Duminică, 26 decembrie 2011, Atena, Grecia
Aseară, în prima zi de Crăciun, am văzut la televizor un spectacol dat de un cor bărbătesc rus, cu solişti şi orchestră. Bun spectacol, excelenţi interpreţii. Cu toţii erau îmbrăcaţi în haine militare ruseşti sau sovietice, nu pot să-mi dau seama. Puteau fi şi din Ucraina sau altă fostă republică a fostului U.R.S.S., dar mă îndoiesc, fiindcă s-a cântat de două ori imnul U.R.S.S., cel cu „… republici unite…”
M-am oprit asupra acestui program, fiindcă se cânta „Corul robilor” din „Nabuco” de Verdi. Au continuat cu cele mai cunoscute melodii populare ruseşti, gen Kalinka, interpretate excelent, dar şi câteva din repertoriul internaţional de largă circulaţie („O sole mio” şi altele), mai puţin simţite de către solişti, majoritatea cam în vârstă. Indiferent de cântec, finalul era rusificat.
Postul nu era cel al K.K.E.-ului, partidul comuniştilor greci, cel care transmite frecvent filme şi tot felul de emisiuni „сделано в СССР”, ci unul oarecare. Între timp, am căutat pe Internet şi am găsit mai multe înregistrări pe „YouTube”, unde am recunoscut corul, uniformele şi chiar câţiva solişti. Ce m-a surprins a fost titulatura corului: „Corul Armatei Roşii”. Însemnă că el şi-a păstrat numele. Poate că şi armata rusă l-a păstrat, sub această siglă şi steag putând opera în orice colţ al lumii, ca reprezentanţi ai culorii roşii. Roşu ca sângele. Pe greci nu-i ştiam însetaţi de sânge. De ce acceptă ei această propagandă? nu ştiu şi aş vrea să nu aflu, dar mă îndoiesc.
Tot aseară am văzut şi un alt spectacol, de această dată grecesc sută la sută. O orchestră de profesionişti, un cor de copii şi solişti invitaţi, inclusiv copii. Muzică grecească. M-a surprins rezistenţa copiilor din cor. Au stat pe scenă mai mult de două ore – poate cu o pauză la mijloc – şi au rămas activi până la sfârşit, participând cu febrilitate la toate cântecele. Le cunoşteau foarte bine şi nu erau deloc puţine. De data aceasta, m-au încântat în întregime.
Vineri, 23 decembrie 2011, Atena, Grecia
Condiţiile de viaţă dificile obligă oamenii să ia măsuri corespunzătoare de adaptare. Eu mă gândesc acum la soluţiile adoptate în lupta împotriva frigului. Nemţii spun că nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită. Cu îmbrăcămintea au dreptate. În ceea ce priveşte vremea, ea rămâne rea sau bună, indiferent cu ce ne îmbrăcăm. De aceea, i-am invidiat întotdeauna pe cei din zonele mai călduroase, fiindcă ei se pot îmbrăca mai lejer. Sunt acum în Atena şi constat că cei de aici nu ştiu deloc să se bucure de avantajul climei. Clima mai blândă i-a făcut să nu ia în serios frigul şi nu sunt convinşi că trebuie să se protejeze împotriva lui. Drept consecinţă, sunt la fel de bolnavi ca cei din zone cu climă mai aspră. Se vede pe stradă: multe femei în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi o mulţime de alte beteşuguri. Femeile sunt în special afectate, deoarece ele stau mai mult în casă, în timp ce bărbaţii freacă komboloiul (noi le spunem mătănii) pe stradă sau joacă table prin taverne.
În ceea ce priveşte casa, din zgârcenie, fac economie la construcţie, clădirile nu sunt izolate termic corespunzător, ceea ce îi obligă la cheltuieli mai mari pe toată perioada de existenţă a clădirii. Dar pentru că zgârcenia continuă, fac economie şi la încălzire. Pe lista cheltuielilor se adaugă medicamentele, care însă repară doar parţial daunele produse.
Şi eu care credeam că grecii sunt deştepţi! Cu un minim de efort, ar fi putut să-şi creeze condiţii excelente, dar . . .
Miercuri, 21 decembrie 2011, Atena, pe strada „noastră”
Vine, vine primăvara
Ziua de mâine va fi egală cu cea de azi. Cel puţin din punct de vedere astronomic. Rezultă că la noapte va fi solstiţiul de iarnă. După el, ziua se măreşte. Vine deci primăvara. La Atena! Cei din România trebuie să mai aştepte o zi, fiindcă acolo ziua continuă să se scurteze cu două secunde. Poate de poimâine! Par mici secundele, dar se cunoaşte. Adunate, fac ca diferenţa dintre lungimea zilei dintre Braşov şi Atena să fie de 
aproape o oră. E mult? E puţin? Este sigur suficient pentru trandafirul din fotografie să se strecoare printre mandarine. Nu este un trucaj; doar o întâmplare fericită.
Sunt aici multe mandarine, portocale, lămâi şi poate şi mai multe flori, aşa că asocierea nu este
chiar atât de surprinzătoare. Şi toate se găsesc pe stradă, după cum se poate vedea în a doua fotografie, luată în aceeaşi zi de sfârşit de decembrie, pe strada pe care locuiesc acum. La Braşov este zăpadă. De fapt, fotografia cu trandafirul este luată seara, cu bliţul, pentru ca să concentrez lumina pe subiect şi nu pe blocul din spate; dar şi seara face parte din zi, nu-i aşa? Oare de ce se vorbeşte de lungimea zilei şi nu de înălţimea ei? Sau de grosime? Nu, de grosime, nu; n-ar fi frumos, dar înălţimea chiar că mi-ar plăcea.
Luni, 19 decembrie 2011, Atena, Grecia
Dimineaţa
Ieri a fost o zi, în care zicala „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu ce din târg” a fost cât se poate de potrivită.
Se anunţase o zi ploioasă. Deşi rar, se întâmplă să ploaie şi în Atena. Cerul era într-adevăr înnourat, dar norii erau destul de conturaţi; nu păreau a fi ameninţători. Doar spre seară s-au uniformizat şi soţia mea m-a anunţat că a picurat-o de trei ori. Eu nu am remarcat. Acum, în schimb, la ora şase dimineaţa, când scriu (nu ştiu de ce m-am trezit atât de devreme), plouă abundent, cu tunete. Pe o hartă meteorologică de pe Internet se vede cum plouă în tot bazinul mediteranean şi este relativ senin în nord, unde a fost înnourat până acum. De mâine însă, va fi senin de la ora 8 dimineaţa. Aşa spune prognoza. Sunt curios! Tot de acolo am aflat că ziua va fi mai scurtă mâine la Atena cu 9 secunde; la Braşov cu 11 secunde. Este o diferenţă de zi-lumină de aproape o oră în acest sezon. În curând, după solstiţiul de iarnă, va începe să crească. Vine deci primăvara. Acum însă plouă torenţial.
Revin la ziua de ieri. Ne propusesem să vizităm cartierul Psiri, despre care citisem într-un ghid că ar fi interesant. Cunoscut demult ca o zonă rău famată, este acum una remarcabilă pentru restaurantele şi tavernele, în care, la vreme de seară, străinii îşi pot face o idee despre spiritul autentic grec, prin muzică, dans şi modul în care localnicii petrec asemenea momente. Se menţionează şi existenţa unui bazar, deşi oraşul este plin de mici magazine cu această firmă. Până să ajungem acolo, ne gândeam să traversăm cartierul Plaka, probabil pustiu acum, în lipsa turiştilor, unde am putea cumpăra o încălţăminte adecvată apartamentelor din Atena, cu pardoseala din marmură şi încălzite doar seara, timp de două, maximum trei ore. La întoarcere, urma să luăm un troleibuz, din Piaţa Syntagma.
La plecare, ghinion: autobuzul care trebuia să ne ducă acolo tocmai plecase, iar următorul era peste aproape jumătate de oră. Duminica circulă mai rar, deşi n-aş fi crezut că aşa ceva este posibil, după cât de rar şi aglomerat circulă în zilele obişnuite. Aici însă orice este posibil. Am luat, de aceea, un troleibuz, dintre cele cu care trebuia să ne întoarcem. Am inversat deci traseul, şi am început cu Plaka.
Surpriză! În locul unor străzi aproape pustii, aşa cum se preconizau în urmă cu câteva săptămâni, de când sezonul turistic se terminase, am întâlnit cea mai mare aglomeraţie pomenită vreodată în cele mai efervescente zile. De data aceasta, nu erau turişti, ci localnici ieşiţi la promenadă cu copii de toate vârstele, în leagăne sau pe picioare proprii. Intrasem în sezonul sărbătorilor de iarnă. Peste o săptămână va fi Crăciunul. Abia aveai pe unde să te strecori, sau să-ţi deschizi singur pârtie printre convivi, metodă frecvent practicată de către atenienii zilelor noastre. Era greu să ajungi la vitrine, aşa că am renunţat la cumpărături. Am reuşit doar să traversăm cartierul. A fost totuşi interesant pentru spectacolul străzii.
De multe ori, m-am gândit că multe persoane se grăbesc să vorbească despre locuitorii oraşelor vizitate, deşi strada nu spune aproape nimic despre aceştia. Într-un oraş modern, oamenii circulă cu maşinile, intra în parcarea din subsolul blocurilor unde au serviciu şi unde există restaurante, magazine şi – în general – tot ceea ce le trebuie, pentru a nu avea motive să părăsească incinta. Pe stradă se găsesc doar nevoiaşii şi vizitatorii. O imagine aparte o oferă Las Vegas-ul, unde spectacolul străzii este fascinant. El este oferit în exclusivitate de către vizitatori, fiecare dintre ei fiind un spectator şi un actor – pentru ceilalţi – în acelaşi timp. De data aceasta, spectacolul din Plaka era realizat de către localnici.
S-a nimerit ca, din Piaţa Monastiraki, să intrăm în Psiri chiar prin renumitul bazar. Este, de fapt, un talcioc, plin cu „vânzători” de toate culorile, cei mai mulţi în nuanţe de cafeniu închis. El ocupă trotuarul unei străzi pe o porţiune de aproximativ două sute de metri şi este una dintre laturile cartierului. Circulaţia prin zonă este dificilă şi cât se poate de neplăcută. Există însă şi câteva magazine de antichităţi. Aici, pe spaţii mici, se poate găsi o bogăţie de obiecte ce depăşeşte orice magazin de specialitate din Bucureşti. Odată intraţi în cartier, atmosfera se schimbă. Din punct de vedere arhitectonic, seamănă cu un târg de acum o suta două de ani. Este, probabil, imaginea vechii Atene. Abia în centru se dezvăluie atracţia promisă în ghid. Taverne drăguţe chiar şi în mijlocul zilei, original decorate, majoritatea cu mese scoase afară. Ne gândim că ar fi interesant să petrecem reveionul aici.
Odată terminat programul zilei, urma să ne întoarcem acasă cu autobuzul cu care ar fi trebuit să plecăm. Am aşteptat mai bine de o oră, până a venit primul. Nu toată lumea a reuşit să intre. Doar cei mai viguroşi, iar noi nu eram printre ei. Venise deja arhiplin. În acest interval au trecut trei autobuze în sens opus. Am crezut că următorul va veni mai repede şi va fi mai puţin aglomerat. Aşi! A mai trecut aproape o oră, în care am avut posibilitatea să observăm pe îndelete circulaţia în Atena: totul la mica înţelegere. De data aceasta am reuşit totuşi să ne facem loc înăuntru. Astfel am ajuns acasă. Ne-am consolat şi încălzit cu o sticlă de vin, cadou din partea proprietarului locuinţei, mândru să se laude cu produsele obţinute din recolta proprie.
Seara
Din multe puncte de vedere, Grecia este foarte departe de Europa, chiar mai departe decât România. La prima vedere este o ţară înfloritoare, dar aprecierile favorabile dispar la o privire mai atentă a Greciei profunde.
Ieri am aşteptat două ore un autobuz şi am călătorit în condiţii mai inumane decât cele din România, de pe vremea împuşcatului. Ca să cumpăr timbre, cu câteva zile în urmă, am aşteptat la poştă peste o jumătate de oră. Astăzi am fost la o agenţie fiscală să scot ceea se numeşte „număr fiscal” sau cam aşa ceva. După aproape două ore de stat la coadă avansasem cam 1,5 metri, din cei aproximativ 10. Nu cred că aş fi ajuns în faţă până la sfârşitul programului, aşa că am renunţat. Grecii stau cuminţi, înjură şi aşteaptă. Mi s-a spus că „asta-i în Grecia”.
În troleibuzul cu care m-am dus, doi bărbaţi discutau aprins politică, ca şi cum chiar s-ar pricepe. Sunt pe cât de convinşi pe atât de ignoranţi. Îşi închipuie că, dacă democraţia este un cuvânt grecesc, ei chiar sunt exponenţii ei. În realitate nu sunt decât anarhişti, iar revendicările lor, pentru care fac greve şi manifestaţii în spaţiul public, blocând circulaţia, ţintesc doar probleme generale şi pretenţii absurde, de regulă sfârşindu-se cu „jos” guvernul, parlamentul şi toate cuvintele despre care au auzit câte ceva, dar n-ar şti să spună cu ce se ocupă, de fapt.
În relaţiile lor directe cu instituţiile statului însă stau cuminţi şi rabdă. Nu ştiu să se concentreze pe probleme concrete, rezolvabile şi să militeze pentru soluţionarea lor în favoarea cetăţeanului.
Ceea ce au grecii cu adevărat este libertatea. Pot face orice vor şi nu li se întâmplă nimic. Dacă într-o dictatură „cuminţenia” oamenilor este explicabilă, în condiţie de libertate ale grecilor ea este înlocuită cu anarhia. Pe un zid am văzut chiar o lozincă cu textul „Război civil global”.
Ceea ce mi se pare semnificativ este gradul în care un astfel de popor poate fi manipulat, situaţie de care, bineînţeles, se găseşte întotdeauna cineva care să profite, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern este treaba lor; pe plan extern însă, sper ca Europa occidentală să nu lase Grecia din mână. Dacă din punct de vedere militar sunt convins că nu o vor face, din punct de vedere cultural am mari semne de întrebare.
Este grav, fiindcă la baza anarhismului din gândirea grecilor stă tocmai ignoranţa lor, explicabilă prin istoria Greciei, dar inacceptabilă cultural. Prosperitatea oricărui popor stă în cultura clasei de mijloc. Nu întâmplător ţările avansate îşi păstrează poziţia fruntaşă chiar şi după cele mai grele lovituri. Oamenii ştiu să coopereze, ştiu să muncească împreună. Germania are cea mai solidă economie, după ce a pierdut două războaie.
Am toată admiraţia pentru patriotismul grecilor, dar nu şi pentru ignoranţa lor în probleme economice şi sociale. Îi scuz, gândindu-mă că, după dobândirea independenţei, nu au avut o elită intelectuală în stare să educe poporul. Capitala Imperiului Otoman era la Istambul. Cetăţile antice Sparta şi Atena sunt relicve arheologice. Sparta de azi este doar un sat. În Salonic, al doilea oraş ca mărime din Grecia, datorită politicii turcilor de menţinere a grecilor la nivel suburban şi în urma exodului evreilor din Spania, pe la 1500 au fost aduşi peste 20.000 de evrei, astfel că la o statistică din 1519, numărul acestora era de 15,715, reprezentând 54% din populaţia oraşului. Între timp, aceştia au plecat. Localitatea are încă un însemnat procent de turci. Atena, în schimb, în noua ei calitate de capitată a unui stat independent, a avut o dezvoltare pe cât de fulminantă, pe atât de haotică. Populaţia ei reprezintă azi o treime din populaţia întregii ţări. S-a format, bineînţeles, şi o pătură de intelectuali; cei mai mulţi locuitori însă au devenit orăşeni fără să fi avut o tradiţie în acest sens, fără să aibă o bază culturală corespunzătoare. În plus, prin schimburile de populaţie cu Turcia, noii veniţi erau oameni sărmani, fără educaţie.
Pe de altă parte, mentalitatea concurenţială, ce pare să-i caracterizeze pe greci şi care, poate, explică succesele anticilor în filozofie, îi dezavantajează astăzi, când societatea modernă se bazează pe colaborare, pe lucru în echipă. În acest scop, în universităţile Germane, spre exemplu, studenţii execută proiecte în echipe, fiecare dintre ei efectuând o parte a proiectului, părţile trebuind să se asambleze corect. Studentul trebuie să cunoască deci ansamblul, să colaboreze cu colegii şi să aprofundeze partea lui de proiect. Ce fac grecii? După fiecare victorie, fruntaşii politici s-au certat între ei, provocând pagube mai mari decât duşmanii din afară. Au devenit, în schimb, experţi în manipularea populaţiei în direcţii partizane şi nu în cele real avantajoase pentru naţiune. Aşa se face că au şi astăzi comunişti cu un nivel de ignoranţă ce i-ar surprinde şi pe africani. Amuzant este că micii politicieni de cafenea îşi pun speranţele în sprijinul american – ţara în care comunismul este condamnat mai mult ca oriunde -, în timp ce Europa înseamnă pentru ei Germania faţă de care au resentimente şi pe care o acuză de toate relele ce li se întâmplă lor, ca şi cum Germania ar fi vinovată de proasta organizare grecească, în loc să înveţe de la nemţi ce înseamnă buna organizare.
Perspective de viitor? Sumbre.
Sâmbătă, 10 decembrie 2011, Atena, Sediul Ligii Franco-Elene
Seară organizată de către Societatea Culturală „Balkania Contemporană”
Românii din Atena au posibilitatea să se întâlnească la manifestările organizate sub sigla „Balkania Contemporană”, societate culturală înfiinţată şi prezidată de către doamna Monica Săvulescu Voudouri. La invitaţia domniei sale, am participat la seara organizată ieri, 10 decembrie 2011, în spaţiul oferit de către Liga Franco-Elenă, din Piaţa Kolonaki.
Interesant şi lăudabil este faptul că, pe lângă români, au participat şi câţiva greci, motiv pentru care speech-urile sunt traduse în ambele limbi. Este o dovadă că cercul de români implicaţi în activităţi culturale stârneşte interes printre localnici. Au participat aproape 100 de persoane.
Pentru o singură seară, artistul plastic Gabriel Grama a expus pe simezele sălii lucrări din ciclul „Măşti”. Mai vechi şi mai noi, inspirate din tradiţii româneşti, dar şi din contactul său cu mediul în care trăieşte acum, tablourile sale rămân autentic româneşti şi vizibil datoare şcolii ieşene al cărei elev a fost.
Autorul şi măştile sale
|
Un grec
|
Un român
|
Medicii psihiatri Dr. Cristina Popovici, de la spitalul Dromokaitio şi Dr. Stefanos Vasakos, de la „Greek Council for Refugees” au susţinut teza "Efectele crizei asupra psihicului uman”. Subiectele psihologice incită unele persoane, motiv pentru care, şi de această dată, prelegerile au continuat cu discuţii, din păcate prea lungi, atât pentru răbdarea publicului, cât şi pentru cei cu înclinaţii maladive, cărora dezbaterile pe această temă nu fac decât să le agraveze simptomele. Medicii specialişti ar trebui să ştie acest lucru elementar şi să evite asemenea comentarii în prezenţa pacienţilor. Organizatorii întâlnirii nu au însă nici o vină pentru această uşoară deviere.
Din fericire, programul serii a continuat cu un moment de poezie; actorul Dimitris Petropoules a citit în limba greacă din Odysseas Elytis, după care, în limba română, a recitat Monica Săvulescu Voudouri.
Momentul muzical a debutat cu două piese de Hans Fryba şi Nicolo Paganini, interpretate la contrabas de către Mihalis Semsis, şi s-a încheiat, cum era de aşteptat, cu colinde româneşti.
Discuţiile au continuat la un pahar de vin.
7 decembrie 2011, Atena, Grecia
În vizită la o galerie de artă
Ieri, am avut şansa să cunosc un ceramist grec. Este născut în insula Kefalonia, dar trăieşte de-o viaţă în Atena. Are o familie frumoasă, împreună cu care locuieşte în Amarusia, un cartier frumos al atenei. Zmaragdi, soţia lui, este tot grecoaică, dar şi-a petrecut copilăria în România, ca fiică a unor refugiaţi greci din timpul Războiului civil. Nicolas, în spatele unui păr creţ ce-i acoperă uneori ochii şi a unei bărbi dese, ascunde un om drăguţ şi deosebit de amabil. Soţia lui îmi spune că nu este întotdeauna aşa, ba că poate fi chiar foarte dur, dar eu l-am perceput ca pe o persoană veselă şi cumsecade.
Deşi era ziua lui, de cum m-a văzut, mi-a propus să mergem împreună să-i cunosc câţiva colegi. Am vizitat astfel atelierul unui alt ceramist şi – mai ales – galeria lor de artă. Este impresionantă. Pe un spaţiu total de aproape 2000 de metri pătraţi, expun mai mult artişti plastici, uniţi într-o asociaţie independentă. Este o iniţiativă frumoasă şi eficientă. Acolo, el a primit nişte bani pentru lucrările vândute. Este un artist profesionist în adevăratul sens al cuvântului, deoarece îşi câştigă existenţa prin încasările realizate prin vânzarea lucrărilor sale.
Printre exponate - de o mare diversitate - am aflat şi o statuie semnată Gheorghiu (numele meu), reprezentând o personalitate antică. Dacă semnătura ar fi fost plasată central, puteam să mă laud că mă reprezintă. Să-mi arog paternitatea operei nu mă atrage, fiindcă nu am sculptat niciodată.
Nicolas nu ştie româneşte, aşa că ne-am înţeles amestecând puţinele cuvinte englezeşte pe care le ştia ei cu foarte puţinele cuvinte greceşti, învăţate de mine până acum. Drumul cu maşina lui – un Isuzo, pe care îl conduce, ca toţi atenienii, cu impetuozitate – a însemnat străbaterea unui labirint de străzi, prin care m-a mirat cum se descurcă. L-am întrebat dacă nu i s-a întâmplat să se rătăcească. Mi-a răspuns că ştie zona ca pe propria-i palmă. Îl cred şi mă întreb dacă memoria mea ar fi capabilă de asemenea performanţă. Ne-am întors la el acasă, unde ne aşteptau soţiile şi fiica lui, la o friptură gustoasă.
Seara, în drum spre Kipseli, cartierul în care locuiesc acum, am trecut prin cartierul vecin, Galaţi. Se află între coline, pe un teren relativ plat, ceea ce i-a permis să aibă străzi largi, cu un bulevard central. După acest prim coup œil la vreme de seară, mi s-a părut a fi relativ nou, modern şi frumos. Mi s-a spus că numele i-a fost inspirat de oraşul Galaţi din România. Poate da, poate nu! Mă întreb: numele oraşului românesc de unde provine? Nu cumva din greceşte?, „galazios” însemnând albastru. Dunărea nu mi se pare tocmai albastră, mai ales aproape de vărsare, dar imaginaţia poeţilor o poate colora oricum. Greu de aflat care dintre cele două este mai albastru.
6 decembrie 2011, Muzeul de Artă Braşov
Licitaţie la Muzeu
Am aflat de la Muzeul de Artă din Braşov că acesta şi-a deschis porţile pentru licitaţii. Bravo lor. Este un mare avantaj pentru bogătaşii urbei, care vor avea astfel posibilitatea să achiziţioneze valori artistice, fără riscul de a fi păcăliţi de către colegii lor de afaceri mai puţin norocoşi. Muzeul le oferă garanţia autenticităţii.
În ceea ce priveşte activitatea Muzeului, ea se „modernizează”, comerţul fiind caracteristica secolului. Dealtfel înclinaţia către comerţ a direcţiunii acestei instituţii putea fi remarcată mai demult prin numeroasele expoziţii de fotografii comerciale.
Începutul s-a făcut în colaborare cu casa de licitaţii Artmark, iar evenimentul a fost intitulat „Trei capodopere ale artei româneşti la Braşov”.
Din aceeaşi sursă am aflat că primul investitor privat care a decis să-şi includă achiziţia în galeria unui muzeu a fost Mircea Veşcan. Astfel, opera „Car cu boi", semnată de Nicolae Grigorescu, a devenit prima pictură oferită publicului iubitor de artă de către un colecţionar privat. Aceasta poate fi admirată la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, împreună cu o altă capodoperă de-a lui Grigorescu pusă la dispoziţie de un alt colecţionar („Ţărăncuţă cu mărgele roşii"), ambele fiind achiziţionate în cadrul licitaţiilor organizate de Artmark. Pe lângă acestea, alte patru capodopere româneşti au fost cedate până în prezent pentru expunere publică în muzeele de artă din Ploieşti şi Constanţa.
Printre lucrările ce pot fi admirate la Muzeul de Artă din Braşov se numără „Vatră la Rucăr", semnată de Nicolae Grigorescu şi achiziţionată în cadrul Licitaţiei Artmark „Vechi Maeştri ai Picturii Româneşti", cu 95.000 Euro. Pictura, datată 1902, aparţine ultimilor ani de creaţie ai artistului şi ilustrează o scenă dintr-un interior tradiţional, temă regăsită frecvent în întreaga sa operă.
Cea de-a doua pictură, „Ţărăncuţă", este semnată de Ştefan Luchian. Lucrarea a fost achiziţionată, de asemenea, în Licitaţia „Vechi Maeştri ai Picturii Româneşti", organizată anul acesta de Casa Artmark, vânzarea înregistrând un record al paşilor de licitaţie, în număr de 45. Preţul de adjudecare al celei mai dorite lucrări s-a ridicat la 75.000 Euro. „Ţărăncuţă" provine din celebra colecţie Virgil Cioflec, primul monografist al lui Ştefan Luchian şi este prezentă în catalogul „Luchian" semnat de Theodor Enescu, ediţia 2007.
O altă lucrare deosebită, „Casă Ţărănească", realizată de Gheorghe Petraşcu, este cea de-a treia operă pe care braşovenii o pot admira începând din 8 decembrie 2011. Certinvest Artă Românească, primul fond de investiţii în artă din România, deţine lucrarea ce a fost adjudecată cu echivalentul sumei de aproximativ 10.000 Euro, în cadrul unei licitaţii publice.
Parteneriatele dintre colecţionari sau deţinătorii capodoperelor româneşti şi muzee contribuie la dezvoltarea unui climat propice pentru circulaţia şi aprecierea operelor de artă, cu beneficii pentru ambele părţi. Totodată, valoarea de piaţă a unei opere creşte odată cu prezentarea sa publică, suplimentar faţă de randamentul mediu al unui artist, calculat la aproximativ 20-30% pe an.
5 decembrie 2011, Atena, Grecia
Opinii de pasager în autobuz
Autobuzele şi troleibuzele din Atena sunt foarte bune şi, mai ales, excepţional întreţinute. Ar fi şi imposibil să circule altfel, dat fiind străzile Atenei, aglomerate şi în pante ce nu mi-aş fi putut închipui că pot exista într-un oraş. Am aflat, cu ajutorul Internetului, că autobuzele sunt fabricate în Polonia. Firma se numeşte „Solaris Bus & Coach”, are sediul în Bolechów lângă Poznan, produce doar din 1996, dar a avut o evoluţie fulminantă, explicabilă prin calitatea producţiei. Este o companie de familie, avându-i ca proprietari pe Solange and Krzysztof Olszewscy. Presupun că licenţa au cumpărat-o sau se află într-o combinaţie oarecare. Deoarece autobuzele se numesc „Solaris Urbino”, m-am gândit că oraşul italian ar putea avea o legătură cu asta. Ştiu că acolo s-au născut Rafael şi Papa Clement al XI-lea, că localitatea a avut un rol important în Renaşterea italiană, dar nu ştiu să aibă vreo legătură cu fabricarea autobuzelor. Poate ideea de urban le-a sugerat polonezilor termenul „urbino”. Indiferent cu ar fi, nu pot decât să-i admir pentru ce au realizat: o uzină de autobuze performante. Iată că se poate. În Polonia.
4 decembrie 2011, Atena, Grecia
Hălăduind prin Plaka
Nu ştiu dacă este nostalgie sau altceva, dar, în cele câteva zile de când suntem din nou în Atena, am trecut de două ori prin acelaşi loc, care ne-a plăcut la amândoi de prima dată. Atunci era cald, treceau turişti, stăteam pe bancă şi ascultam melodiile unor muzicieni de ocazie. Nimic din toate acestea nu mai există acum şi, totuşi, am revenit. Există acolo o atmosferă aparte, sedantă, o linişte interioară chiar când e zgomot.
Din peisaj face parte şi o fostă uşă sau poartă, înconjurată de verdeaţă. De fapt ruinele ei. Desigur, nu ea este obiectul atracţiei, dar nu poate fi ignorată. Arată frumos din punct de federe fotografic. Am crezut că este doar impresia mea subiectivă, dar mulţi alţi turişti au fotografiat-o, semn că atracţia este reală. Nu ştiam ce clădire fusese acolo, nu există nici un indicator, aşa că m-am interesat. Are o istorie mai mult decât interesantă. A fost o şcoală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independenţă. În platanul din curte, au fost spânzuraţi mulţi patrioţi greci. După război, grecii l-au folosit în acelaşi scop. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămăşiţele tăiate şi folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai: arborele a fost lovit de trăsnet şi ceea ce a mai rămas a fost tăiat bucăţi şi ars pe foc. Clădirea a fost demolată şi ea, cu excepţia uşii, care, între timp, a dobândit valenţe estetice. Să fi fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al uşii? Ipoteza a doua este iluzorie. Spaţiul trebuia totuşi îngrădit şi cel mai comod a fost să lase întreg o parte din zid. Iată încă o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate; cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simţul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.
1 decembrie 2011, Atena, Grecia
Cu drag, din Atena,
Am fost inactiv pe acest site în ultimul timp. Cauza este o vizită de o lună în Grecia, la Atena, unde intenţionez să stau mai mult timp, în special în sezonul umed şi rece din Braşov. În tot acest timp nu am avut acces la Internet, decât în localuri publice. Bineînţeles, îmi pare rău şi îmi cer scuze celor pe care i–am dezamăgit. Încerc să mă revanşez acum, publicând scrisorile ce le–am expediat soţiei. Deoarece i–am scris zilnic, ele ţin loc de jurnal. Evident, am eliminat pasajele strict personale.
Clic aici pentru a le citi
5 noiembrie 2011, Librăria „Okian”, Braşov
Lansare de carte
Librăria „Okian” se afirmă din ce în ce mai mult ca un centru de cultură. Pe lângă lansări de carte, aici se organizează o multitudine de activităţi, de la cursuri de dans şi până la dezbateri filosofice. Astăzi a avut loc o lansare de carte. Dar ce lansare. . .
Autor: Monica Săvulescu Voudouri. Cine este?
– s–a născut în 1942, la Galaţi;
– a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde, în 1974, obţine doctoratul;
– a lucrat ca sociolog în centre europene de cercetare specializate în socio–psihologia imigraţiei;
– este prozatoare, eseistă, poetesă, traducătoare din literatura olandeză;
– este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Olanda, Belgia şi, din 2004, este preşedinte al Societăţii Culturale Balcania Contemporană” din Atena;
Creaţia ei a trecut graniţele limbii române, o parte din cărţile ei fiind traduse în olandeză, greacă, franceză.
Au prezentat:
Dr. Georgeta Filitti, istoric, fost cercetător ştiinţific la Institutul de istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române;
Dr. Cristian Mihăilescu, regizor, director al Operei din Braşov
Ce au prezentat? Cartea „Fetele Nikas, în lumina zilei mare şi albă” . Despre carte, Ioan Groşan scrie în Revista „Luceafărul de dimineaţă” că este „deopotrivă o saga, dar şi un bildungsroman” .
În încheiere, a avut loc un micro–recital, susţinut de binecunoscuta soprană Felicia Filip, care – aşa cum era de aşteptat – a încântat asistenţa.
Iar pentru că autoarea trăieşte astăzi în Grecia, Grupul coral al Comunităţii Elene din Braşov i–a dedicat câteva melodii.
3 noiembrie 2011
Artă şi Ştiinţă
Facultatea de muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov va organiza luni, 7 noiembrie, Simpozionul „Artă şi Ştiinţă”. Din nefericire, nu voi putea participa. Titlul să însă mi–a sugerat câteva gânduri.
Şi copulativ separă două noţiuni diferite. Într–adevăr, arta şi ştiinţa sunt două domenii diferite, caracterizate prin principii diferite. Numai că, în viaţa reală, lucrurile nu sunt doar albe şi negre; mai există şi gri. O exprimare mai corectă ar trebui să plece de la premiza că realitatea poate fi descrisă doar în nuanţe de gri şi nu prin extremele lui. Asta ca să nu vorbim despre culori, fiindcă atunci chiar nu le mai putem separa.
Un desen tehnic, executat cu rigla şi compasul, nu va fi niciodată luat în consideraţie ca artă. Desenul cu pretenţii artistice trebuie executat cu mână liberă. Doar că, în acest caz, liniile nu vor fi niciodată perfecte. Se pune atunci întrebarea: cât de strâmbă trebuie să fie o linie dreaptă, pentru ca desenul să dobândească valenţe estetice? Glumesc, desigur; acesta nu poate fi un criteriu. Şi atunci, care este criteriul de departajare? Nu în modul în care este realizată o lucrare – oricare ar fi ea – stă valoarea ei, ci în conţinutul ideatic, în sentimentele pe care le induce în mintea celor cărora le este destinată.
Ştiinţa artei? În ceea ce mă priveşte, subiectul mă depăşeşte cu mult. Abia dacă îmi reuşeşte câte un tablou, pe care privitorii îl etichetează în fel şi chip. La muzică nu mă pricep chiar deloc, deşi o ascult cu plăcere şi cu ambele urechi, amândouă muzicale, dar cam atât. Nu sunt deci autorizat să stabilesc principii ştiinţifice într–un domeniu atât de delicat şi mă îndoiesc că cineva ar putea–o face. Pe de altă parte, aş fi un infatuat să mă consider un om de ştiinţă, deşi profesiunea mea de bază este una din domeniul ştiinţelor exacte, deci a ştiinţelor. Am totuşi pretenţia că ştiu măcar ce este o ştiinţă.
Atunci, arta ştiinţei? Titlul este incitant. El presupune existenţa unor persoane cu har pentru ştiinţă. Har? Păi, harul este prima cerinţă a unui artist. Deci un om de ştiinţă ar trebui să fie un artist în domeniul său? Sigur că da! Atunci şi un artist ar trebui să fie asemenea unui om de ştiinţă în domeniul său? Sigur că nu! În cele două expresii, arta are un sens figurativ. Artistul care se limitează doar la aplicarea unor reguli, chiar a unor legi interne, nu este un artist autentic.
Dacă ştiinţa artei este un subiect delicat, arta ştiinţei este totuşi mai abordabilă. Să luăm armonia, o noţiune specifică muzicii. Alegerea nu este întâmplătoare; muzica este cea mai apropiată de ştiinţă, oricum cu mult mai apropiată faţă de arta plastică, aflată încă la nivel meşteşugăresc. Pe de altă parte, în orice domeniu ştiinţific, armonia trebuie să fie prezentă. Iată, spre exemplu, primul şi al doilea principiul al termodinamicii; sunt independente, aşa cum trebuie să fie principiile. La un nivel superior însă, constatăm că ele funcţionează armonic. Nu numai că nu se contrazic unul pe altul, dar se completează reciproc. Interesant este că cel care le–a enunţat nu a fost un artist. Natura este astfel construită; omul nu a făcut decât să le pună în evidenţă şi identificăm acum un alt aspect: cel al recunoaşterii valorii estetice acolo unde ea există. Iar cel care o face este un artist, sau cel puţin are stofă de artist. Unii au văzut într–o creangă sau o rădăcină de copac o formă interesantă; au curăţat–o, au prins–o într–un suport şi au expus–o privirii altora. Mai recent, calculatoarele electronice au oferit o neaşteptată paletă de soluţii. Elevii de liceu au fost printre primii care le–au intuit. La lecţiile de matematică, au trebuit să traseze curbele reprezentative ale unor ecuaţii. Cum greşelile sunt inevitabile, una dintre cele mai frecvente face ca, în loc de o curbă, calculatorul să traseze o familie de curbe. Din pură întâmplare, unele asemenea grafice pot arăta foarte frumos, iar dacă elevul are simţ estetic, el va reţine ideea şi va încerca s–o valorifice cu alte ecuaţii. Omul de ştiinţă nu–şi propune să facă artă în domeniul său de activitate, dar numai o persoană cu simţ artistic reuşeşte performanţe în ştiinţă, pentru că el trebuie să recunoască armonia din natură, fie şi într–o reprezentare matematică. Această afirmaţie poate fi dovedita. Nu există un curs pentru aşa ceva; nici nu ar putea fi. Există doar o selecţie naturală post–factum. Unii reuşesc, în timp ce alţii nu, în ciuda strădaniilor.
Inutil să spun că în artă este la fel. Acolo vorbim despre talent, în lipsa căruia studiile oricât de savante nu pot face un artist din cel ce nu are vocaţie.
S–ar mai putea discuta un subiect: ştiinţa în artă. Nu mi se pare interesant. Pe un pictor nu–l interesează chimia pigmenţilor, calculatorul electronic nu este decât un instrument şi aşa mai departe. Ştiinţele umaniste? Expresia este oximoronică. Doar infatuarea îi face pe unii să creadă că o asocierea celor doi termeni ar fi posibilă. Ei sunt diferiţi prin definiţie.
Cred totuşi că am discutat prea mult teoretic şi subiectul este, de fapt, altul. Nu arta în ştiinţe sau ştiinţele în artă contează, ci persoanele care lucrează într–unul din cele două domenii, sau în ambele. Şi îmi vine acum în minte – nu o comparaţie – ci o paralelă între două expoziţii de artă plastică. Una dintre ele, intitulată „Anotimpuri”, este deschisă chiar în aceste zile la Librăria „Okian”, tot din Braşov. Expun membrii ai filialei locale a U.A.P. Ea este perechea expoziţiei organizate cu o lună şi ceva în urmă, intitulată „Arta ca hobby”, cu participarea artiştilor plastici . . . să le zicem „independenţi”. Se folosesc uneori termeni ca amatori sau „autodidacţi”, deşi unii dintre ei s–au instruit sub îndrumarea unor maeştri, în timp ce alţii nu s–au instruit deloc. Sunt persoane cu ocupaţii diferite, din domenii diferite – ştiinţifice sau nu –, cu diferite grade de cultură. Ceilalţi, prin voinţa actualei conduceri a filialei, şi–au limitat componenţa la absolvenţii unor şcoli de artă, indiferent de nivel. Ei îşi zic profesionişti, deşi cuvântul este impropriu, nu doar pentru că ei nu–şi câştigă existenţa din vânzarea lucrărilor lor, dar îi descalifică, fiindcă ne induce comparaţii nepotrivite, ca cea cu şoferii, spre exemplu, care pot fi amatori ce acoperă întreaga plajă – de la cei mai stângaci şi până la piloţi de formula I – şi camionagii, profesionişti prin excelenţă.
Nu doresc să compar cele două expoziţii. Cred că nici nu este cazul. Din punct de vedere calitativ, distribuţia este la fel de largă la ambele. Ceea ce mi–a atras atenţia a fost dorinţa vizibilă a artiştilor independenţi de a transmite un mesaj, un sentiment, de a spune ceva prin arta lor, şi lipsa oricărui mesaj la cea de a doua, limitată – în cel mai fericit caz – la o funcţie pur decorativă. Primii au făcut ce au putut la nivelul talentului şi pregătirii lor. Aici selecţia putea fi mai bună. La ceilalţi se vede lipsa vocaţiei. Au pictat ca să picteze, fără să fi avut un impuls, fără a dori să comunice cu privitorul prin intermediul artei sale. Adevărul este că nici nu le putem cere prea mult. În marea lor majoritate sunt profesori de desen şi – dacă profesorilor de sport de la o şcoală oarecare nu le cerem să fie performeri – de ce ce–am cere–o profesorilor de desen?
Bineînţeles, vorbesc în general, despre cele două expoziţii. Printre exponate şi află şi unele foarte bune. Îi rog, de aceea, pe autorii lor să mă ierte, dar ei au acceptat să expună „la grămadă”.
Mă gândesc acum la insistenţa cu care prezentatoarea a ţinut să sublinieze dicotomia dintre cele două categorii şi ideea că amatorii învaţă de la profesionişti. Desigur, în principiu, are dreptate. Aşa şi trebuie să fie, dar – cum calitatea lucrărilor expuse în ambele expoziţii este extrem de diferită, rezultă că doar o parte dintre independenţi ar avea de învăţat meşteşugul de la profesionişti. Reciproca nu este adevărată: chiar dacă cealaltă parte a profesioniştilor ar putea învăţa ceva de la cealaltă parte a independenţilor – cum nu au învăţat mare lucru din timpul şcolarizării – nu o vor face nici de acum încolo.
Se pare că ceea ce contează cu adevărat în ambele domenii este cultura. Ea este cea care îi spune unei persoane unde poate să insiste şi unde este bine să se retragă. Ea îi spune şi dacă are talent sau nu, prin comparaţie cu realizările recunoscute ca valoroase ale altora. Simpla adulare reciprocă într–un grup unit doar prin interese nu are perspective. Artist sau om de ştiinţă, indiferent de domeniul în care activează, este sigurul care poate să–şi evalueze posibilităţile şi, cu siguranţă, reuşeşte dacă are măcar puţin din caracteristicile ambilor.
octombrie 2011
Vernisaj
Din Düsseldorf, de la Dr. Corina Kiss, am primit următoarea scrisoare:
Anul acesta a avut loc un eveniment jubiliar şi anume, a XX-a ediţie a Festivalului Geroge Enescu. Festivalul s-a ridicat în timp la nivelul festivalurilor de clasă din Europa alăturându-se festivalurilor importante din Franta, Elveţia, Austria şi Germania. România a reunit la acestă ediţie peste 160 de evenimente artistice: 90 de concerte şi spectacole în şase secţiuni unde au participat ca. 100 de solişti şi 65 de ansambluri cu 18 orchestre simfonice, 15 orchestre de cameră, 23 formaţii camerale, 6 coruri şi 3 ansambluri de balet. Spectacolele, concertele şi recitalurile s-au desfăşurat pe opt scene bucureştene: Sala Mare a Palatului, Ateneul Român, Opera Naţională, Teatrul Naţional „I.L.Caragiale“, Aula Muzeului Naţional de Artă, Sala „Mihail Jora“ a Societăţii Române de Radiodifuziune, Sala Mică a Ateneului Român şi în Piaţa „George Enescu“. A şaptea secţiune specială, organizată de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania a fost Simpozionul International de muzicologie, dedicat compozitorului, care a reunit peste 60 de cercetători din întreaga lume.
Simpozionul s-a desfăşurat în Aula Palatului Cantacuzino, între 8 şi 11 septembrie, iar comunicările ştiinţifice au fost împărţite în 4 categorii:
1. Estetică şi documentare (prezentată de Prof. Dr. Valentina Sandu-Dediu, România),
2. Opera Oedip (prezentată de Prof. Dr. Anne Petrie, U.S.A),
3. Interferenţe (prezentată de Prof. Dr. Mihai Cosma, România),
4. Studii aplicate (prezentată de Dr. Corina Kiss, Germania).
De remarcat a fost nu numai profesionalismul organizării simpozionului, dar şi cercetările specialiştilor români şi străini care a avut ca scop Enescu de la cunoaştere la recunoaştere. Teme de o mare importanţă şi-au adus aportul la dezvoltarea şi dezvăluirea melodică, armonică, stilistică, etică, estetică şi lăuntrică compozitorului român. Editura muzicală din Bucureşti împreună cu directorul simpozionului Mihai Cosma a editat în două volume toate lucrările cercetătorilor în limbile de circulaţie internatională: franceză, engleză şi germană.
Braşov-ul a avut două reprezentante de renume: Petruţa Măinuţ-Coroiu profesoara la Facultatea de Muzică şi pe subsemnata - Corina Kiss (care de câţiva ani trăiesc în Germania) profesoara la Universitatea din Düsseldorf.
Radioul bucureştean a dat o mare importanţă atât întregului festival, cât şi simpozionului anunţând în fiecare zi toate evenimentele programului. Ca specialistă şi trăitoare într-o altă ţară pot să aduc numai cuvinte de laudă organizatorilor, coordonatorilor şi întregului echipaj enescian 2011.
29. 09. 2011
Dr. Corina Kiss
Düsseldorf
15 septembrie 2011, Muzeul de Artă Braşov
Vernisaj
Muzeul de Artă Braşov organizează în perioada 15 septembrie – 23 octombrie 2011, cu prilejul anului jubiliar 2011 „Ţara Bârsei – 800 de ani de la prima atestare documentară”, expoziţia „Arta germană din Transilvania în colecţia Muzeului de Artă Braşov”. Reunind 84 de lucrări realizate în perioada secolelor XVI–XX expoziţia îşi propune să prezinte o imagine de ansamblu asupra colecţie de artă germană din Transilvania. Expoziţia este însoţită de catalogul bilingv român–german „Arta germană din Transilvania în colecţia Muzeului de Artă Braşov/Deutsche Kunst aus Siebenbürgen im Bestand des Kunstmuseums Kronstadt”.
Arta germană din Transilvania se conturează ca un fenomen artistic cu trăsături proprii, însă nu distinct de evoluţia generală a artei transilvănene. Nota de specificitate se datorează modului aparte în care saşii transilvăneni s–au raportat la spaţiul cultural german. Colecţia de artă germană din Transilvania a Muzeului de Artă Braşov, numărând peste 800 piese, ilustrează preponderent creaţia artiştilor activi la Braşov şi, într–o măsură mai mică, a artiştilor sibieni. Explicabilă prin situarea geografică, această structură a colecţiei este determinată şi de rolul preeminent jucat de cele două oraşe în viaţa artistică a saşilor transilvăneni.
August 2011, Montreal, Canada
Concert
Corul „La Muse”, condus de compatrioata noastră Ioana Gherman, este activ. Unde? Bineînţeles la Montreal, în Canada. De data aceasta avem imagini. Iată una de la „Festival Mondial Choral 2011”, desfăşurat nu demult.
Joi, 11 august 2011, galeria librăriei „Okian”, Braşov
Expoziţie de grafică
Eugen Moga este un trocar. Dacă nu ştiţi ce este un trocar – ceea ce ar fi destul de grav – vă spun eu: trocar este un şcheean get-beget. Şcheenii de categoria a doua, adică cei ce locuiesc în Şcheii Braşovului, dar îşi au rădăcinile prin alte părţi, se numesc găgani. Restul lumii nu poartă un nume aparte în vocabularul acestor dârzi apărători ai neamului. Printre trocari, Eugen Moga este un reprezentant cu care se mândresc şi au şi de ce. Şi-a făcut intrarea în conştiinţa publică drept cascador. Era tânăr pe atunci. Când vârsta nu i-a mai permis să rămână în fruntea cascadorilor, a refuzat să intre în anonimat. Şcheian fiind, a constatat că cel mai bun domeniu de afirmare ar putea fi chiar popularizarea valorilor locale, ceea ce a şi făcut prin cărţi, expoziţii de grafică şi altele. Într-adevăr, particularităţile cartierului Şchei din Braşov merită din plin să fie făcute cunoscute. A început cu celebrele troiţe, pe care le-a cercetat şi căutat, multe dintre ele fiind astăzi dispărute din spaţiu public. Talentul să de grafician le-a ajutat. Acum, pasiunea pentru grafică, dar şi pentru meleagurile natale, l-a dus în sudul Franţei, la Saint Julien le Montagnier, unde a înfiinţat o asociaţie culturală româno-franceză. Desigur, nu a făcut-o singur, ci cu ajutorul unei franţuzoaice îndrăgostită de Şchei. Meritul său este că a făcut-o.
Expoziţia ce a vernisat-o azi cuprinde lucrări recente realizate în Franţa şi lucrări mai vechi din Şcheii Braşovului. Doru Munteanu, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a făcut o amplă prezentare a autorului. Veronica Bodea Tatulea, artist plastic, a vorbit despre grafica lui. Reproducem mai jos discursul său.
Din Şcheii Braşovului la Saint Julien le Montagnier
Domnul Eugen Moga se dovedeşte şi de această dată a fi acel cronicar, care - cu probitate, minuţie şi elan poetic - construieşte imaginea locurilor pe care le iubeşte şi le admiră. Cunoscutele sale desene, adevărată monografie a Şcheiului natal, sunt astăzi alăturate celor executate de curând în timpul călătoriei sale în sudul Franţei, la Saint Julien le Montagnier. Schitele sale s-au dovedit de-a lungul timpului preţioase documente, pledoarie pentru respectarea personalităţii unui oraş. În aceeaşi măsură, ineditul şi pitorescul aşezării franceze au constituit vii impulsuri pentru ochiul proaspăt al noului venit, care a încercat să fixeze într-o suită notabilă de desene variatele ipostaze ale peisajului nou descoperit. Vocaţia sa de reporter este adeverită de faptul că nu a fost sedus atât de pitorescul unui peisaj scăldat în soarele sudului sau de culorile strălucitoare şi incredibile ale florilor, care învăluie cu fast sărbătoresc clădirile din zonă, adică, în general, de cromatica vibrantă a acelui univers de vis, care I-ar fi putut determina să abordeze o tehnică adecvată, acuarela de exemplu. Consecvent stilului său de cronicar a folosit modul său sobru de a desena cu peniţa sau cu markerul, mai degrabă consemnând decât evocând. Ca desenator, dl. Moga acordă o atenţie particulară armăturii liniare, articulării formelor în arhitecturi riguroase, detaliului precis şi revelator. În execuţia desenului, ductul ferm este când simplu linear, când se rupe în haşuri, în funcţie de obţinerea corespondenţei urmărite de autor, între interpretarea sa poetică şi exactitatea reprezentării realului perceput. În procesul său de creaţie, privirea care investighează şi înregistrează are un rol deosebit, pentru că, odată cu înregistrarea, artistul selecţionează, iar opţiunea sa înseamnă deja începutul constituirii operei. 0 lucrare în peniţă se încheagă mai pe îndelete prin decantarea deliberată a schiţelor în desen la faţa locului, în tihna şi truda atelierului. Desenele sale filigranate sunt urmarea unui travaliu corect, onest şi cu rezultate de durată, trudnic dar nevăzut travaliu care disimulează o structură fermă. Aceste desene, care reprezintă peisajele atât de dragi autorului, fie că sunt din Schei, fie de pe alte meleaguri, evidenţiază plăcerea gestului, exaltarea lui ca semn al excesului emoţional, care se concretizează în aceste execuţii minuţioase, arabescuri de linii, exerciţii de ingeniozitate care impresionează plăcut ochiul privitorului. În imaginile pe care ni le prezintă, amploarea se împreunează cu fragilitatea, proporţia monumentală cu filigranul, suprafaţa desenată fiind teritoriul unei mute alergări a liniei în toate direcţiile deodată. Desenele d-lui Moga aici expuse au o mare forţă de sugestie, ridicându-se de la un simplu moment al peregrinărilor artistului la o valoare simbolică. Această însumare de impresii, de amintiri, ce se cereau exprimate se constituie într-o expoziţie interesantă, fiind prima dintre manifestările artistice care vor da viaţă proiectului cultural româno - francez demarat de curând şi în cadrul căruia domnul Eugen Moga a avut un rol important, ca ilustrator recunoscut al unui ţinut de veche istorie şi cultură românească.
Braşov 11 august 2011
Veronica Bodea Tatulea
Vineri, 5 august 2011, Muzeul „Casa Mureşenilor”, Braşov
Concert
Înainte de a intra în amănunte, trebuie să precizez că este vorba despre un real succes. Organizarea aparţine Fundaţiei culturale „Arania”. Eroii au fost soprana Cristina Mihaela Dan şi baritonul Yury Tsiple, acompaniaţi la pian de Christine Chiriac.
Tânărul bariton Yury Tsiple, solist la Opera din Strassbourg, s-a născut în 1984 la Slating (Solotvino) în Ucraina, pe malul drept al Tisei, dintr-o familie de români. A studiat la Conservatorul din Bucureşti cu profesorii Dumitru Trandafir, lonel Voineag şi Bianca Manoleanu. Încă în timpul studenţiei a obţinut numeroase premii şi a colaborat cu Orchestra Naţională Radio şi Orchestra de Cameră Radio, fiind invitat in 2009 să interpreteze în premieră românească Cântecele Biblice de Antonin Dvorak, iar in martie 2010 Missa Tango de Louis Bacalov la sala „Mihail Jora" a Radiodifuziunii Române. A fost invitat de Elite Art Club UNESCO în concertul Proms of Delight în Sala Mica a Palatului din Bucureşti şi la Ateneul Român, la invitaţia sopranei Nelly Miricioiu şi a Alteţei Sale Regale Principesa Margareta în concertul dedicat aniversării M.S. Regelui Mihai I al României. A urmat un şir de importante invitaţii şi succese pe mari scene de opera ale Europei: Franckfurt (Roberto in opera La finta giardiniera de Mozart, apoi rolul titular din Pimpinone de G. Ph. Teleman), Opera din Wiesbaden (Spineloccio din Gianni Schicchi de Puccini), Opera Naţională a Rhinului din Strasbourg (Malatesta din Don Pascuale de Donizetti), la Teatrul Louis Jouvet din Paris (Ali Baba din opera Ali Baba de Cherubini) ş.a. A colaborat cu dirijorii Peter Csaba, Yuval Zorn, Vincent Monteil, Julien Salemkour, Hartmut Keil, Cristian Brâncuşi, Sebastian Weigle, Vlad Conta, Patrick Fourniller ş.a.
Soprana Cristina Mihaela Dan s-a născut la Băleni-Dâmboviţa şi a studiat muzica la Liceul de Artă din Târgovişte şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, clasa profesorului lonel Voineag. A participat în 2011 la un masterclass susţinut de mezzosoprana Viorica Cortez, tenorul Marius Budoiu şi regizorul american Vincent Liotta. Deşi se află la începutul carierei sale artistice, ea are deja un important repertoriu de concert cu piese din opere, lieduri şi muzică vocal-simfonică, concertând sub bagheta unor importanţi dirijori români şi străini. S-a distins printr-un memorabil concert de muzică sacră, anul acesta, la Strasbourg. S-a stabilit în Franţa, la Colmar-Strasbourg.
Puţine concerte s-au ridicat la acest nivel.
Miercuri, 27 iulie 2011, Galeria „KronArt”, Braşov
Unora le place . . . fotografia alb/negru
Recunosc că şi mie îmi place. Este artă sută la sută. Lui Stelian Grăjdan, autorul expoziţiei, se pare că îi place şi jazul, de vreme ce şi-a intitulat expoziţia „Jazz Portaits 41”. Există, ce-i drept, o vastă experienţă în acest domeniu, care aproape că se confundă cu evoluţia jazului. Louis Armstrong ar fi de neimaginat altfel decât alb-negru.
Stelian Grăjdan s-a născut în 1970 şi a absolvit Şcoala de Arte Braşov – Artă fotografică şi Cinematografie. Astăzi, se poate numi fotograf profesionist, din moment ce îşi câştigă existenţa colaborând cu diferite ziare şi posturi tv ca fotoreporter. Totuşi, această expoziţie dovedeşte că este mai mult decât atât: este un artist fotograf.
Marţi, 26 iulie 2011, Montreal, Canada
Români care ne reprezintă
Scriam mai demult că pe 28 iunie urma să aibă loc un festival coral susţinut de solişti români şi datorat în mare parte Ioanei Gherman, descendentă din familia Mureşenilor, în prezent cetăţean canadian.
În imaginile alăturate se pot citi (clic + zoom) recenzii ale presei cu privire la manifestările organizate la Montreal.
Sincere felicitări!
Luni, 18 iulie 2011, Galeria „Europe”, Braşov
Vernisaj artă decorativă
Profesoară de desen la Hoghiz şi Rupea (judeţul Braşov), Rozalia Puşcaş este de apreciat pentru dragostea sa pentru arta decorativă şi voinţa ei de afirmare. Nu numai firea o arată energică, ci şi activitatea: din 1999 nu a trecut an fără să fi avut măcar o expoziţie, iar în 2009 a avut nu mai puţin de patru expoziţii personale.
Născută în comuna Racoş în 1976, a studiat la Facultatea „Arte vizuale” din Oradea, obţinând în 2004 licenţa la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca în profilul „pedagogia artei”. Exponatele sale sunt de două categorii: panouri de peste doi metri înălţime şi cutii de diferite forme, bogat decorate. Dacă decorarea cutiilor reflectă caracterul ludic al artistei, panourile vorbesc despre aspiraţiile sale. Nu ştiu dacă au fost comandate pentru un spaţiu anume sau îşi caută încă un destinatar.
Vernisajul a fost precedat de un încântător mini-concert de mandoline, chitară şi contrabas, menit să destindă atmosfera. A participat un numeros public, dovedind susţinerea de care autoarea se bucură în cercul ei de cunoştinţe.
Au vorbit domnii Nicolae Daicu, preşedintele filialei Braşov a UAP şi Szegedi Ladislau, preot la Rupea.
Joi, 14 iulie 2011, Muzeul de Artă Braşov
Vernisaj Ţuculescu
De data aceasta, Muzeul de Artă din Braşov ne-a oferit o surpriză plăcută: expoziţia unuia dintre cei mai mari pictori români şi – alături de Grigorescu – unul dintre cei mai cunoscuţi peste hotare. Este o expoziţie amplă, organizată în colaborare cu Muzeul de Artă din Craiova, deţinătorul tablourilor. Surprizele au continuat, deoarece, pe lângă lucrările cele mai cunoscute ale lui Ion Ţuculescu, în special cele din perioada totemică, pe simeze se află şi tablouri din perioadele mai timpurii, dar şi câteva acuarele, aproape necunoscute publicului. Toate reuşesc să creioneze evoluţia pictorului, de la lucrările din tinereţe şi până la cele mai târzii.
Informaţii inedite am aflat şi de la domnul Florin Rogneanu, directorul Muzeului din Craiova. Discursul său, deşi prea lung pentru un vernisaj la care participanţii stau în picioare, a furnizat date despre atmosfera oraşului în care s-a format pictorul, începând cu activitatea lui Constantin Lecca, Thodor Aman şi alţii, viaţa lui Ion Ţuculescu la Craiova - unde a debutat ca elev de liceu - şi Bucureşti, ca important medic bucureştean, cercetător la Academia Română.
Organizarea la Braşov şi în anotimpul estival a unei expoziţii Ţuculescu este de bun augur, existând premiza că ea va fi vizitată de către un număr mare de turişti, în special elevi din alte localităţi, ai căror profesori se îngrijesc să-i educe corespunzător.
Felicitări organizatorilor de la ambele muzee.
Vineri, 8 iulie 2011, Muzeul de etnografie, Braşov
Lansarea mapei de cărţi poştale Junii Braşovului şi albumul lor de familie
Junii Braşovului au oferit prima mapă de fotografii de epocă dedicată memoriei lor.
Majoritatea fotografiilor marchează un eveniment deosebit privind participarea Junilor braşoveni la Expoziţia Naţională jubiliară din România, în 1906, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Pentru această participare, ASTRA Transilvăneană a comandat fotografului braşovean Emil Schwartz în 1905 să imortalizeze imagini cu secvenţe rituale practicate de Junii din Şchei în acea epocă.
Muzeul ASTRA din Sibiu, Muzeul de Etnografie din Braşov împreună cu dl. Iosif Iepure din Şchei şi-au dat concursul pentru a restitui aceste documente fotografice memorabile.
Vineri, 8 iulie 2011, New York
Reacţii străine la cărţile noastre:
„America after America”, by Cristache Gheorghiu
Editor review:
A collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. His careful observation of people going about their day-to-day activities, and his free-thought associations provide the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise.
See the source in
http://www.bibliotastic.com/ebooks/non-fiction-politics-sociology/america-after-america
America after America - Book Review
The author’s poor command of the English language makes this book hard to read. "To the praised Christmas tree do not go with a large bag" is an apt example of bad translation. Nonetheless, the persevering reader will be rewarded with some interesting observations about ‘western’ culture from the perspective of an octogenarian that grew up in Soviet-controlled Romania.
Some of his observations are brutally honest, perhaps cruel - “In a mall, a lady is jogging … she makes very odd and disgraceful movements.” But he can also be quite amusing – “The sun is rising, cattle are grazing. Probably the grass with dew is tastier. I never tasted it.”
While travelling by bus across America the author’s mind wanders tangentially. On seeing a leaflet about a crater the author is reminded of the discovery of iron and then goes on to discuss how we learn history, how historically inaccurate movies are, and how Louis XIV was not a great French king. In the author’s own words: “In this point I lost many readers, I think. But I do not write this book for stupid people. Let's go on with the others.”
In essence the comparison between the US and Romania boils down to factors such as religious belief (widespread in the US, largely abandoned in Romania) and economic wealth (abundant in the US, severely limited in Romania after decades of mismanagement under Soviet rule). As the author states: “The key to progress is not in politics but in morality and economy.”
Overall, despite the poor English the author’s wit manages to shine through in this book. His observations are interesting and insightful.
See the source in
http://www.bibliotastic.com/content/reviews/america-after-america
Marţi, 5 iulie 2011, Galeria „KronArt”, Braşov
Expoziţie de artă plastică - Vernisaj
În atmosfera obişnuită a Galeriei „KronArt”, a avut loc vernisajul expoziţiei semnate de Cornelia Gherlan şi intitulată „Foc şi pământ”. Există, într-adevăr, mult roşu în tablourile sale, menit probabil să sugereze focul. Deschizând vernisajul, Gabriel Stan spunea că pământul ar fi fost alb în momentul creaţiei, dar s-a înnegrit din cauza păcatelor săvârşite de oameni. Cel al Corneliei Gherlan este predominant galben, bun pentru anumite construcţii, dar prea puţin fertil pentru agricultură. Am glumit.
Născută la Medgidia, este absolventă a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, ceea ce se reflectă în tehnica pe care o stăpâneşte. Stilul cu care ne-a obişnuit este unul abstract, deşi în palmaresul ei am remarcat câteva lucrări figurative remarcabile, ce-i drept mai vechi.
Acesta expoziţie, deşi limitată de dimensiunile modeste ale galeriei, este destul de eterogenă şi prea puţin subordonată titlului.
Cornelia Gherlan este o artistă activă, iar prezenţa ei printre artiştii plastici români autentici este indiscutabilă. Vom aştepta cu interes oricare dintre expoziţiile ei viitoare.
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2011
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2010
Clic aici pentru evenimentele din noiembrie-decembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din octombrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi
