TRAVIATA - capodoperă a lui Giuseppe Verdi - a fost aleasă şi în acest an pentru debutul stagiunii la Opera din Braşov.

În faţa unei săli arhipline, evenimentul a fost deschis de către dr. Cristian Mihăilescu, cel care a ridicat pe o treaptă superioară instituţia pe care o conduce de zece ani, în calitate de director şi, uneori, regizor.

Spectacolul de azi a fost realizat de următoarea echipă:
Dirijor: DOREL MUNTEANU
Regia: DUMITRU TĂBĂCARU
Scenografia: GHEORGHE CODREA
Coregrafia: NERMINA DAMIAN
Solistii:
Cristina Simionescu (Opera Naţională Română Iaşi),
Marius Manea (Opera Naţională Română Bucureşti),
Adrian Mărcan, Asineta Răducan, Sonia Hazarian, Mihai Irimia, Vitalii Dumitru, Cristian Fieraru, Dan Popescu, Dan Ionescu, Paul Tomescu
CORUL, ORCHESTRA si BALETUL OPEREI BRAŞOV

O scurtă înregistrare din spectacol poate fi văzută prin clic la adresa de mai mai jos.
http://www.youtube.com/watch?v=lPBnx4RYyf8

Vineri, 24 Septembrie 2010, Muzeul de Artă Braşov

Vernisaj expoziţie retrospectivă Elena Popea

Expoziţia este organizată în colaborare cu Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu, Muzeul Naţional de Artă al României, Biblioteca Academiei Române Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Naţional Cotroceni, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi, Muzeul de Artă Constanţa şi Galeriile Artmark Bucureşti.

La vernisaj au vorbit Árpád Bartha, directorul Muzeului de Artă Braşov, criticul de artă Pavel Şuşară şi curatorul expoziţiei, Radu Popica. Redăm mai jos, textele celor doi.

Elena Popea, schiţă pentru un portret

Un personaj misterios, în jurul căruia s-a ţesut o amplă anvelopă de ambiguităţi, provenit dintr-o familie de oameni cu carte, printre care se număra şi Sextil Puşcariu, cu o conştiinţă naţională şi de sine foarte puternică, dar şi un pictor de o originalitate aproape stridentă în spaţiul artei româneşti, Elena Popea aşteaptă încă să fie descoperită şi înţeleasă la adevărata ei anvergură. Temperamentul său flamboaiant, atât în ceea ce priveşte manifestarea artistică nemijlocită cât şi căutările febrile în spaţiul geografic şi în cel cultural, o împing către cele mai diferite experienţe ale cunoaşterii şi ale expresiei. Autodidactă iniţial, trecută apoi prin şcoala müncheneză, după care prin cea franceză, lucrînd divers cu Angelo Iank şi Jordan Jacob, cu Lucien Simon şi André Lhote, Elena Popea traversează tot atîtea atitudini faţă de real şi tot atîtea modalităţi de înţelegere şi de instrumentare a limbajului. Impresionismul german, mai ferm şi mai imperativ decât cel francez, pitorescul regional şi etnografic al lui Simon, insurgenţa temperată a lui Lohte, dar şi memoria postbizantinismului său originar, activată, poate, de redescoperirea lui El Greco, o plaseaza pe Elena Popea pe un traseu stilistico-filosofic pe cît de divers, pe atît de solid în ceea ce priveste importanţa reperelor. Ceea ce unifică acest itinerariu nu este, însă, un factor exterior, un numitor comun sau o sumă a tuturor experienţelor, ci dinamica interioară a artistei, tonusul său exploziv şi melancolic în acelaşi timp, în care energiile expresionisto-baroce, cu tuşe impulsive şi linii frînte, cu descompuneri cubiste şi grafii gotice, sînt contrapunctate de viziunile interioare ample, de stările dramatice mai mult sau mai puţin puse în surdină, de fascinaţia valorilor, adică de alb şi negru, de multe ori puse în contrast direct. Explozia tonurilor sangvine, a roşului, în speţă, adaugă neliniştilor curente şi dramatismului de fond şi dimensiunea unei mari combustii, forţa unei naturi irepresibile. Călătoriile multiple, în Europa Centrală iniţial, iar, mai apoi, în Spania, Grecia şi, mai ales, în Orient, sînt ele însele exprimări culturale, forme elementare de iniţiere în logica ascunsă şi, aparent, sincopată, a unei lumi cu o coerenţă lăuntrică infailibilă. Aceeaşi coerenţă profundă pe care o are pictura Elenei Popea înseşi, cu pânze freatice profunde, cu vase comunicante inaparente, cu un halou metafizic şi, uneori, chiar mistic, surprinzător, care, împreună, aduc aparenta diversitate stilistică şi formală exact acolo unde îi este locul: în punctul de unde aceeaşi realitate vastă, adică lumea materială şi spirituală, este privită din toate unghiurile posibile, nu pentru a o risipi, ci, dimpotrivă, pentru a-i restabili, prin observaţie şi analiză, tainica şi indestructibila ei unitate.

Pavel Şuşară,
Critic şi istoric de artă



Elena Popea (1879 – 1941)

Elena Popea ocupă un loc aparte printre artiştii născuţi la Braşov. Părăsind Braşovul încă din tinereţe, deşi a revenit deseori aici, Elena Popea a încetat să aparţină unui loc anume. Stăpânită de pasiunea neliniştită a călătoriei, va fi acasă oriunde cariera sau evenimentele vieţii o vor purta. A întruchipat exemplar ambivalenţa artiştilor români din prima jumătate a secolului XX, aparţinând prin origine şi predispoziţii şcolii de pictură românească, dar legaţi intim, prin formaţie şi afinităţi, de pictura europeană. Pendularea între naţional şi european, între autohton şi cosmopolit, va fi o constantă a creaţiei sale. Deşi, din aceste considerente, nu poate fi considerată o exponentă a centrului artistic braşovean (a expus o singură dată la Braşov, în anul 1932), ceva din spiritul locului, o anumită nostalgie după locurile natale, răzbate din lucrările Elenei Popea.

Deconcertantă prin complexitatea şi sinuozităţile parcursului artistic, creaţia Elenei Popea este în primul rând expresia plastică a unei personalităţi autentice şi originale. De aceea se sustrage oricărei tentative de circumscriere rigidă în categorii definite a priori. Inevitabilele interferenţe stilistice, conexiunile cu opera altor artişti, „modernismul sintetic” al creaţiei sale, nu constituie decât simple contingenţe, subsumate unei viziuni intens subiective, marcată de un pregnant sentiment liric, din care se naşte opera artistică, pictura sa fiind o „reflectare sintetizată a realităţii”. Dacă ignorăm acest mod personal de raportare la realitate, de multe ori lucrările Elenei Popea pot induce senzaţia aparentă de improvizaţie, de lipsă de finisare. Însă, aşa cum o dovedeşte evoluţia artistică şi cum stă mărturie corespondenţa, artista a căutat mereu să asimileze noi cunoştinţe şi teorii artistice în vederea elaborării unor modalităţi de expresie adecvate exprimării universului său lăuntric.

Cosmopolită, dar fidelă în egală măsură ţinuturilor natale, în dialog permanent cu cele mai noi tendinţe din arta vremii, dar rămânând mereu fidelă sieşi, îmbinând cerebralitatea cu o viguroasă spontaneitate, pictura Elenei Popea se individualizează cu claritate în peisajul artei româneşti din prima jumătate a secolului XX.

Radu Popica,
Curator

Vineri, 24 Septembrie 2010, Galeria „Hora”

Vernisaj

Dumitru Şchiopu este autorul expoziţiei deschisă azi la Galeria „Hora”.

Intitulată „Konstruktiv konkret” (sau, poate, „Konkret konstruktiv”) este a treia în decurs de câteva luni, mai redusă ca număr de exponate faţă de precedenta, dat fiind spaţiul mai mic de expunere.

A prezentat Veronica Bodea Tatulea. Despre arta concretă a vorbit prof. univ. Caius Dobrescu.

Septembrie 2010, Tabăra de creaţie

Mozaic

Poate aţi observat că panourile cu mozaicuri din faţa Primăriei din Braşov s-au schimbat. Este rodul taberei de creaţie, organizată la Hărman de către Filiala Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici. Am mai vorbit despre această iniţiativă şi anul trecut. Acum, după a cincia ediţie, meritele organizatorilor se cuvin subliniate odată în plus, iar printre organizatori nu putem eluda numele avocatului Nicolae Vrânceanu, cel care şi-a pus curtea dispoziţia artiştilor. Aceasta este şi explicaţia organizării taberei la Hărman.

Temele propuse artiştilor au fost portretul şi icoana. Dacă tema religioasă - dat fiind modelele clasice îndelung reprezentate – sunt bine redate şi de această dată, portretul oscilează între expresiv şi aproape nedesluşit, în funcţie de aptitudinile autorilor.

Oricum, şi unii şi alţii, organizatori sau creatori, merită toată consideraţia noastră.

Joi, 23 Septembrie 2010, librăria „Okian”

Dialogurile credinţei

Cunoscutul publicist Dan Ciachir a conferenţiat la Braşov în cadrul rubricii periodice organizată de pr. Cristian Muntean şi patronată de librăria „Okian”.

Tema aleasă a fost „Ortodoxia ca formă de valorificare a vieţii”.

Chiar dacă nu a lansat idei fundamentale, stilul său spumos şi unele mici glume au captat atenţia publicului, atras de renumele său, câştigat în trecut prin articole agreate regimului şi convertit după 1989 în comentator al vieţii religioase.

Domnia s-a şi-a construit discursul în jurul ideii de iubire, ca paradigmă centrală a Ortodoxiei şi a început cu observaţia lui Dostoievski, potrivit căreia Iisus şi-a început activitatea la o nuntă, deci în timpul unei petreceri. În continuare conferenţiarul a dezvoltat deosebirea dintre biserica răsăriteană şi cele occidentale tocmai prin prisma iubirii.

Deşi întreaga cultură europeană are la bază filosofia greacă, reprezentată prin Platon, Socrate şi ceilalţi balcanismul a devenit astăzi – din păcate - un adjectiv cu conotaţii negative.

Referindu-se la mentalităţile româneşti, Dan Ciachir a amintit o replică a unui ţăran român, relatată de cu ocazia cercetărilor sociologice ale echipei lui Dimitrie Gusti, efectuate de al doilea război mondial, dar la fel de actuală azi, nu numai printre locuitorii satelor, dar chiar şi printre unii cu pretenţii mai elevate. La întrebarea ce părere are despre diferitele guverne ale epocii de atunci, omul nostru a răspuns: „Guvernul Averescu a fost cel mai rău, fiindcă pe timpul lui a bătut grindina de două sau trei ori; nu s-a făcut nici grâu, nici porumb”. Trebuie să recunoaştem că acest mod de gândire caracterizează o mare parte a populaţiei României de azi.

Marţi, 7 septembrie 2010, Librăria „Okian”

Lansare de carte

Înainte de numele cărţii şi al autorului, se cuvine să menţionăm numele inginerului Vasile Aldea, fiindcă lui i se datorează apariţia ei. Totul a plecat de la achiziţionarea rămăşiţelor unei cărţi, fără coperte şi cu multe pagini lipsă, care însă i-a stârnit curiozitatea şi a început periplul căutării originalului. Era vorba despre Muntele Athos. Drumul a fost lung şi anevoios. Pe lângă ambiţie şi tenacitate, l-a ajutat interesul constant pentru mânăstirile de la Muntele Athos. Ne amintim că, în urmă cu un an şi ceva, mai exact pe 12 mai 2009, Vasile Aldea şi Camelia Toma, artist plastic, au deschis împreună o expoziţie de fotografii cu acest subiect, după un pelerinaj colectiv. A identificat la Bucureşti două sau trei exemplare, toate incomplete. Surpriza a venit de la Muzeul „Prima Şcoală Românească” din Scheii Braşovului, unde a găsit singurul exemplar complet.

Cartea se numeşte "Proskinitar al Sfântului Munte al Atonului", ceea ce pe limba noastră cea de toate zilele ar însemna un fel de ghid, o „carte a călătorului pentru închinăciune”. A fost tradusă în limba română de către monahul Varnava Luchianov, de la Mânăstirea Esfigmenu din Muntele Athos, a fost publicată la Bucureşti în anul 1856, în alfabet chirilic şi este prima carte în limba română despre Muntele Athos.

S-a gândit că această lucrare s-ar cuveni să fie reeditată în alfabet latin, ceea ce a şi făcut, cu sprijinul unui alt entuziast, Cornel Ghirişan, de la Editura HACO Internaţional din Ghimbav - Braşov, care a şi finanţat tipărirea.

Toată admiraţia noastă pentru asemenea entuziaşti!

Cartea este prefaţată de preotul Dr. Cristian Muntean şi este însoţită de un studiu "Despre Proschinitarele Muntelui Athos, tipărite în Principatele Române" semnat de inginerul Vasile Aldea.

Au vorbit pr. Dr. Cristian Muntean, pr. Dr. Vasile Oltean, director al Muzeului „Prima Şcoală Românească”, ing. Vasile Aldea şi Cornel Ghirişan.

Luni, 6 septembrie 2010, acasă

Sf. Gheorghe Deltă - Raport de vacanţă

Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti. Serviciile turistice – să le zicem aşa – erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicaţia este evoluţia localităţii, cu bunele şi cu relele ei.

Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi unul dintre motivele evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi – mai ales – una cu barca în rezervaţia de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă.

Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire.

În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.

Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost.

Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc. Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.

Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă că da. Cum nu-mi propun să dau soluţii – oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici.

Vineri, 19 august 2010, Centrul Cultural „Reduta”, Braşov

Festivalul internaţional „Cetatea Muzicală a Braşovului”