Ce-i drept, nici nu era obligat. Oricare dintre expozanţi, însă, din dorinţa de a-şi vedea lucrarea într-un album reprezentativ – element deloc neglijabil în orice curriculum vitae - ar fi fost dispus să contribuie financiar cu o sumă modică pentru realizarea lui. Suma, înmulţită cu numărul mare al paricipanţilor ar fi fost suficientă chiar pentru editarea un album luxos. Ceea ce a lipsit a fost iniţiativa. Asemenea unei păsări care - născută şi crescută în colivie - nu ştie ce să facă atunci când i se deschide uşa, pentru că nu a învăţat să zboare, nici artiştii – deprinşi să fie sponsorizaţi – nu au exerciţiul colaborării în vederea atingerii propriilor lor obiective. Teoretic, această afirmaţie, pe deplin valabilă în cazul celor mai în vârstă, ar putea fi contestată de către cei mai tineri, dar aceştia, în locul iniţiativei în interes comun, încearcă „să se descurce” pe cont propriu.
Nu am reprodus aici lucrări din expoziţie, pentru că – neputându-le expune pe toate – ar fi însemnat să efectuăm o selecţie arbitrară inevitabil în favoarea unora şi în defavoarea altora.

Interviu

Librăria OKIAN - Expoziţia Camelia Toma

La sfârşitul anului trecut şi începutul noului an 2008, pictoriţa de icoane Camelia Toma a expus în Librăria-galerie „Okian”, cele mai recente creaţii ale sale. Născută în 1961 la Sighişoara, Camelia Toma a studiat pictura laică la Şcoala Populară de Artă din Călăraşi, precum şi cursurile Şcolii Patriarhale de Pictură Bisericească din Bucureşti. Artista a pictat mii de icoane, care pot fi regăsite în biserici şi mănăstiri din întreaga ţară, dar şi în colecţii private, în Franţa, Germania, Austria, USA, Canada, Australia, Japonia. Mai multe amănunte am putut afla din interviul următor:
Rep.: Pentru început, aş dori să ne spuneţi ce-a adus nou această expoziţie de la Librăria „ Okian”, faţă de cele de la Galeriile „Kron-Art” şi Biblioteca Judeţeană” George Bariţiu”?
Camelia Toma: Nu ştiu dacă aduce ceva nou, nou este spaţiul acesta de la Librăria-galerie „Okian”, foarte frumos şi primitor; icoanele mele sunt aceleaşi dintotdeauna. De fapt, sunt altele, dar au aceleaşi teme, aceleaşi viziuni. Acum am adus, totuşi, în plus cele douăsprezece icoane importante din Iconostas, adică cele mai importante scene din viaţa Maicii Domnului şi ale Mântuitorului nostru Iisus Christos, şi icoana cea mai mare cu Naşterea Domnului adusă special pentru că era vorba de esenţialul eveniment al Crăciunului.
Rep.: Cum lucraţi la aceste icoane şi mai ales în biserică la picturile murale, ştiindu-se, de pildă, travaliul impresionant al marelui artist plastic italian Michelangelo Buonarroti, căruia, la un moment dat, îi curgeau în ochi vopselurile folosite pentru pictarea bolţii Capelei Sixtine din Roma?
Camelia Toma: În biserică se munceşte, într-adevăr, foarte greu, sunt nişte condiţii îngrozitoare, sunt aceleaşi condiţii de muncă de sute de ani, este exact ca în Evul Mediu, ce mai! Lucrez pe schelă, în praf, în mizerie, dar important este ca ceea ce rămâne în urma ta să fie curat şi să te ducă cu gândul la cele sfinte. Iar pentru mine ca femeie este şi mai greu decât pentru un bărbat fie el şi marele Michelangelo, mai cu seamă că eu mă şi spăl foarte mult, pielea de la mâini mi se usucă foarte repede şi crapă şi am dureri. Trebuie să vă mai spun că noi pictăm mai mult în frescă, în tehnica „Fresco”, şi asta presupune că trebuie să uzi foarte mult pereţii şi udând pereţii, apa sare şi pe schelă care este din lemn şi permanent lemnul acela umed îl simţi cu genunchii pentru că atunci când pictezi stai în picioare, stai în genunchi, foarte rar pe scaun. şi atunci, genunchii noştri suferă foarte mult din cauza umezelii. În general, sănătatea este şubrezită, dar trebuie să mergi înainte, să realizezi opera, să creezi ceva valoros. Să vă povestesc o întâmplare, de la prima biserică pe care am pictat-o şi unde am mers cu ceva inconştienţă, pentru că era foarte mare şi din dorinţa aceasta de a arăta şi noi ce putem, am angajat-o. şi stând aşa, acolo şi fiind şi foarte tineri ni se părea că n-o să mai ajungem niciodată la capăt. După un anumit timp, când a început să se vadă ce am pictat, într-o duminică, după sfânta liturghie a venit către mine o domană foarte în vârstă, cred că avea în jur de 90 de ani, mi-a luat mâna draptă şi mi-a sărutat-o! Aşa de stânjenită m-am simţit, dar ea observându-mi nedumerirea mi-a explicat că îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că a reuşit să sărute mâna prin care El pictează sfinţii în biserică! Am înţeles atunci că nu e neapărat meritul nostru, ci toate câte le facem, le realizăm prin Duhul Sfânt, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi fiind doar nişte unelte, nişte instrumente prin care El îşi face Lucrarea.
Rep.: Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu, de relaţia aceasta deosebită cu Divinitatea, pentru că am observat, printre altele, că aţi studiat la Şcoala Patriarhală de Pictură Bisericească de la Institutul de Teologie din Bucureşti?
Camelia Toma: Da, iniţial am mers la Arte Plastice, dar n-am intrat, pentru că pe vremea aceea, comunistă, nu se intra ca astăzi, erau doar 2 locuri şi sute de candidaţi. N-am insistat acolo, pentru că am descoperit Şcoala Bizantină de Pictură Bisericească şi m-a atras pentru că era ceva nou, mai ales că era tolerată, deşi, cumva n-aveai voie să spui cu ce te ocupi şi tot ce este/era interzis te atrage mai mult. Aşa am ajuns la Şcoala de Pictură Bisericească, l-am cunoscut pe maestrul Gheorghe Răducanu, care m-a încurajat foarte mult, pentru că la prima practică pe şantier am vrut să renunţ, când am văzut cât este de greu, imaginându-mi că n-am să pot niciodată să creez şi să trăiesc în condiţiile acestea/acelea, dar cu timpul lucrezi, prinzi drag şi înveţi. Aşa m-am apropiat şi de Dumnezeu, pentru că înainte, tot pe vremea comunismului doar vremelnic biruitor, familia mea nu m-a crescut într-un spirit bisericesc, religios, nu mergeam la biserică în fiecare duminică etc.
Rep.: Pentru 2008, ce proiecte aveţi, ce vernisaje noi, ce expoziţii aveţi în plan, dacă există vreunul, sau dacă aveţi vreo biserică de pictat?
Camelia Toma: Da, avem de terminat o biserică la Mărăcineni, în judeţul Buzău, avem de terminat capela Reginei Maria de la Bran, pe care am început-o dar fiind foarte frig în zona aceea, se lucrează puţin, doar câteva luni pe an. Sper ca în vara lui 2008 s-o terminăm. Trebuie să participăm, tot în acest an la Salonul Internaţional de Artă Sacră din Franţa, un an se-ntâmplă la ei, un an la noi; în 2007 s-a ţinut la Râşnov, în 2008 se va desfăşura în Franţa, iar dacă n-ajungem noi acolo, măcar câteva lucrări de-ale noastre să participe.

A consemnat Iulian CĂTĂLUI

 

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007

Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007

Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006

Evenimentele lunii iulie 2006

Clic aici pentru evenimente mai vechi