A bătut ceasul

Am auzit că, în Piaţa Sfatului, clopotul ataşat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizaţie, evident. Pare o preocupare dragă amatorilor de antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.

În civilizaţia rurală timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.

În civilizaţia urbană, în schimb, orientată spre industrie şi comerţ, dacă furnizorul unei piese nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este esenţială, motiv pentru care lipsa ei este sancţionată prin eliminarea celui în cauză din lumea civilizată.

În România comunistă, prin industrializarea forţată, numărul exagerat de mare de lucrători aduşi din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea lor de către oraşe, şi atunci s-a produs fenomenul invers. Noii veniţi au impus regulile lor. (Este şi unul dintre motivele care, alături de mentalitatea comunistă, a condus la încropirea unei pseudo-industrii, incapabilă să facă faţă cele adevărate, fapt vizibil cu prisosinţă după 1989, pentru că şi majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau aceeaşi origine.) Mai mult decât atât, eliberaţi de regulile impuse de civilizaţia rurală, intraţi într-un mediu unde nu-i cunoştea nimeni, mulţi dintre cei dezrădăcinaţi au refuzat orice fel de reguli.

Şi dacă este mai simplu să fim nepunctuali, de ce să ne mai batem singuri cuie în tălpi? Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar faţă de propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de domnişoară prost-crescută dovedeşte lipsa respectului faţă de alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne respecte pe noi.

În societatea medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas, localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari, Braşovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-şi permită să fie punctuali. Scuza că n-am ştiut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate aminti că civilizaţia urbană a început cu punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educaţie urbană.

Joi, 29 octombrie 2009 – Filarmonica Braşov

Concert simfonic

Sala mare a Teatrului „Sică Alexandrescu” (750 de locuri), unde a avut loc acest concert, a fost plină. Motivele sunt evidente: soliştii şi programul.

Solişti au fost membrii cunoscutului grup cameral „Romanian Piano Trio”, alcătuit din Răzvan Suma (violoncel), Alexandru Tomescu (vioara) şi Horia Mihail (pian).

Deşi au venit împreună, de data aceasta au cântat separat: Răzvan Suma a interpretat Concertul pentru violoncel şi orchestră în Do major de Joseph Haydn, iar Alexandru Tomescu şi Horia Mihail - totuşi împreună - Dublu concert pentru vioară, pian şi orchestră de coarde de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

A dirijat Radu Popa, bucureştean la origine, în prezent, dirijor permanent al orchestrelor Filarmonicii „Banatul”, din Timişoara, şi al Filarmonicii „Oltenia”, din Craiova. Datorită lui, programul a mai cuprins şi opt selecţii din suitele de balet „Spartacus” de Aram Ilici Haciaturian, din coloana sonoră a serialului „Linia maritimă Odedin”, ce a rulat la televiziunea română cu câţiva ani în urmă.

A fost un spectacol de zile mari. Acustica bună a sălii, spre deosebire de cea de la Centrul Militar, a contribuit în mare măsură la succesul concertului. Vioara Stradivarius a lui Alexandru Tomescu s-a auzit aşa cum trebuie.

Marţi, 27 octombrie 2009 – Primăria Braşov”

Concert de muzică din opere

I se poate spune „Spectacolul de la curte”. Nu de la curtea regală, fiindcă noi nu avem rege. Avem primar. Aşa dar, „Spectacolul de la curtea Primăriei”. Şi nu este vorba despre o curte oarecare, ce despre una acoperită şi frumos amenajată, fiindcă primarul nostru este un om gospodar.

Iar pentru că suntem norocoşi, avem şi un director al Operei de mare calitate. Ce poate ieşi din colaborarea a doi oameni cu bune intenţii este greu de descris. Trebuie văzut! Am fost, am văzut, am auzit şi trebuie să-mi recunosc incapacitatea de a reda în cuvinte bucuria ce am simţit-o. A fost un spectacol feeric!

Valentina Mărgăraş, Gabriela Hazarian, Asineta Răducan, Mihai Irimia, Valentin Marele, Adrian Mărcan, corul, orchestra şi corpul de balet al Operei Braşov, sub regia directorul ei, Cristian Mihăilescu în concertul intitulat „Spectacolul toamnei la Primărie”.

Se speră că spectacolele Operei Braşov în curtea interioară a Primăriei vor continua.

Marţi, 27 octombrie 2009 – Librăria „Okian”

Lansare de carte

De fapt, lansare de cărţi, fiindcă au fost două: o antologie „Cântarea Cântărilor”, semnată Radu Cârneci, şi 72 de convorbiri cu personalităţi ale culturii româneşti, reunite sub titlul „Pe firul amintirilor”, realizate de publicistul Avram Croitoru. Elementul comun este Editura „Hasefer”, reprezentată prin directorul ei, Ştefan Iureş.

Poetul Radu Cârneci este nu numai realizatorul antologiei, ci şi autorul uneia dintre versiuni, publicată în 1973 la „Cartea Românească”. Pe lângă aceasta, antologia mai cuprinde încă 15 versiuni, deci 16 în total, începând cu cea cuprinsă în Biblia lui Şerban Cantacuzino, din 1688, şi sfârşind cu traducerea din 2008, a lui Dinu Ianculescu. Dintre celelalte versiuni sunt de menţionat cele ale lui Gala Galaction şi Vasile Radu, Petru Pavel Aron, Patriarhul Nicodim, ca şi cele mai noi ale poetului Ioan Alexandru sau cea înserată în Biblia realizată de arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Valeriu Anania. Lipsesc doar variantele lui Petru Creţia şi cea din Biblia tradusă sub auspiciile domnului Andrei Pleşu, pentru care editurile „Humanitas” şi respectiv „Polirom” nu şi-au dat acordul. În schimb, Editura „Hasefer”, organ al „Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Romnia” a realizat această splendidă antologie.

Am aflat cu această ocazie că Ion Heliade Rădulescu, cel pe care George Călinescu îl considera a doua mare personalitate a literaturii române, după Dimitrie Cantermir, a scris o variantă a Cântării Cântărilor într-o limbă română voit latinizată şi închinată nunţii Majestăţilor Regale Carol I şi Elisabeta.

Cât despre poetul Radu Cârneci, el nu este la prima antologie. A mai realizat şi „Poezia Pădurii Române”, în patru volume, Cinegetica, în trei volume, ca să nu mai vorbim despre cele de poezii. Pe primele ni le explicăm ca ataşament al autorului pentru prima sa profesiune, cea de inginer silvic.

La cea de a doua carte, „Pe firul amintirilor”, de remarcat maniera decentă prin care autorul a realizat cele 73 de convorbiri ale sale cu unii dintre cei mai importanţi oameni de cultură români. Special a evitat cuvântul interviu, pentru că nu şi-a dorit nici o clipă să realizeze un interogatoriu şi, cu atât mai puţin să-şi facă simţită prezenţa într-un dialog „de la egal la egal”. Prezenţa sa este discretă, având cel mult rolul de a orienta discuţia în direcţia dorită. Cartea este un model pentru orice reporter ce doreşte să înregistreze o convorbire cu o personalitate din orice domeniu şi, mai ales, din cultură.

Luni, 26 octombrie 2009 – Librăria „Okian”

Vernisaj

Librăria „Okian” continuă iniţiativa începută anul trecut şi pe cale de a deveni tradiţie, şi anume organizarea la vreme de toamnă a două expoziţii colective: una a absolvenţilor unor institute de specialitate şi alta a autodidacţilor.



De data aceasta, expoziţia primilor a avut o temă şi un titlu: „Braşovul meu”. Ca urmare - deşi nu era obligatoriu - stilul tuturor tablourilor este figurativ, reprezentând imagini din Braşov. Diversitatea însă nu lipseşte, în special datorită nivelului diferit al calităţii expunerilor.



La stilul clasic, am remarcat uleiul lui Ioan Oraţie, intitulat „În preajma Braşovului”, grafica în culori sepia a lui Ileana Crăciun şi acuarelele lui Agnes Ferenz. O notă aparte pentru poezia Elenei Oana Agapie, intitulată „Braşov de poveste”.



Se detaşează însă Vasile Diviza, care – cu un singur tablou, cel afiş alături – se impune prin stil personal şi nivel profesional ridicat.

Joi, 22 octombrie 2009 – Librăria „Okian”

Conferinţă

În ciclul “Dialogurile credinţei”, lectorul universitar dr. Virgil Borcan, de la catedra de limbi străine a Universităţii „Transilvania”, şi-a intitulat conferinţa „Oare toţi vorbesc în limbi?”, preluând un text biblic. În fapt, discursul său a fost în cea mai mare măsură laic, vorbind despre limbă şi cărţi. Titlul interogativ a sugerat şi numeroase întrebări, astfel că întâlnirea s-a finalizat cu discuţii pe care numai timpul limitat le-a întrerupt.

Joi, 22 octombrie 2009 – Centrul Cultural „Reduta” şi Galeria „Europe”

Vernisaje

Două vernisaje în aceeaşi zi ne induc ideea comparaţiei. Primul a fost cel de la Centrul Cultural „Reduta”. Expune un grup din Târgu Mureş, format din două românce, Daniela Bălănescu şi Persida Negruţi, cărora li s-a adăugat japoneza Akiko Kimusa.



Este pentru a treia oara (cel puţin) când Târgu Mureş este prezent la Braşov. Bravo lor! Nu numai că au o producţie artistică ce le permite să expună chiar şi în afara oraşului lor, dar au şi capacitatea organizatorică pe măsură, ambele explicate prin dragostea pentru artă. Meritul lor este cu atât mai mare, cu cât la origine se află fosta Asociaţie a Artiştilor Plastici Amatori, înfiinţate în anii ’70 ai secolului trecut în toate judeţele din ţară, dar autodizolvate după 1989 în aproape toate judeţele, inclusiv Braşovul. Ei bine, ei s-au reorganizat într-o nouă formulă, au creat „Asociaţia Artiştilor Plastici Mureş”, compusă laolaltă din profesionişti şi amatori, animaţi doar de promovarea artei pe care o practică. Câştigul este al ambilor.



La cele două artiste românce am remarcat preocuparea pentru noi tehnici de exprimare. La Akiko Kimura, în schimb, obiectivul principal a fost tradiţia japoneză. După speech-urile obişnuite, ea a ţinut în faţa unor copii o lecţie de tehnica specifică. În câteva minute, cu o mână sigură, ea a desenat un dragon ce ar fi reprezentat piesa centrală în orice expoziţie de grafică braşoveană.



La extrema opusă s-a aflat al doilea vernisaj, cel de la Galeria „Europe”. Aici, comentariile sunt de prisos. O singură constatare: filiala Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici traversează o perioadă neagră.

Miercuri, 21 octombrie 2009 – Muzeul „Casa Mureşenilor”

„Recitalul de la ora cinci”

Spectacolul de astăzi, organizat prin colaborarea dintre Muzeu şi Opera Braşov, a fost intitulat „Muzica inimii”. Aşa cum era de aşteptat, el a fost centrat pe arii şi duete de dragoste. Donizetti, Puccini, Mozart, Verdi, Cilea şi George Grigoriu au fost compozitorii preferaţi.

Au interpretat Adrian Mărcan, Simona Manole Mărcan şi Corina Klein, acompaniaţi la pian de Sena Ducariu. Prezentarea: Nora Vlad.

Toate locurile au fost ocupate cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, unii spectatori venind chiar cu o oră mai devreme.

Marţi, 20 octombrie 2009 – Casa „Baiulescu”

„Convorbiri despre muzică”

Cu dăruirea ce o caracterizează, Petruţa Măniuţ a susţinut a doua conferinţă din această stagiune. Ea a continuat tema anterioară, şi anume paralela dintre muzica religioasă de tradiţie bizantină, practicată în bisericile ortodoxe şi cea occidentală.

Exemplificările au fost selectate din înregistrările Corului „Madrigal”, pe de o parte, şi „Patimile după Matei” de Bach, pe de altă parte.

Vineri, 16 octombrie 2009 – „Cramele lui Decebal”, Braşov

Simpozionul naţional „Constantin Noica”

Motorul acţiunii a fost academicianul Alexadru Surdu, braşovean la origine, care a venit din Bucureşti împreună cu câţiva cercetători de la Institutul de Filozofie şi Psihologie, precum şi pe prof. univ dr. Gheorghiţă Geană, de la Institutul de Antropologie, ambele aparţinând de Academia Română. Lor li s-au alăturat câţiva vorbitori din Braşov.

Iată programul complet al Simpozionului:



Evenimentul a fost onorat de către primarul Braşovului, domnul George Scripcaru, care a rostit un scurt discurs de deschidere.

Cu această ocazie, a avut loc şi lansarea unor cărţi:
- Studii de istorie a filozofiei româneşti, vol V, coordonator Alexandru Surdu, Editura Academiei Române, Bucureşti 2009
- Comentarii la rostirea filosofică, Alexandru Surdu, Editura Kron-Art, Braşov, 2009

La rubrica <Proză scurtă, Eseuri> se află textul domnului Mircea Brenciu, intitulat „ROSTUL FILOSOFILOR - Scurtă consideraţie despre opera poetică a lui Constantin Noica”. (Clic aici pentru acces direct.)

Miercuri, 14 octombrie 2009 – Muzeul „Casa Mureşenilor”

Recitalul de la ora cinci

S-a intitulat „Cuvinte de suflet”. De ce? Fiindcă a fost un recital de lieduri pe versuri de poeţii români: G. Călinescu, O. Goga, M. Eminescu, Ioan Alexandru şi francezul Clement Marot. Compozitorii a fost în totalitate români, pentru că George Enescu, cel care a compus pe versurile lui Clement Marot, rămâne totuşi român. Pe lângă lucrările sale, soprana Lăcrămioara Schuller a interpretat piese de Felicia Donceanu, Mihail Jora, Doru Popovici şi Carmen Petra-Basacopol. A acompaniat-o la pian Gonul Aptula, din Bucureşti. Un obişnuit la casei, simpaticul şi apreciatul recitator, actorul Attila Töök, a susţinut intermezzo-urile poetice.

Deşi a fost o zi de iarnă, cu zero grade în termometre şi lapoviţă pe stradă, sala a fost plină.

Miercuri, 14 octombrie 2009 – Centrul cultural „Reduta”

Lansare de carte

Autor: Ioan Suciu
Titlul: ESTIMP sau tabloul periodic al sentimentelor
Conţinutul: poezii
Dacă nu a putut stabili o periodicitate a sentimentelor, Ioan Suciu s-a gândit, probabil, că tabloul lor ar putea fi periodic, măcar puţin. În fond, este o carte de poezie şi nu una de chimie, iar în poezie . . . merge orice. Am glumit! Nu la fel au procedat şi vorbitorii. Ei au fost serioşi. Aşa se obişnuieşte, deşi nu ştiu de ce.

Seria speech-urilor a deschis-o directorul instituţiei gazdă, actorul Marius Cisar. Deşi audienţa era formată din invitaţii autorului, deci persoane care îl cunoşteau deja, oratorul a citit o lungă biografie a acestuia, probabil o autobiografie scrisă la persoana a treia, fiindcă numai cel în cauză cunoştea atât de multe detalii despre propria-i persoană. Au urmat scriitorii Doru Munteanu, Ion Popescu-Topolog şi Nicolae Stoie.

Cum orice poezie trebuie citită măcar de două ori, iar eu nefiind încă în posesia cărţii, nu mă pot pronunţa asupra conţinutului, mai ales că vorbitorii s-au contrazis unii pe alţii. Astfel, Doru Munteanu a susţinut ideea că autorul a avut o evoluţie continuu ascendentă, deşi tot el a afirmat că preferă să păstreze în amintire unele poezii din trecut, în timp ce Ion Popescu-Topolog crede că evoluţia autorului a avut un vârf la o anumită carte, cea de faţă fiind a treisprezecea. L-a admonestat însă imediat Nicolae Stoie, cu precizarea că volumul invocat a fost scos chiar la editura acestuia, ceea ce, evident, nu poate fi un criteriu estetic.

În încheiere, Ioan Suciu a rememorat câteva momente autobiografice, printre care şi încercările sale din tinereţe de a intra la Institutul de Teatru. Recidivând, a recitat câteva poezii (cam multe) din volumul lansat, dar şi din trecut. În încheierea încheierii, Marius Cisar a mai citit o poezie.

Marţi, 13 octombrie 2009 – Librăria „Okian”

Vernisaj David Roman şi Laura Ruczui

Nu este o expoziţie personală, ci una de grup, dacă admitem că două persoane formează un grup. Poate că un termen mai potrivit ar fi fost „Dublu vernisaj”, fiindcă, de fapt, sunt două mini-expoziţii, organizate în fiecare dintre cele două săli existente. Ceea ce ar fi putut să pară un dezavantaj, a creat o notă aparte, deoarece stilurile exponatelor nu numai că sunt diferite, dar au tendinţe contrare. O notă comună, totuşi, există: ambele au ca subiect portretul. Expozanţii sunt elevi în clasa XII-a la Colegiul „Şaguna”, cu profil „Ştinţele naturii”.

În prima sală, David Roman expune grafică şi pictură. Dacă la grafică este „cuminte”, la pictură, în schimb, are veleităţi moderniste, încercând cu colaje şi sclipici să creeze atmosferă în jurul portretelor. Talentul său este remarcabil, ca şi dorinţa de a se exprima prin artă, de a spune ceva. Este un tânăr ce se pregăteşte serios să devină artist profesionist.

În sala a doua, tendinţa modernistă a lui David este compensată de maniera retro a fotografiilor alb-negru expuse de Laura Ruczui. Iarăşi avem de-a face cu o preocupare remarcabilă. Astăzi, când toată lumea face – cu talent, sau fără - fotografii color şi beneficiază de facilităţile oferite de aparatura digitală, Laura ne aminteşte de fotografia alb-negru, unde arta se află pe primul plan. Ştiinţa modului în care se transformă culorile în nuanţe de gri – strălucirea lor nefiind întotdeauna cea la care ne aşteptăm – şi, mai ales, compoziţia sunt elemente fundamentale în fotografia artistică în alb-negru, cu mult mai „intelectuală” decât cea color şi, uneori, mult mai impresionantă.

Au vorbit Adrian Dimeny, profesor la Colegiul „Saguna” şi Florin Crişan, redactor-şef la revista FOTO-VIDEO.

Sâmbătă, 10 octombrie 2009 – Librăria „Okian”

Alegerea profesiunii – arhitectura, printre altele

Orice decizie ar trebui luată în cunoştinţă de cauză Ne-am fi aşteptat ca ideea organizării unei întâlniri a elevilor cu profesionişti ai unor domenii să aparţină unor cadre didactice, părinţi, sau instituţii cu profil social, fiindcă alegerea profesiunii este, poate, cea mai importantă decizie ce trebuie s-o ia elevii din ultimele clase. Ei bine, nu! Iniţiativa a fost luată chiar de către tineri şi conducerea Librăriei „Okian”, implicată din ce în ce mai mult în formarea lor intelectuală, începând cu faptul că – prin colaborare cu Editura Longman - oferă cărţi de referinţă pentru cei ce doresc să acceadă în zona superioară a culturii. Iată o iniţiativă ce ar merita premiată.

Moderator a fost Sorin Striblea, un tânăr ce a dorit să-şi completeze studiile în Germania, dar şi să-şi împărtăşească experienţa dobândită acolo. Invitat, tânărul arhitect Sebastian Milea, a vorbit despre implicaţiile profesiunii de arhitect şi a răspuns numeroaselor întrebări, adresate lui din partea elevilor participanţi.

Două aspecte au ieşit în evidenţă: importanţa lucrului în echipă şi caracteristicile muncii de arhitect.

Asupra primului aspect a insistat Sorin Striblea. El a subliniat faptul că, în învăţământul german, spre deosebire de cel românesc, aproape toate proiectele sunt realizate de către grupuri de studenţi, organizaţi în echipe, şi nu individual. Se dobândesc astfel abilităţi de comunicare în grup şi se formează mentalitatea lucrului în colectiv.

Într-adevăr există această diferenţă dintre Germania şi România, nu numai în învăţământ, ci în majoritatea domeniilor de activitate, explicabilă atât prin mentalitatea celor două popoare, dar şi prin istoria lor, care a condus la formarea acestor mentalităţi. Stabilitatea politică şi, mai ales, economică a învăţat neamţul că el se poate realiza ca individ numai într-o structură socială existentă, unde poate ocupa un loc potrivit posibilităţilor sale. Devine astfel disciplinat şi cooperant. Statul german încurajează educaţia tinerilor în această direcţie, ceea ce a observat şi Sorin Striblea în experienţa sa ca student în Germania. România, în schimb, a rămas la mentalitatea Evului Mediu, cu credinţa că meseria „se fură”, iar cooperarea este cvasi-inexistentă. Majoritatea tinerilor îşi imaginează că pot deveni orice, indiferent de aptitudinile lor reale; totul este să găsească mijloacele corespunzătoare, cu alte cuvinte „să se descurce”. Revenind la subiectul discuţiei, arhitectura solicită prin natura ei lucrul în echipe cu atât mai mari cu cât anvergura proiectului este mai mare. Situaţia este similară în toate domeniile tehnice şi mai puţin, poate, în artă, unde creaţia este individuală. Iată că am găsit şi o explicaţie a eşecurilor româneşti: românul este artist. Glumesc, desigur! Iar dacă mă gândesc la muzică, domeniu pe care îl iau deseori ca exemplu, membrul unei orchestre trebuie să se integreze ansamblului şi să se urmeze comenzile dirijorului. Doar solistul îşi poate permite, şi chiar este dator, să dea interpretări personale, cu condiţia însă ca cineva să-l ia în seamă ca solist.

Cel de al doilea aspect, specificul muncii de arhitect, de altfel principalul obiectiv al întâlnirii, a fost pus în evidenţă de către Sebastian Milea. Inteligent, cu bun simţ, educat, bine ancorat în realitate, el a scos în evidenţă diversitatea situaţiilor în care se poate afla un arhitect. Domeniul este extrem de larg, astfel că de la ţelurile cele mai nobile şi până la cele mai josnice, de la artă la afaceri mai mult sau mai puţin murdare, totul este posibil. Alegerea aparţine fiecărui individ. Evident că, în viaţa, îşi va găsi un loc al său, dar va avea contacte cu toate celelalte categorii, faţă de care va trebui să reacţioneze adecvat.

Este extrem de important ca, la alegerea profesiunii, candidatul să ştie ce-l aşteaptă după ce îşi termină studiile şi nu ce va studia la facultate. Este greşit exemplul celor îşi aleg meseria potrivit unor preferinţe, sau chiar aptitudini, pe care însă nu le vor folosi niciodată, fiindcă au devenit profesori de liceu, iar pedagogia – noua lor profesiune – nu li se potriveşte. De pildă, dintre elevii etichetaţi de către profesori ca buni matematicieni doar extrem de puţini devin cercetători în matematică. Cei mai mulţi ajung profesori, obligaţi să repete an de an ceea ce au învăţat cândva ca elevi.

În concluzie, informarea corectă înainte de alegerea profesiunii este de o importanţă covârşitoare, motiv pentru care iniţiativa organizatorilor aceste întâlniri merită toate felicitările.

Sâmbătă, 3 octombrie 2009 – Lansare de carte

Daniel Drăgan, Fantoma

Voi începe cu sfârşitul. Nu pentru că ar avea un rost, ci pentru că astă noapte am spicuit din cartea lansată ieri şi, acum, sunt sub influenţa ei. În lipsa unei lecturi exhaustive, impresia este, evident, una provizorie. Am remarcat însă, pe lângă talentul şi priceperea în folosirea tehnicilor literare, sensibilitatea cu care Daniel Drăgan a sesizat câteva aspecte, reuşind ca, din fragmente izolate, să redea o imagine globală a vieţii. De la unele schiţe de un realism tragic, la altele fantastice, sufletul românului este sugerat cu o mare forţă şi lirism. Da, a şi declarat-o, ar fi vrut să fie poet. Ei bine, este, şi încă unul foarte bun, chiar dacă nu se exprimă în versuri. Mi-a reproşat că, în urmă cu câţiva ani, aş fi spus că scrie prea mult. Posibil, nu-mi amintesc. Cred însă că a existat o nuanţă care i-a scăpat: nu cantitatea contează ci calitatea, iar aceasta din urmă are legătură cu subiectul tratat. Bănuiesc deci că era vorba despre subiect. Majoritatea pieselor din această carte sunt scrise în anii ’80 ai secolului trecut, deşi primele două – desigur revizuite – sunt datate 1956, iar ultima în 2008. Cred că meritau să fi fost tipărite la vremea lor şi atunci reproşul nu ar mai fi fost posibil. Aflat acum la vârsta senectuţii, Daniel Drăgan nu mai simte nevoia să se explice, ci vrea doar să lase o urmă a talentului său real, ceea ce este bine.

Revenind la lansarea de ieri, nu pot să nu remarc talentul de orator al autorului. Deşi, în general, între scris şi vorbit există o mare diferenţă, unele persoane reuşind să fie magistrale într-o direcţie şi lamentabile în alta, Daniel Drăgan le-a îmbinat pe ambele, cucerind auditoriul nu atât printr-un text dinainte pregătit, ci prin atitudine şi, mai ales, prin spontaneitatea unor replici.

Despre carte au vorbit Adrian Munteanu, Ion Lazu, Virgil Borcan, Bianca Osnaga şi Adrian Lesenciuc.

Ca bun organizator (asta o ştiam), Daniel Drăgan a ţinut să realizeze o manifestare superbă, prin inserţii de muzică şi poezie. L-au ajutat Lidia Lazu şi Alexandra Fitz, ambele excelente.

Soprana Mirela Ungureanu-Biser - în concertul extraordinar din Memphis (U.S.A)

De la Corina Kiss am primit următorul mesaj:
În 19. 09.2009 a avut loc CONCERTUL EXTRAORDINAR la Opera din Memphis cu ocazia deschiderii stagiunii 2009-2010.

Mirela Ungureanu – Biser (n.1977 - Braşov) unanim apreciată de publicul din Memphis a demonstrat că poate fi oricând o Musetta (La Bohéme: de G. Puccini) în cel mai bun stil italian, glasul său flexibil, cu o expresivitate captivantă, dar şi cu un joc de scenă desăvârşit, a confirmat prezentarea personajului. Cu intenţia de a pune în valoare în mod adecvat excepţionalul profil a Musettei, Mirela Ungureanu – Biser abordează o atitudine matură, bine ancorată în modernitate.

Printr-o explozie vocală şi scenică, soprana Mirela Ungureanu – Biser cu aria „Quando m`en vo“ a fost atracţia concertului, publicul ovaţionând şi de data aceasta apariţia artistei.

29.09.2009
Dr. Corina Kiss

Vineri, 2 octombrie 2009 – Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România

Adunarea Generală

În fosta cantină a fostului P.C.R, azi restaurant, s-a desfăşurat Adunarea Generală a Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România. În conformitate cu ordinea de zi prestabilită, s-au servit:
- Acordarea premiilor pe 2008;
- Darea de seamă;
- Discuţii (cam puţine);
- Realegerea conducerii şi a celorlalte comitete şi comiţii.

A asistat de la centru Gabriel Chifu.
Cei premiaţi sunt:
- Mihai Arsene – premiul omnia
- Adrian Lesenciu şi Mircea Moţ pentru proză
- Gheorghe Lupaşcu şi Ion Stanciu pentru poezie.

În afara ordinii de zi prestabilite, la intervenţia unui grup de iniţiativă, s-a propus excluderea din Filială a scriitorului Vasile Şelaru, pentru „grave abateri de la deontologia scriitorului prin săvârşirea de fapte cu caracter penal (plagiat, antisemitism, grave calomnii adresate majorităţii membrilor Filialei Scriitorilor din Braşov), precum şi defăimarea de ansamblu a literaturii române contemporane şi, în mod special, a celei braşovene, prin publicarea volumului «Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor»“. Textul complet poate fi citit prin clic aici pentru prima pagina şi clic aici pentru pagina a doua. Despre acest „dicţionar” nefast am vorbit la timpul potrivit. Regretabilă a fost lipsa de atitudine a conducerii Filialei. De data aceasta, propunerea a fost aprobată cu un singur vot împotrivă şi două abţineri.

A urmat un protocol, înainte care însă, scriitorul Ion Popescu-Topolog, fost preşedinte al Filialei, a ţinut să mulţumească celor câtorva tovarăşi care l-au ajutat să menţină în viaţă Filiala şi după 1989, subliniind faptul că, în alte judeţe, ele s-au auto-desfiinţat. Este greu de apreciat dacă a fost bine sau rău că s-a întâmplat aşa. După 1944, majoritatea instituţiilor, începând cu Academia României, au fost desfiinţate de către noul regim şi înfiinţate altele similare, cu membri atent selectaţi. După 1989, în schimb, nu s-a auto-desfiinţat decât Partidul Comunist Român, pentru ca să se reorganizeze în alte formaţiuni politice. Majoritatea anexele lui de tot felul au rămas neatinse. În schimb, au apărut alte asociaţii, uniuni etc, precum Asociaţia Scriitorilor Profesionişti, Liga Scriitorilor Români etc., formate din persoane ce nu au dorit să se înscrie în vechile instituţii. În principiu, diversitatea este favorabilă societăţii, dar este dezavantajoasă pentru vechea Uniune. Bineînţeles că nu acest aspect a dorit să-l sublinieze vorbitorul, dar . . . „gura păcătosului adevăr grăieşte”.

Cum spuneam, manifestarea s-a încheiat cu un protocol, binevenit pentru nişte oameni aşezaţi, deoarece sosise, între timp, ora prânzului. Aperitiv, ciorbă, friptură, desert şi, evident, celelalte anexe. Deşi nu vreau să fiu cârcotaş, nu pot să mă abţin gândindu-mă la alte activităţi ce s-ar fi putut realiza cu aceşti bani, deloc puţini. Şi nu trebuia ridicată ştacheta decât cu o jumătate de metru mai sus de zona abdomenului.

Joi, 1 Octombrie 2009 – Filarmonica Braşov

Deschiderea stagiunii 2009-2010

Stagiunea a început cu un concert american: GEORGE GERSHWIN şi LEONARD BERNSTEIN, primul cu “Uvertura cubaneză” şi “Rapsodia albastră”, iar al doilea cu “Poveste din cartierul de vest”.

Dirijor: Cristian Oroşanu
Solist: pianistul Horia Mihail

De data aceasta, concertul a avut loc în sala Teatrului „Sică Alexandrescu”. Am fost informaţi că, în continuare, concertele se vor ţine alternativ la Cercul Militar şi Teatrul Dramatic. Cele de la Cercul Militar vor fi precedate de repetiţie generală cu public la ora 10, la care pensionarii au acces gratuit. La cele de la Teatrul Dramatic, nu va exista repetiţie generală cu public, dar accesul pensionarilor este gratuit la spectacolul de la ora 19.

Conferinţa Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România

Mâine (vineri 2 octombrie), va avea loc adunarea generală (Conform noului statut, titulatura ei este „Conferinţa”) a membrilor Filialei Braşov a U.S.R., urmată de decernarea premiilor Filialei pe 2008. În vederea acestui eveniment, scriitorul Nicolae Stoe, membru al Filialei şi fost redactor şef la fosta revistă ASTRA, ne trimite o interesantă analiză a situaţiei actuale. Textul complet poate fi accesat prin clik aici.

Opiniile noastre pot fi nuanţate, bineînţeles, dar observaţiile domnului Stoie nu pot fi eludate. Domnia sa începe printr-o ierarhizare valorică a membrilor Filialei, în funcţie de menţionarea lor în lucrări de critică literară. Desigur, o asemenea evidenţiere este importantă pentru orice scriitor, dar criteriul este extrem de subiectiv, pentru că nici un critic nu poate citi tot ce se scrie, şi atunci vor fi luaţi în consideraţie doar acei autori care au ştiut să-şi „împingă” lucrările în faţa lor, adică tot ce cunoscuţi din vremuri de demult, sau cunoştinţele lor. Dovada este faptul că tocmai aceştia se află pe primele locuri în clasificarea efectuată după acest criteriu.

O observaţie mai importantă a domnului Stoe este absenţa din Filiala Braşov a unor scriitori cu o notabilitate certă ca Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Mihai Ignat, Florin Şindrilaru şi alţii. Unii dintre aceştia sunt deja incluşi în manualele şcolare. Absenţa lor este jenantă pentru Filială, dar ei lipsesc şi din clasificarea menţionată, unde, dacă ar fi fost luaţi în calcul, ar fi ocupat, probabil, primele locuri.

O altă remarcă este media ridicată de vârstă a membrilor Filialei. Teoretic, s-ar putea replica prin invocarea vârstei ca o calitate, imaginându-ne că filtrul admiterilor ar fi unul sever, astfel că numai după o bogată activitate se poate accede acolo. Trist este că s-a întâmplat tocmai invers: pe lângă moştenirea celor înregimentaţi înainte de 1989, în ultimii ani, au fost admise persoane aproape fără operă, sau cu o cărţulie şi aceea penibilă.

Observaţiile pot continua, dar las cititorului libertatea propriilor aprecieri, prin lectura materialului domnului Nicolae Stoe, la adresa menţionată
( http://cultural.freehostia.com/altii/Stoie/FLBVUSR.htm ).

Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi