Este un muzeu nou. Pentru cei care încă nu au aflat, se află în Braşov, Piaţa Sfatului 15. Muzeul este important datorită valorii clădirii puse astăzi în evidenţă după o foarte lungă perioadă de restaurare.

Din păcate, evenimentul a ieşit din zona culturală, transformându-se într-unul politic, deoarece prezentatorii au profitat de ocazie să-şi facă propagandă electorală. Cât despre laudele reciproce, ele au depăşit cu mult limitele bunului simţ.

Clădirea este atestată arheologic încă din secolele XIII-VIV, fiind refăcută în 1566. Aflată în centrul istoric al Braşovului, este înscrisă pe Lista monumentelor din România, la categoria A de importanţă naţională şi internaţională.

Ora 19.30: Cerbul de Aur – concert simfonic

Un sigur cuvânt poate caracteriza concertul din acest an, în special în comparaţie cu cel de anul trecut: dezamăgitor.

Simpozion Naţional de Artă, Braşov 2009

Arta care sacrificii. Cine vrea să vadă o expoziţie de artă în aer liber trebuie să meargă la Hărman. De ce la Hărman? Pentru că acolo locuieşte un susţinător al artelor, în persoana domnului avocat Nicolae Vrânceanu, care şi–a pus la dispoziţie curtea. Eu m–am deplasat acolo la îndemnul preşedintelui filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, domnul Nicolae Daicu, căruia trebuie să–i mulţumesc, fiindcă ceea ce am văzut a meritat pe deplin efortul. În general, nu–mi place să folosesc adjective exagerate, dar acum sunt obligat s–o fac, fiindcă este, într–adevăr, o iniţiativă excepţională.

Simpozionul nu este la prima ediţie, iar câteva lucrări din anii trecuţi au putut fi văzute pe panourile instalate în faţa primăriei municipiului Braşov. Între timp, ele au fost înlocuite cu altele noi. Acum, la Hărman, pe strada Avram Iancu numărul 21, pe lângă câteva sculpturi mai vechi, pe zidurile înconjurătoare, putem admira numeroase mozaicuri, create de 85 de artişti plastici din Bucureşti (2), Brăila (1), Cluj (2), Satu Mare (1) şi Braşov (restul). Deşi sunt realizate pe panouri de dimensiuni egale, conţinutul lor este, evident, diferit ca stil, compoziţie, subiect, potrivit viziunii autorului.

Singurul regret este că sunt la Hărman, într–o curte particulară, şi nu într–un spaţiu public intens frecventat. Situaţia îmi aminteşte o glumă din vremurile când nu aveam voie să călătorim în Occident. La întrebarea „Unde ai fost în concediu?”, un răspuns posibil era „În R.F.G.”. Din nefericire pentru noi, nu era vorba despre Republica Federală Germană. Interpretarea corectă era Refugiat în Fundul Grădinii. Acum, arta este cea care s–a refugiat pe unde se mai poate.

Miercuri 2 septembrie 2009 – Galeria „Europe”

Vernisaj Diana Moise

Foarte tânăra Diana Moise este absolventă a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, cu specializare în restaurare pictură murală. Precizarea este necesară pentru interpretarea corectă a expoziţiei sale. Altfel, tablourile de mici dimensiuni şi fără paspartu – soluţie datorată, probabil, restricţiilor financiare – pot să deruteze vizitatorul. Privite însă separat, ca pe detalii ale unor picturi murale, atunci aprecierea lucrărilor se schimbă. Dacă este vorba despre un tablou complet, atunci se cuvine să ni–l imaginăm la dimensiunea unui perete. Întreaga expoziţie trebuie privită deci ca pe un album de schiţe desfăşurat pe simeze.

Analizate astfel, lucrările expozantei ne dezvăluie un artist cu o imaginaţie fecundă, dedicat artei.

Iar pentru că arhitectura are şi ea o puternică componentă artistică, Diana Moise urmează acum a doua facultate la Institutul de Arhitectură. I dorim succes.

Luni, 17 august 2009 – Galeria „Europe”

Vernisaj Ileana Sbârcea Mureşanu

Ca de obicei în această perioadă a anului, Ileana Sbârcea Mureşanu deschide la Galeria „Europe” o expoziţie cu cele mai recente lucrări ale sale. Gestul său, mai mult decât lăudabil, este posibil, deoarece ea are întotdeauna asemenea lucrări, dovedind că este un pictor activ. La deschidere, în prezenţa multor prieteni, şi-a prezentat singură expoziţia – şi bine a făcut – oaspeţii putând afla astfel motivaţia ce a stat la baza creaţiei unora dintre tablouri. Printre ele, câteva portrete de copii – o noutate pentru tematica sa – redau diferitele stări, în care şi-a surprins propria nepoţică, în faţa cărora nu a rezistat să le transpună pictural.

Luni, 17 august 2009 – Librăria „Okian”

Vernisaj Magda Văcariu

După un traseu destul de sinuos – Şcoala populară de artă, Facultatea de sociologe, cursuri de artă pentru tineret în Australia (nu ştim dacă în această ordine), revenită în ţară – încă tânăra Magda Văcariu etalează în faţa publicului braşovean cîteva portrete de mari dimensiuni, realizate în culori acrilice pe pânză. Şi-a intitulat expoziţia „Nostalgia”, deşi nu realizez motivul. Chipurile copiilor sunt, într-adevăr, cam triste, iarăşi nu cunosc motivul, deşi copiii nu sunt, în general, nostalgici. Oricum, nu titlul contează, ci obiectele expuse, iar acestea lasă o impresie plăcută.

Dimensiunile foarte mari ale portretelor i-au permis autoarei să realizeze în culori acrilice, deci cu pensula, ceea ce, la dimensiuni normale, numai cu vârful ascuţit al creioanelor ar fi putut face. De aceea, privite de la distanţă, pentru că numai aşa pot fi analizate, tablourile par desene cu creioane colorate. Sinteza caracteristicilor subiectului în pete de culoare nu a mai fost astfel necesară.

Sursele subiectelor sunt fotografii, cărora artista le-a rămas fidelă, uneori prea fidelă în unele detalii nerelevante pentru portret.

A prezentat Ana Cânpean, istoric de artă.

Miercuri, 12 august 2009 – Centrul Cultural „Reduta”

Ansamblul de Euritmie „Enescu” – Stuttgart, Germania

Iniţiatorii ansamblului sunt Silvia Nistor şi Petre Smaranda, ambii formaţi la şcoala de euritmie din Stuttgart, Germania. La acest proiect au aderat dansatorii Anthea şi Hermione Beck, Mizuyo Fukudome şi Saniel Müller-Goldegg.

De menţionat că Stuttgart-ul este oraşul în care s-a născut euritmia, la începutul secolului XX. Acolo s-a înfiinţat prima şcoală de euritmie, şcoală pe care au urmat-o şi dansatorii noştri. Spre deosebire de balet, unde dansatorii interpretează o temă ilustrată muzical, sau chiar un subiect, în cazul muzicii programatice, aici ei reflectă doar muzica, prin mişcări corespunzătoare înălţimii, duratei şi amplitudinii fiecărei note, evident, în ritmul impus tot de muzică. Uneori, fiecare dansator susţine partea unui anumit instrument muzical.

Au cântat muzică de Debussy, Schnittke şi Enescu, pianistul Besiki Namchevadze, violonista Katharina Kefer şi violoncelistul Jocher Kefer.

O altă variantă a euritmiei este interpretarea poeziilor. În acest spectacol, Gheorghe Aur a recitat din Lucian Blaga.

A fost un spectacol deosebit, interesant, frumos şi, în consecinţă, bine apreciat de public.

Eu, unul, mă declar încântat. Ideea ilustrării muzicii prin mişcările trupului este genială. Din păcate, asemenea spectacole sunt dificil de realizat; dansatorii trebuie să cunoască piesa interpretată chiar mai bine decât muzicienii, deoarece – spre deosebire de aceştia – ei nu pot avea în faţa ochilor ştime, care să le indice notele ce urmează să le interpreteze. Eu sunt asemenea soliştilor, sau chiar a dirijorilor, care au învăţat pe dinafară întreaga partitură.

Miercuri, 12 august 2009 – Muzeul de artă

Vernisaj Adrian Timar

Un artist despre artişti. Adrian Timar este profesor specialitate la Liceul de Artă din Braşov. În sala mică se află câteva lucrări de grafică mai vechi, menite să demonstreze că autorul stăpâneşte această meserie. În sala mare, expune caserole înşirate pe pereţi, în care – în loc de mâncare – găsim nişte mâzgălituri „pictate” pe fundul acestora. Expoziţia sa - mai mult decât ciudată – capătă sens numai alături de declaraţiile sale, făcute cu ocazia vernisajului. Aflăm astfel că ea se vrea un protest, un semnal de alarmă lansat împotriva „imbecilităţii generale a unei societăţi de consum“. „Nu cred că oamenii vor fi foarte bucuroşi să vadă ce expun eu aici pe pereţi. Este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului şi la adresa societăţii şi a fanfaronadei „bunului gust”. . . De aceea am mâzgălit caserole. Am atras atenţia că arta, cultura, nu poate şi nu trebuie să devină obiect de consum.”

Trecem peste etichetarea exagerat de dură a societăţii, ca şi peste observaţia că expozantul nu va fi permanent în muzeu, să-şi rostească ciclic mesajul, astfel că vizitatorul ocazional va privi doar exponatele, în faţa cărora va rămâne mai mult decât nedumerit. Reţinem însă din declaraţia sa că expoziţia „este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului”. Înţelegem de aici că protestul are şi un sens autocritic, atât din partea expozantului, ca autor şi profesor – deci formator al mentalităţii pe care o condamnă -, cât şi a Muzeului, care a stimulat organizarea acestei expoziţii.

Nu intenţionez să-l contrazic pe Adrian Timar. Dimpotrivă, sunt - în principiu – de partea sa, deşi această formă de manifestare, nu numai că intrigă, dar ridică numeroase întrebări, în diferite domenii şi la diferite paliere de înţelegere şi responsabilitate, fie ea şi morală. Da, mesajul său este puternic, este mesajul unui artist, exprimat într-un mod original, dar locul lui nu era într-un muzeu.

Întrebarea firească este: cum s-a ajuns aici? Una dintre explicaţii este o mentalitate moştenită. În regimul trecut, artiştii, ca şi scriitorii, trebuiau înregimentaţi, pentru a putea fi dirijaţi şi controlaţi. Cum termenul „înregimentaţi” nu era acceptabil, s-a folosit unul mai măgulitor: li s-a spus „profesionişti”. Ideea a prins şi funcţionează şi azi, deşi statul nu mai are asemenea interese propagandistice. Ea îi uneşte însă pe cei ce îşi găsesc sprijin în forţa grupului, ştiind bine că nu au puterea necesară să se exprime ca artişti autentici. Asemenea coterii îi unesc întotdeauna pe cei slabi.

O atitudine opusă o găsim la Felix Mendelssohn-Bartholdy (îmi place să iau exemple din alte domenii), care a fost nu numai un ilustru compozitor, ci şi un foarte bun organizator. Preocupat nu numai de el însuşi, s-a străduit să cultive muzica bună în societate, reuşind să organizeze numeroase manifestări publice, iniţiativă destul de inedită pe atunci. Conservatorul din Leipzig îi poartă numele, fiindcă el l-a înfiinţat. În acest scop, l-a atras de partea sa şi pe Robert Schumann. Nu numai Schumann a fost printre prietenii săi. A fost şi un susţinător activ al muzicii lui Franz Schubert. Este, poate, o coincidenţă faptul că, în aceeaşi perioadă, au trăit mai mulţi muzicieni celebri, ca Schumann, Schubert, Liszt, Wagner şi alţii. Dacă identificarea valorilor este firească la orice adevărat profesionist, la Mendelssohn este remarcabilă atitudinea pozitivă faţă de aceştia şi, mai ales, capacitatea sa de a se împrieteni cu ei. Rareori se întâmplă astăzi ca oamenii să se unească pentru înfăptuirea unor acţiuni benefice. Cei răi, da, se unesc cu uşurinţă. Se mai unesc şi impostorii, în vederea susţinerii reciproce.

Fără nici o legătură cu aceştia din urmă, nu pot să trec cu vederea sectarismul aşa-zişilor profesionişti de azi. Aici, discordanţa dintre altruismul lui Mendelssohn şi egocentrismul lor este uriaş. Deşi lucrările unora dintre ei nu justifică cu nimic profesiunea pe care şi-au ales-o, sau poate tocmai de aceea, nu doresc să fie comparaţi cu artişti neînregimentaţi, chiar dacă unii dintre aceştia sunt mai buni. Ar putea să se facă de râs.

Ajungem în situaţia să constatăm că nu este deloc întâmplător faptul că cei mai apreciaţi artişti nu au fost şcoliţi în instituţii specializate. Forţa lor de creaţie ar fi fost frânată într-o astfel de instituţie de învăţământ. Pe de altă parte, faptul că aceştia nu au frecventat instituţii de învăţământ specializate, nu înseamnă ca ei nu sunt şcoliţi. Termenul corect este autodidacţi. Ei s-au şcolit pe alte căi şi şi-au însuşit acele noţiuni de care au avut nevoie. De altfel, am constatat nu odată că, în casele artiştilor autodidacţi, există mai multe albume şi cărţi de artă decât în casele unor profesori de desen.

O şcoală de profesori de desen, mai ales în condiţiile economiei noastre de piaţă, nu este neapărat o garanţie a autenticităţii talentului tuturor cursanţilor, uneori nici măcar al profesorilor, ce (de)formează absolvenţi pe măsura capacităţii lor. Chiar şi acolo unde talentul profesorilor există cu adevărat, acesta nu este contagios. Harul nu se ia! Poate că nu tocmai întâmplător mulţi dintre asemenea absolvenţi rămân la grafică, fiindcă – între timp - au aflat care le sunt limitele. Unii nici nu realizează că desenul devine artă numai atunci când dobândeşte valenţe estetice. Pe de altă parte, este adevărat că, în activitatea lor de profesori de desen, nici nu li se cere să facă mai mult. Când însă asemenea „profesionişti” ajung să influenţeze destinele unor copii, sau se pronunţe în probleme de interes general, atunci pot deveni un pericol public.

Şi ca să dau iarăşi un exemplu din alt domeniu, în sport, distincţia dintre sportivul de performanţă şi profesorul de educaţie fizică este fără comentarii. Aici însă, performanţa este măsurabilă. Şi atunci, ne aducem aminte de observaţia lui Vilfredo Pareto: „Numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”.

12-19 august 2009 – Fundaţia Culturală „Şerban Lupu ”

Festivalul „Cetatea Muzicală a Braşovului”

Aflat la a şaptea ediţie, Festivalul „Cetatea Muzicală a Braşovului”, este deja tradiţional nu numai din punct de vedere statistic, dar şi pentru că a intrat în conştiinţa iubitorilor de muzică. Îl datorăm violonistului Şerban Lupu, născut în Braşov, astăzi profesor la Universitatea din Illinois, un entuziast cercetător, interpret şi mesager al muzicii lui George Enescu, a cărui zi de naştere o cinstim de fiecare dată la 19 august, ultima zi a Festivalului.

De la conferinţa de presă, am aflat noutăţile ediţiei din acest an. Numele câtorva interpreţi sunt edificatoare, alături bineînţeles de cel al lui Şerban Lupu: Georgeta Stoleriu, Dalia Ouziel, născută în Israel, dar stabilită în Belgia, Daniel şi Jerrold Rubenstein, din Statele Unite ale Americii, sau mai tinerii Lilian Akopova, născută la Erevan, dar educată la Kiev, Henri Bonamy din Franţa şi alţii.

O surpriză este prezenţa lui Teodor Grigoriu, decanul compozitorilor români, la concertul din 17 august, când se vor interpreta lucrări ale sale în premieră absolută.

O altă surpriză este chiar la debut: ansamblul de euritmie „ENESCU” din Stuttgard. Va fi un spectacol de dans, poezie şi lumini.

Spectacolele vor avea loc la sala „Reduta” (12, 16, 17, 18, 19 august) şi Biserica romano-catolică de pe strada Mureşenilor (15 august).

Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi