Atena, sâmbătă, 21 decembrie 2013
Am constatat după mulţi ani că ceea ce credeam eu că este un zid era, de fapt, o perdea. Foarte bine făcută, imaginea zidului era perfectă, astfel că nici prin gând nu-mi trecea că n-ar fi real. Am aflat din întâmplare că era doar o perdea. Eu nu am nici un merit. Altcineva a venit, a apăsat pe un buton de care habar n’aveam că există, perdeaua s-a ridicat şi . . . surpriză . . . în faţa mea a apărut un peisaj marin de o frumuseţe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aş fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuşi infinitul. Până atunci îmi construisem viaţa plecând de la premiza că dincolo de zid se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva. Acum, că zidul nu mai exista, am păşit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deşi aş fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obişnuit.
Am spus „am păşit”?. Ar fi o exagerare. N-a fost chiar un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă perdea. De data aceasta nu am mai aşteptat să vină altcineva s-o ridice. Ştiam deja şmecheria. Am căutat şi n-a durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte şi alte perdele şi mai frumoase, şi mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar şi câteva uşi, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Bineînţeles, cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să spun că pe cele ce le-am deschis le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilenţiale, dar mai erau şi alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.
Acum, am rămas în spatele aceluiaşi zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi era frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obişnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aş găsi o cheie potrivită la una dintre uşile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun? Importat este să construieşti ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.
Atena, vineri, 20 decembrie 2013
Interesul pentru Panait Istrati mi-a fost provocat de lansarea cărţii „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios, despre care am scris zilele trecute. Pentru că îmi place să fiu cât-de-cât documentat, am căutat pe Internet informaţiile strict necesare. Recunosc, entuziasmul meu nu era la cotele cele mai înalte. Citisem cu câţiva ani în urmă „Spovedanie pentru învinşi” şi unele informaţii colaterale, aşa că eram oarecum edificat cu privire la componenta politică a fenomenului. Propaganda proletcultistă din anii ’50 ai secolului trecut reuşeam s-o depăşesc, graţie unor adulţi cu oarece putere de discernământ. Nu-mi era foarte clară componenta literară, căreia însă nici nu-i acordam mari şanse: un autor ne-educat, cunoscător superficial al câtorva limbi străine (greacă, poate turcă, arabă), convins fiind eu că nici româna literară nu-i era tocmai la îndemână fără a mai vorbi de franceza în care a scris mai târziu. De teamă să nu-l aibă pe conştiinţă, Romain Roland l-a lansat. (Ameninţase că se va sinucide, dacă nu i se recunoaşte vocaţia literară.) Credeam atunci că înclinaţia politică spre stânga a francezului a avut şi ea un rol. Auspiciile nu-i erau deci tocmai favorabile lui Panait Istrati, pentru a-mi consuma timpul cu lectura scrierilor sale.
Dar, dacă tot am participat la lansare şi am intrat în posesia cărţii lui Eleni Samios, am început s-o citesc. Oricum, este opinia unui străin despre un român, iar primul argument era însuşi faptul că acel străin s-a străduit să scrie despre românul nostru, şi încă după 10 ani din clipa în care nu-l mai văzuse. Cartea, aproape lipsită de valoare literară, este însă un document, prin autenticitatea informaţiilor. Întâmplările le cunoşteam în mare, chiar din cartea lui Panait. Mă interesa punctul de vedere al autoarei, dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost nu aspectul politic, ci caracterizarea pe care i-o face eroului: un om bun, generos. Eticheta „povestitor oriental” a fost însă cea care m-a intrigat cel mai mult. Povestitor, poate! Uneori era poreclit „Gorki al româniei”. Dar de ce oriental? Victimă a curiozităţii, am căutat pe Internet şi am găsit „Chira Chiralina”. Este tocmai cartea cu care l-a cucerit pe Romain Roland. Este într-adevăr o cărţulie în genul poveştilor orientale, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaş în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari. Dacă prima parte a cărţii este mai puţin convingătoare, ei bine, către sfârşit ea ne deschide uşa către înţelegerea psihologiei autorului şi aprecierea calităţilor sale literare. Înainte de orice, el a fost un om bun şi consideră bunătatea ca fiind argumentul esenţial al existenţei. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcut-o rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii”. Acesta este Panait Istrati.
În entuziasmul meu, am încercat să merg mai departe şi să citesc „Ciulinii Bărăganului”. Am făcut însă greşeala să cred că vizionarea filmului, o variantă cu mult mai comodă, va fi satisfăcătoare. Făcut în plină perioadă proletcultistă, filmul mi-a solicitat un efort de voinţă de care nu am fost capabil. L-am abandonat la jumătate, mai ales că îmi dădeam seama că nu ceea ce vedeam putea fi tema cărţii lui Panit Istrati. La vremea aceea însă, propaganda românească avea naivitatea să creadă că înclinaţia lui spre stânga politică era suficientă şi că „Spovedanie pentru învinşi” va rămâne în veci necunoscută cititorilor români. Ce elegant cuvânt ‚naivitate', pentru minţile unor oameni . . . dar să nu jignim adjectivele. După câteva zile, am reluat supliciul şi – înarmat cu o doză de voinţă proaspătă – am continuat să vizionez filmul. De data aceasta eram dispus să acord felicitări . . . nu realizatorilor filmului, ci tot mie, pentru perseverenţă. Un lucru era cert: filmul, produs al propagandei proletcultiste, împotriva unor calităţi cinematografice remarcabile, nu respectă mesajul cărţii.
Înclinaţiile spre stânga politică ale lui Panait Istrate nu aveau nimic revoluţionar în ele; erau doar efectul bunătăţii sale, al compătimirii celor săraci şi – evident – al dorinţei într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă şi pe unii politicieni? Naivitate? Nu! Bunătate dusă dincolo de raţiune.
Atena, joi, 19 decembrie 2013
Ieri a fost o zi splendidă: un cer albastru fără nori, vântul nici măcar nu adia, iar marea fără valuri era bună de etalon pentru bleumarin, adică un albastru închis cu nuanţe de verde. Astăzi, în schimb, norii au întunecat cerul, iar marea aş zice că e gri-marin, dacă n-ar semăna cu jaluzelele ferestrelor mele vechi de peste jumătate de secol şi care şi-au pierdut orice culoare or fi avut cândva.
* * *
Multă lume, chiar specialişti, îşi pun tot felul de întrebări despre originea unor cuvinte sau chiar limbi şi invocă argumente incerte. Dar ce dovadă mai convingătoare că româna este mama tuturor limbilor poate exista decât una logică? Înainte de „ziua domnului”, duminica, diferitele popoare spun samedi, subota, sabato, savvato şi multe altele, în mod evident, toate derivate din românescul „sâmbătă”, singura care are o explicaţie raţională: ziua în care tot omul „se îmbată”.
Atena, miercuri, 18 decembrie 2013
Unul dintre necazurile oltenilor este cel că Oltul se varsă în Dunăre, ca multe alte râuri româneşti, şi nu direct în Marea Neagră, deşi ideal ar fi fost să se verse într-un ocean. Probabil de aceea mulţi dintre ei îşi botează copiii cu numele Marin. Cine ştie, poate ajunge marinar dacă nu chiar – dă Doamne! – mare domn. Încă nu s-a întâmplat, dar timpul nu s-a sfârşit încă.
Atena, marţi, 17 decembrie 2013
Trec repede zilele; orele trec mai greu
Atena, sâmbătă, 14 decembrie 2013
Cartea se numeşte „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantzakis, tradusă în limba română de Oana Ursache şi Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoţit pe Nikos Kazantzakis (autorul cărţii „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoţit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni s-a căsătorit cu Kazantzakis şi a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat. Scriitoare şi ea, Eleni are la activul ei mai multe cărţi, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. Abia acum ea a fost tradusă şi publicată în limba română, graţie unor intelectuali brăileni, mândri de concetăţeanul lor. Cartea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantzakis”, deoarece amândoi au suferit aceeaşi traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic.
La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor, regizor de teatru şi Victor Ivanovici, critic literar, prof. univ. Salonic. Primul este şi director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în menţinerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el şi-a propus – şi a reuşit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-la-sută, a vorbit doar despre Kazantzakis, încercând să-i scuze unele afinităţi ideologice, cum ar fi înclinaţia către comunism pe de o parte şi afinitatea faţă de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic şi mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantzakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui faţă de comunismul sovietic şi crimele lui a fost mai blândă în comparaţie cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin şi Stalin şi a fost cu atât mai dezamăgit.
Piesa de teatru este binecunoscută nouă: „Conul Leonida fată cu reacţiunea” de I.L.Caragiale. Necunoscută mie a fost interpretarea: Flavius Neagu, Laura Mihaela Dumitru şi Evelina Hapenciuc. Scenografie şi coloana sonoră: Andreea Mate. Regie: Monica Săvulescu Voudouri. După spectacol, le-am spus interpreţilor principali, Flavius Neagu şi Laura Mihaela Dumitru, că – dacă vor juca la Bucureşti – vor atrage invidii indestructibile. Într-adevăr, interpretarea lor a fost excelentă.
De ce am asociat aceste două evenimente, teatru şi lansare de carte? Pentru că aşa s-au desfăşurat ele, în aceeaşi seară (13 decembrie 2013), în acelaşi loc, la teatrul „I Prova” din Atena, graţie strădaniei doamnei Monica Voudouri, fondatoarea şi preşedinta Societăţii Culturale „Balkania Contemporană”.
Atena, vineri 13 decembrie 2013
Pare curios, dar în antichitate oamenii preţuiau mai mult poezia şi simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. Eschil este cel care a introdus al doilea actor, iar Sofocle l-a introdus pe al treilea şi a mărit numărul coriştilor de la 12 la 15.
Dezbăteau probleme filosofice şi etice.
Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilităţile tehnice - tot mai apropiate de viaţa reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esenţial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?
Am spune că totul a curs în favoarea democratizării. Oare? Eu am unele îndoieli. Aş crede că nu pasiunea pentru democraţie i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele şi prozaicele interese comerciale, în special după apariţia tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerţului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul şi cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieţei de desfacere, în speţă a numărului de cumpărători-cititori. Şi atunci, ne aducem aminte de Blaise Pascal şi de justificarea sa privind acceptul de a lucra pentru janseniştii de la Port-Royal-des-Champs: ,,Am petrecut multe zile studiind ştiinţele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul ştiinţific m-a dezamăgit”. Dorinţa lui era deci una de comunicare. Şi nu este vorba numai despre ştiinţă. În consecinţă, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulţi cumpărători?” arată şi cauza proliferării romanelor uşoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei sociale nu este un bun mediu comercial.
Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriaşă, în comparaţia cu cele de azi: de la câteva mii de locuri, până la 17 mii. Cel refăcut şi deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locaşuri de cultură la dimensiunea localităţilor, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populaţiei participante la acte de cultură al oraşelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puţini, iar teatrele sunt aproape goale.
Oamenii de litere recomanda tinerilor aspiranţi romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicaţie. Majoritatea autorilor îşi doresc şi ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulţi cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanţioase. Scrierile cu conţinut mai profund găsesc mai puţini cititori. O a doua explicaţie este mai omenească, din nefericire. Preferinţele „specialiştilor” se situează şi ele în zona romanelor uşoare, iar ceea ce le depăşeşte nivelul de înţelegere este automat declarat ca fiind mai puţin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficţiune sunt extrem puţine şi rareori menţionate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje şi evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă acelaşi text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar a lipsei de criterii reale de evaluare.
Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor şi nu toţi, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeaşi zonă intelectuală cu el. Este deci o greşeală să aştepte laude de la cei ce gândesc altfel, iar succesul nu trebuie judecat numai după criterii comerciale, ci şi după calitatea cititorilor.
8 decembrie 2013
Am eliminat toate mesajele vechi (noi nu mai aveam demult) şi – mai ales – le-am eliminat pe cele nedorite (spam), care continuau să vină. Acum e ca nou. Acolo puteţi posta şi subiecte noi. Poate fi accesat prin clic pe butonul „Forum” din meniul din stânga. De asemenea, el poate fi accesat direct la adresa:
http://cultural-bv.board-poster.com/
1 decembrie 2013
Pentru că nu mă simt în stare să scriu ceva pe măsura evenimentului, voi reproduce relatarea unui străin, căpitanul de aviaţie René Chombre, din armata franceză, care a asistat la defilarea ostaşilor români din iarna anului 1917.
„O măreţie nespusă se revarsă din aceşti soldaţi, îmbrăcaţi în uniforme zdrenţuite şi din care mulţi nu mai au măntăi, nici bocanci. Cu mâinile lipite de trup, ridicând sus piciorul, cu capul întors către Regina Maria, trec, şir lângă şir, într-o aliniere superbă. Oh! Capetele acestea! Capete sculptate de mizerie, de suferinţe, de lipsuri, tăbăcite de frig, capete pe care foamea, cu degete de fier, a săpat cute adânci în colţurile gurii şi mai sus, între sprâncene, cele trei cute teribile, pe care le cunosc bine, fiindcă le-am văzut atât de adesea.
Gâturile descărnate ies din gulerele prea largi şi în aceste feţe palide, fără vârstă, scânteie ochii în friguri. Nici o mustrare în aceste priviri, ci numai o privire de adoraţie, de credinţă, de devotament.
Aceşti oameni luptă de 6 luni fără zi de odihnă, fără să se înfrupte vreodată de dulceaţa cantonamentului, În prima linie întotdeauna, mereu. Au văzut tot, au cunoscut tot, au îndurat tot; îmbărbătarea celor dintâi izbânzi, groaza celor dintâi înfrângeri, sfârşeala acelei goane înnebunitoare de la Carpaţi la Dunăre şi de la Dunăre la Carpaţi, pentru a ţine piept îndoitei năvăliri austro-germane şi bulgaro-turceşti. Nici o odihnă, nu, nici schimb, nici veşminte, nici hrană, dar nici o plângere.
Ran! Ran! Ran! Pasul paradei bate înăbuşit zăpada. Un ofiţer ridică sabia. Atunci din pluton izbucnesc urale şi aceasta depăşeşte totul Sub acest cer întunecat, în aceste rafale de zăpadă, în această imensă prăbuşire, în această părăsire, în această înspăimântătoare mizerie, în care se zbate un popor, efectul acestor urale, strigate ale eroilor soldaţi în zdrenţe şi flămânzi, este indescriptibil. Mă simt cutremurat. Bieţii, bieţii oameni! MĂREŢI SODAŢI ROMÂNI, NU VĂ VOI UITA NICIODATĂ ! Puterea voastră de îndurare este fără pereche, tăria voastră în nefericire este sublimă !
NU! ROMÂNIA NU A MURIT !”
Am extras textul din cartea „Amintiri” a colonelului Gheorghe Eminescu, nepot de frate al poetului Mihail Eminescu.
În continuare, autorul spune: „Se mai poate oare adăugă ceva la acest mişcător elogiu adus de un străin celor pe care noi i-am uitat? . . . Cititorul a observat desigur că uralele bravilor eroi în zdrenţe se adresau Reginei Maria, pe care noi o vedeam adesea venind printre noi, în linia I-a, îngrijind fără teamă bolnavii de tifos exantematic citind la căpătâiul răniţilor, pentru a le alina suferinţele, sau ţinând la Iaşi stindardul rezistenţei, când atâţia alţii începuseră să nu mai creadă în victoria finală.”
Iar eu pot să adaug că George Enescu merită şi el menţionat printre cei ce au simţit româneşte şi a sprijinit moralul ostaşilor. El a venit din Franţa şi, pe lângă concerte, a petrecut nenumărate ore cântând în spitale la paturile răniţilor.
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
Nu există zi în care să deschid dicţionarul grec-român, şi să nu găsesc măcar un cuvânt comun celor două limbi. Şi nu mă refer la neologismele inventate de către savanţi infatuaţi, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă - şi este motivul pentru care scriu aceste rânduri - este faptul că dicţionarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava şi bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranţa celor ce pot crede asemenea inepţii este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα = teritoriu, ţară, ţărănesc (χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei şi nu a celei de provenienţă a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce şi-au însuşit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce şi cuvântul humă (χώμα = pământ, ţărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară. Tot din bulgară ni se spune că ar veni şi cuvântul mânătărci, deşi, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη. Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentaţia lor. Nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate, pentru a realiza că nu a aşteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spaţiul sud-est european. Însăşi importanţa rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizaţi şi uniţi, bizantinii i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziţii de conducere, în dauna populaţiei autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populaţie, ei nu puteau impune o limbă – şi nici nu au făcut-o – şi cu atât mai puţin a unor obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului.
Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obişnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, ruşii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele şi foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spaţiul locuibil şi obiecte din acest spaţiu, ca dovadă că aceste popoare şi-au însuşit termenii după ce s-au aşezat în acel teritoriu.
Asemenea anomalii, existente în dicţionarele româneşti, au o explicaţie: ele au fost editate sub influenţa şi la comandă sovietică. De ce ele persistă şi în ediţiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generaţii de filologi nu au încă suficientă competenţă intelectuală.
Ne plângem că suntem . . . aşa cum suntem şi dăm vina pe alţii şi pe orice (conjunctura istorică, poziţia geografică etc.), când – de fapt – vinovaţi suntem noi înşine, fiindcă nu ştim să ne susţinem cauza. Între trădare şi patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo şi altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens şi, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerţ pe mare şi, în consecinţă, aveau relaţii cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri şi informaţii, deci cuvinte.
Joi, 28 noiembrie 2013
Nu am avut prilejul să ascult balada „Erculean”, de Iacob Mureşeanu în România. Ea a fost cântată în Canada, graţie Ioanei Gherman, descendentă a familiei Mureşenilor, la concertul din 9 iunie 2013, de la Pollack Hall McGill. Bravo Ioana! Îţi mulţumim. Concertul este înregistrat pe youtube, la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=1HNP-aNLfjo.
Români celebri
 |
|
Fotografie de Jacobs Konrad, preluată de pe Internet |
Aflu din presă şi de pe Internet despre diferiţi români celebri, afirmaţi în străinătate. Unii sunt cu adevărat remarcabili şi merită toată stima noastră. Pentru alţii însă, domenii ultra-moderne, în care aceştia lucrează - unele aproape ştiinţifico-fantastice – şi laudele exagerate ridică unele semne de întrebare. Iată de ce simt nevoia să scriu despre cineva, care chiar merită şi m-am gândit la Ciprian Foiaş, matematician. Este fiul unui medic din Reşiţa. L-am cunoscut personal, datorită unei pasiuni comune: alpinismul. Am efectuat şi câteva trasee împreună.
În anii ’60 era considerat cel mai bun matematician din generaţia tânără. Ultima dată ne-am întâlnit la Braşov în 1973 sau 74. Era necăjit, fiindcă începuseră să-i pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaţionale şi tot felul de manifestări ştiinţifice, unde îşi comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema rezolvată de el a fost, între timp, soluţionată de altcineva. El fiind deja celebru, pleca des în străinătate şi avea lucrări realizate în comun cu matematicieni din alte ţări (îmi amintesc că, printre alţii, vorbea şi despre un japonez). Emigrarea nu era tentantă pentru el. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceauşescu ca doctorand. Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (şi aşa invidioşi) ar fi avansat alegaţia că succesul lui este datorat acestui „troc”, sau să refuze, situaţie în care erau de aşteptat represaliile. Bineînţeles că el a preferat varianta a doua. Câtva timp au reuşit să-l obstrucţioneze şi nu a mai putut pleca, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit.
Era mult prea cunoscut în lumea ştiinţifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieşire, după care nu s-a mai întors. A fost profesor universitar la mai multe facultăţi celebre din Europa şi America. Acum este în Statele Unite ale Americii. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaş. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995.
Valoarea lui este cu atât mai mare cu cât matematica este una dintre puţinele discipline ştiinţifice, în care România este recunoscută pe plan mondial. Se spunea în Apus pe bună dreptate că orice mare universitate are cel puţin un profesor de origine română. Şcoala Românească de matematică, alături de cea poloneză şi cea rusă, erau celebrităţile Europei. S-a mers până acolo încât matematicieni români îşi trimeteau lucrările scrise în limba română, fiindcă erau traduse imediat.
Pentru a elimina orice suspiciune de subiectivism, trebuie precizat că există o explicaţie a acestor reale succese româneşti: matematica este o ştiinţă „ieftină”; nu cere decât creion şi hârtie. În condiţiile economice şi politice ale României comuniste, este uşor de intuit că un tânăr – oricât de inteligent – nu s-ar fi putut afirma pe plan internaţional în domenii în care cercetarea se efectuează în laboratoare cu dotări ultra-moderne.
Deşi după 1989, mai exact în 1994, a devenit membru de onoare al Academiei Române, ca dovadă că a i se recunosc meritele, se ştie şi se publică foarte puţin, aproape deloc, despre el.
Ce-i drept, matematica este dezavuată de majoritatea oamenilor, în timp ce subiecte despre care nu ştim mai nimic sunt foarte „cool”, iar cele ştiinţifico-fantastice se bucură de cel mai larg interes.
Atena, 24 noiembrie, 2013
Am primit recent un text cu pretenţie de disertaţie ştiinţifică despre importanţa lenei în sănătatea noastră. Se susţin cu multe exemple idei potrivit cărora lenea încetineşte îmbătrânirea, ne face mai frumoşi etc. Nu lipseşte mult şi, dacă am continua, am deveni poate nemuritori. Nu este singurul text pe această temă. Este la modă astăzi să ne auto-încurajăm, hrănind speranţa că, totuşi, există ceva bun în modul nostru de viaţă.
A fi leneş sau harnic nu este o opţiune, ci un dat al fiecărui individ. Ne naştem aşa: comozi sau cu iniţiativă, cu simţ muzical sau fără, inteligenţi sau mai puţin şi aşa mai departe. Evident că un tip apatic nu va cădea pradă stresului. Fiecare avantaj are şi dezavantajele lui, pe care trebuie să le acceptăm, fiind faţete ale aceleaşi monede. Recomandarea „fii harnic!”, adresată unui leneş, este echivalentă cu „fii leneş!”, adresată unei persoane active. Nici unul dintre ei nu va putea fi altfel decât este. Recomandări de acest gen greşesc prin inversarea logicii.
Pe când practicam alpinismul, priveam cu oarecare gelozie pe cei ce stăteau la soare prin poieni, în timp ce eu trebuia să-mi chinuiesc trupul prin escalade. Ba chiar mi-am propus de câteva ori să petrec şi eu o zi la fel ca ei. Nu am reuşit însă să stau mai mult de un sfert de oră; trebuia să fac ceva, altfel mă plictiseam.
18 noiembrie 2013
Textul aparţine lui D.G., care a vizitat de curând Roma. Sper ca reportajul său să continue iar acesta să fie doar primul episod.
În zori, am început periplul roman, sub conducerea autoritară a ghidului, „ghiduşa” M., soţia mea. Precizez că, după ce-am rezolvat toate chestiunile privind rezervare avion, hotel etc., eu m-am „retras din afacere”. M., însă, a muncit două săptămâni, cu net şi ghid, la întocmirea documentată a programului, traseelor, ţintelor etc. Drept care, în pas voios, ne îndreptam spre Terminus (gară şi cap de linie pentru multe autobuze, incluzând şi bifurcaţia celor două linii de metrou ale oraşului). Constatam cu bucurie că obiectivul era mult mai aproape decât arăta harta, adică în capul străzii. Scopul nostru era să cumpărăm din Terminus un bilet pentru turul oraşului. După primii zece metri suntem acostaţi de un negru mare şi frumos, care ne recomandă...ce?... turul oraşului. Erau zeci de indivizi care agăţau clienţi pentru zecile de birouri, care vindeau bilete la cele cinci-şase companii, posesoare de autobuze supraetajate şi deschise, şi care fâţâiau prin Roma mii de aparate de fotografiat cu posesorii lor cu tot.
Ne-a plăcut mult Atena…pentru mix-ul de contemporan şi antichitate, dar senzaţia pe care ţi-o lasă Roma este că cineva a completat puţinele spaţii goale din Roma antică cu biserici medievale şi blocuri moderne (moderne la mijlocul sec. XIX). Imaginează-ţi Acropole împrăştiat pe întinderea unui oraş. În primul rând trebuie spus că Roma este străbătută de un uriaş zid de protecţie, pe care îl întâlneşti, strecurându-se printre case, biserici, blocuri şi împrumutând aspectul sau cu patina antică vecinilor mai „tinerei” (apăruţi cu 1500-2000 de ani mai târziu) Este o caracteristică a Romei protejarea trecutului şi îmbinarea cât mai lină, uneori de-a dreptul amuzantă a arhitecturii milenare cu necesităţile prezentului.
Şi dacă am pomenit de prezent, să pomenesc şi de marea manipulare care se cheamă vizitarea Cetăţii Vaticanului. Pretutindeni pe Internet se vorbeşte de cozile kilometrice, cu durată de ore, pentru a vizita monumentele „fundamentale” Colosseum, Basilica San Pietro, Capela Sixtina. Pentru „skip the line” se emit tot felul de abonamente care triplează preţul şi aşa destul de piperat. La Colosseum ne-am aşezat cu calm la o coadă care înconjura edificiul, şi care s-a dovedit foarte „prietenoasă”. În jumătate de ceas aveam biletele in buzunar. La Vatican, influenţat de vaietele de pe Internet (convingere mea este că sunt postate de zecile de firme, de care este plină Sfânta Cetate), de ploaia care stătea ameninţătoare deasupra, într-un cuvânt „prostit” total (ulterior am constatat că acest cuvânt este prea blând) am cedat unui agent de stradă, care ne-a condus la birou, unde, pentru circa 90 de euro am obţinut 2 bilete (de 32 euro). Acum, care este istoria…San Pietro are intrarea gratis, dar coada este cam de trei ore. După vizită, se iese, se înconjoară Vaticanul şi se stă la coada de bilete pentru Muzeu şi Capela Sixtina (se livrează la pachet). Oferta era: se evită coada de la bilete, se vizitează muzeul şi Capela, după care se intră în basilică printr-un by-pass….Rezolvam deci totul în două ore şi nu în opt…tentant pentru unii care au numai o săptămână la dispoziţie.
Ora 9.30 luam bilete şi suntem anunţaţi că plecăm la 10.30.
La 10.45 plecăm către….San Pietro, unde poposim în zona de ieşire din basilică şi poposim.. şi iar poposim, timp de două ore, stând pe loc, în picioare şi auzind (nu ascultând) trăncăneala continuă a ghidei despre fumul alb, despre hainele papei şi alte aiureli.
Ora 13, enigma nu mai este o enigmă; ni s-a alăturat încă un grup. Toţi fraierii pescuiţi într-o zi intră odată în muzeu. Noii veniţi au ratat povestea cu cele trei costume pregătite înaintea alegerilor papale (să nu credeţi că erau trei: Armani, Valentino, Versace…o nu! Erau trei dimensiuni, pentru că a fost un papă gras, pe care nu l-au putut îmbrăca după alegeri….ha!ha!ha!). În acest timp, mi-am luat nişte repere în coada de la intrarea în San Pietro şi-am calculat timpul necesar…30 de minute.
Ora 13.15 nesimţirea firmei de turism depăşeşte orice limită. Din piaţă ne îndreptăm câtre un „moll” de „suveniruri”. Bineînţeles că nesimţiţi sunt şi în rândul turiştilor; grupul se adună după 30 de minute, nu după15, cum se anunţase.
Ora 14 am terminat de ocolit Vaticanul (vezi unul din avantajele grupului, nu mai trebuie sa ocoliţi Vaticanul, după ce vizitaţi San Pietro...perfect adevărat, l-am ocolit înainte) şi ne aflam la uşa muzeului unde, în sfârşit, „skip” coada de trei sute de oameni (i-am numărat cu grijă). Cât am aşteptat în hol biletele, am observat că o uşă rotativă elimină în hol, cu o frecvenţă de 20 bucăţi / minut, noi şi noi amatori de cultură. Am găsit şi explicaţia: aveau exact 10 case de bilete . Matematică simplă 300/20=15 minute. Am pierdut 5 ore şi 60 de Euro ca să economisesc mai puţin de o oră. La toate acestea se adaugă vizita cu ghid. Acesta este un individ (sexul nu contează), care se simte obligat să fie simpatic, implicit glumeţ, vezi şi povestioara cu hainele papei. El conduce cu o umbrelă ridicată o turmă de idioţi, care în viaţa „civilă” probabil că sunt oameni rezonabili, dar, transformaţi în grup organizat, devin…cum spuneam. Ghidul repetă aceleaşi fraze, pe care le găseşti în ghiduri, în prezentări sau de cele mai multe ori pe plăcuţele montate la faţa locului. El are un ritm de deplasare, care niciodată nu coincide cu interesul tău pentru un obiectiv sau altul. În plus trebuie să fii foarte concentrat, să ai o atenţie distributivă, deoarece un ochi trebuie să fixeze permanent vârful umbrelei-far, iar cu celalalt faci ce poţi. Dacă mai faci şi poze, lucrurile se complică şi un ajutor este absolut necesar (M. îmi făcea semn: a luat-o la stânga, a luat-o pe scări.. )
Este de necrezut câte sute de mii de oameni, probabil sute de milioane la nivel global, îşi pierd raţiunea şi se subordonează acestui sistem. În toată viaţa am mai fost o singură dată în grup cu ghid, în Santorini. Acolo însă problema s-a rezolvat de la sine. Ne-am rătăcit de grup în primele zece minute şi ne-am plimbat liniştiţi pe unde-am vrut, până la ora plecării.
Dar să revin la Vatican. Muzeul (partea vizitabilă) are câteva săli decorate superb, unde sunt expuse antichităţi, mai ales statui…..care se vizitează în cel mult o oră. Se trece apoi în Capela Sixtină, un siloz cu tavanul colorat, care, datorită dimensiunilor, este departe de imaginea din fotografii. Pictura în sine este foarte aerisita, deci lipsită de spectaculos, iar detaliile, pe care le ştim in parte pe dinafară, nu se disting. Pentru cei cu probleme cervicale, ca mine, toată povestea este un supliciu, care însă nu durează mult, deoarece zeci de gardieni te împing…„Do not stay, go” („please” nu se utilizează la Sfântul Scaun) în timp ce o voce macabră şi imperativă, tună din înaltul tavanului „silence”. Şi asta la interval de unu-două minute.
Am pierdut deci o zi şi 90 de euro ca să-mi demontez din minte un mit.
În continuare am vizitat San Pietro, despre care, spre ruşinea mea nu ştiam mare lucru (nici măcar că e cea mai mare din lume). Poate, în timp, când s-o estompa impresia primei părţi a zilei, s-ar putea să spun că un tur în San Pietro merită orice sacrificiu. Acum mi-am amintit că la ora când am intrat noi, în jur de 3 pm, nu era nimeni la coadă, ceea ce ne-a confuzionat, pe moment…dar chiar nu mai era nimeni. Basilica nu poate fi descrisă, de mine, cel puţin. Am văzut multe catedrale impresionante, Paris, Buenos Aires, Koln, Viena, Budapesta, dar ceva atât de copleşitor, niciodată. Am vrut sa pun nişte poze, dar mi-am dat seama ca pozele făcute de mine, fără trepied, sunt de calitate proastă şi nici vorbă să prindă spiritul acestei capodopere a arhitecturii.
<
Din Atena, la 15 noiembrie 2013
Nu la penitenciar, bineînţeles.
Există în România trei tablouri semnate de celebrul pictor flamand Paul Peter Rubens. În timp ce primele două se găsesc la Muzeul Brukenthal din Sibiu, al treilea se află într-o biserică catolică dintr-un oraş transilvănean. Este vorba despre "Coborârea lui Iisus de pe Cruce", aflat în Catedrala Armeană din Gherla.
Tabloul are o istorie tumultoasă. Napoleon, după jefuirea Romei, şi-a însuşit pânza, pe care a pierdut-o însă. În cele din urmă, ea a ajuns în posesia împăratului austriac Francisc I. În criză financiară, acesta a apelat pentru ajutor bănesc la armenii din Ardeal. Drept recompensă, el a fost de acord să le dea orice pictură din galeriile imperiale. Armenii au ales pânza lui Rubens, pe care au expus-o în Catedrala Armeană din Gherla. După un periplu prin Cluj – şi se pare că şi prin Ungaria - din 22 decembrie 1999, tabloul se află din nou la Gherla.
El este evaluat în prezent la 16 milioane dolari.
Luni, 28 octombrie 2013
Mândrie patriotică
Deşi e luni şi nu este ziua nici unui sfânt, clopotele bisericilor au sunat mai ceva ca la marele sărbători religioase; este 28 octombrie, a doua zi naţională a Greciei. Prima este, bineînţeles, cea de la 25 martie, când episcopul Germanos (Γερμανος) din Patra a ridicat steagul Greciei, în semn de sfidare a turcilor, considerată ca dată simbolică pentru începutul Războiului de Independenţă. 28 octombrie ar putea fi considerată la fel de bine o comemorare. Este ziua când, în 1940, primul ministru al Greciei i-a spus NU lui Mussolini, la cererea acestuia de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. În ciuda refuzului, italienii au intrat, dar pentru că grecii au pus mâna pe arme, a fost nevoie de intervenţia Germaniei. Ce a urmat a fost un dezastru pentru Grecia, motiv pentru care spuneam că sărbătoarea ar putea fi considerată mai curând o comemorare, decât un prilej de bucurie, mai ales că nu a folosit nimănui. Pentru greci însă este un motiv de mândrie naţională, fiindcă au avut îndrăzneala de a se opune solicitării unei ţări europene.
În cartierul Palaio Faliro al Atenei, se organizează în fiecare an o paradă, deschisă de câteva autovehicule militare şi urmată de lungi coloane de copii, purtând mândri steagul Greciei, uneori cu mult prea greu pentru forţele lor. Spectacolul este însă impresionant, iar pe feţele copiilor se citeşte importanţa gestului asumat.
Atena, duminică, 13 septembrie 2013
Deşi nu pare, vine totuşi iarna. În faţa blocului în care locuim noi, sunt alte trei blocuri de şapte etaje – ca şi al nostru – şi altul de doar trei. În timpul verii, soarele se ridică deasupra lor, dar – începând din octombrie – se ascunde din ce în ce mai mult în spatele lor, astfel că îl mai vedem doar în trei reprize: dimineaţa, la prânz şi după-amiaza.
Ca să nu devin melancolic, mă gândesc că fiecare anotimp are avantajele lui. Iarna avem portocale. Acum este sezonul strugurilor. Grecii le spun „stafili” (σταφύλι) şi, într-adevăr, sunt dulci ca stafidele şi nu au sâmburi. Aproape că mi-e milă să-i mănânc, dacă mă gândesc ce vin bun s-ar face din ei. Anul trecut am fost necăjit, pentru că, nu ştiu de ce, sezonul lor a fost foarte scurt, spre deosebire de acum doi ani, când se găseau din abundenţă în plină iarnă. Anul acesta se găsesc încă, deşi nu sunt la fel de ieftini (în jur de 1 euro kilogramul). Oricum, mă bucur că există. Şi mă mai bucur că se poate face încă baie în mare.
Am plecat!
Pe curând,
P.S. Mulţimea de gură-cască din fotografia alăturată se uită la avioane, cu ocazia unui meeting aviatic, ce a avut loc în urmă cu trei săptămâni.
<
Atena, sâmbătă, 7 septembrie 2013, sala Ligii Franco-Elene
În această toamnă, la tradiţionala serată a Societăţii culturale „BALKANIA CONTEMPORANĂ”, doamna Monica Săvulescu Voudouri, fondatoarea instituţiei şi organizatoarea tuturor manifestaţiilor ei, a reuşit să mobilizeze mai multe personalităţi ale contemporaneităţii: filosoful grec Evanghelos Moutsopoulos; din Italia, pe Daniela Crăsnaru, director de programe la „Accademia di Romania” din Roma; pe ambasadorul României la Atena; pe consulul român din Salonic şi alţii.
Cu toate dificultăţile de deplasare – merge cu baston - Evanghelos Moutsopoulos a onorat serata românească cu prezenţa sa, rostind câteva cuvinte la sfârşitul acesteia. Profesor universitar la mai multe universităţi, membru al Academiei din Atena, autor al câtorva zeci de cărţi de filozofie, el este astăzi filosoful numărul unu al Greciei.
Manifestarea a început cu însemnările Monicăi Săvulescu Voudouri de la cel de al 23-lea Congres Mondial de Filozofie, ce a avut loc în august 2013 la Atena. Prezentate cu modestie şi umor, ele au făcut ca filosofia modernă să pară mai agreabilă.
Daniela Crăsnaru, plină de vervă şi emoţie – dovedind astfel că este un om sensibil – a făcut din cuvântul său o micro-pagină de literatură. Într-adevăr, în afara funcţiei oficiale, ea este scriitoare şi poetesă. Are 12 cărţi de poezie, 3 volume de proză scurtă şi 3 cărţi pentru copii. A fost distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor în 1979 şi 1992, cu premiul Academiei Române pentru întreaga operă în 1991 şi cu premiul pentru literatură al Fundaţiei Rockefeller, în 1994. Pentru a risipi orice dubiu, şi-a încheiat micul discurs cu două poezii, interpretate în limba greacă de către doi actori. Fără a avea pretenţii de critic teatral, nu pot să ascund faptul că interpretarea autoarei în limba română a fost mult superioară celei a celor doi actori.
Cu mult mai puţin convingătoare a fost inaugurarea „Atelierului de Artă Experimentală”, coordonator Elena Poughia, cu tema: Filozofia artei şi “arta în timpul crizei” iar lucrările de grafică expuse de Martin Salamon puteau să lipsească.
În continuare, pianista şi compozitoarea Eleni Siniari şi-a prezentat ansamblul de muzică ethno (Albania, Grecia, Bulgaria) „Stringless”.
Pentru o încheiere frumoasă, Ileana Cruceru (harpă) şi Ellas Chalkia (flaut) au interpretat piese de Gaetano Donizetti, Maurice Ravel, Jacques Ibert, Carlos Salzedo, Astor Piazzolla.
Atena, vineri, 26 aprilie, 2013
Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit, un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte bine îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. Apa se putea încălzi într-un ceainic electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. La început mă gândisem că aici este bucătăria şi poate că aşa fusese cândva, dar acum, în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate.
Proprietara era o cântăreaţă de muzică Negro. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, de fapt un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată întreprindere. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze destui concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoală şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.
Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.
Atena, vineri, 26 aprilie, 2013
Cum se pot face două greşeli cu o singură literă
Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât şi în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.
A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α” sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când se pronunţă ca un „f” românesc. Pronumele personal neutru „αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi nu „autó” sau „aitó”.
Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, localitatea „Ελευσίνα” este corect scrisă „Elefsina” pe majoritatea hărţilor, dar expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut, „Eλευσίνια Μυστήρια”, nu au altă explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a comunicării directe între oameni.
Dacă greşeli elementare ca acestea au fost posibile, este de aşteptat ca interpretarea unor texte vechi să fi fost afectată cu mult mai grav.
Luni, 1 aprilie 2013, Atena, Grecia
Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracţie de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aş putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, dar nici nu erau preocupaţi să înconjoare propriul teritoriu. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee şi Ionică. Citesc în ghidul turistic că vasele pot naviga acum „din Italia în Marea Egee, fără să mai ocolească Peloponezul”. Este o eroare de exprimare, explicabilă într-o publicaţie grecească. Iniţiativa a aparţinut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman şi la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero ştim numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împăraţi, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidenţă. Nu este singurul caz. Ruşii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I şi îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea Siberiei, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătraţi, cu un uriaş potenţial economic, fără de care Petru cel Mare şi toţi ceilalţi urmaşi ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolò Machiavelli; pentru că a scris prima şi poate singura carte de ştiinţa politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere, i s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca şi cum el l-ar fi inventat. Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle şi trâmbiţe, la o festivitate unde el însuşi a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost în obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiţii periculoase: furtuni, stânci submarine şi, mai ales, piraţi. Mai puţin periculoasă, dar mai costisitoare, era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat şi încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcaţiuni pe un şasiu cu roţi şi transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Aşa se face că oraşul Corint ajunsese la 300.000 de cetăţeni şi 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.
Cu o astfel de istorie, este de înţeles de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice greceşti. El a fost primul şi pe itinerariul excursiei organizate de Comunitatea Română „Sfântul Ştefan cel Mare” din Atena. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene şi Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.
Primul obiectiv, Canalul Corint, îl privim de pe vechiul pod şi apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei şi 8 dedesubt). Astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeaşi importanţă ca în trecut, deoarece vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lăţime ai lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiţii de siguranţă. Trecătorii mai grăbiţi, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existenţa canalului. Cu siguranţă că, în occident, excursioniştii ar fi plimbaţi cu mici ambarcaţiuni de-a lungul canalului, de unde pereţii abrupţi, priviţi de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiştii. Privit de sus, de pe pod, pare doar un şanţ părăsit. Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm şi nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce binecunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) şi a fortificat istmul, forţând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare şmecher acest Sisif, motiv pentru care a şi fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Şeful s-a înfuriat şi i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic şi l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Şmecherul fusese prevăzător şi îşi instruise soţia să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-şi pedepsi soţia. Odată ajuns pe pământ, nu şi-a respectat promisiunea şi a continuat viaţa sa obişnuită. Despre el mai circulă alegaţia conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soţia regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor şiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns.
După traversarea Canalului Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuşi o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului şi ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroşii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omniscienţa zeilor, veniţi să cineze la el, şi-a ucis fiul, pe Pelops, şi le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viaţa, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete şi foame. Legat de un copac, avea apă şi mâncare din belşug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat şi asupra generaţiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există şi alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui şi ale urmaşilor săi, Heracles printre ei, la a patra generaţie. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui şiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roţile carului, Oenomaus a căzut şi s-a rănit mortal. Înainte să-şi dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a şi întâmplat. Mitul este înfăţişat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.
Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este şi el merită cu prisosinţă să fie vizitat, fie şi numai pentru că a dat numele civilizaţiei miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriaşei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptaţi. Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la construcţia zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcţiei unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălţime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, şi nu o cetate ţărănească, în genul celei de la Râşnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din faţa năvălitorilor. De altfel, însăşi ideea năvălirilor mi se pare puţin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă şi prea puţin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numeşte azi „civilizaţia miceniană”. Erijaţi în castelani şi regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populaţiei locale. Situaţia este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, şefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortăreţe, dezvoltate ulterior ca cetăţi şi castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abţine să-mi pun întrebări şi chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmaţii mi se pare şubredă, chiar dacă vine din partea unor specialişti.
La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi şi, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetăţii Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a btunicului său, Tantal. Se spune că soţia lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînţeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecinţele au trebuit să le suporte şi urmaşii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste şi alţii. Agamemnon şi-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soţia sa, Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, ucişi de către Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat şi sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre.
Noi ne continuăm drumul spre Nafplio, ţinta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existenţa a două situri arheologice importante, Argos şi Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracţie este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. şi modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliştea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînţeles, există în Argos şi un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene şi Argos. Indicaţia lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine şi, dacă mai adăugăm şi panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetăţii erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, aşa că turiştii de azi îşi pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous şi era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigaşul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce şi-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viaţă aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce şi-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâţi să-l pedepsească pentru aroganţa sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit şi, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.
Nafplio este astăzi un oraş modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiective sale turistice: fortăreţele Palamidi, Bourtzi şi Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.
Principala atracţia este fortăreaţa Palamidi şi – mai ales – priveliştea oferită asupra oraşului şi a golfului. Fortăreaţa a fost construită de către veneţieni, în cea de a doua ocupaţie (1686-1715). Aici, scopul construcţie este bine definit. Accesul este posibil de pe şoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (aşa se spune, dar mai sunt şi pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut iniţial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă aşteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aştepta; urmează să coboare în oraş pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare şi să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia şi, duminică la 8 dimineaţă este mai aproape de miezul nopţii decât de zorii zilei. Exista totuşi varianta ca cei ce vor totuşi să viziteze fortăreaţa să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalţi în port. Bineînţeles că am ales varianta a două. Recompensa a fost mare: priveliştea asupra oraşului şi golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare şi ne-ar fi aşteptat, m-aş fi mulţumit cu o vizită superficială a fortăreţei şi aş fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreaţa propriu-zisă, de o frumuseţe greu de egalat.
Insuliţa din golf este şi ea dotată cu o mică fortăreaţă. Poartă numele Bourtzi şi a fost construită tot de către veneţieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigaţie, care putea fi blocat cu lanţuri din insulă. Până să-şi găsească destinaţia finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreaţa a servit drept casă a călăului oraşului şi, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuşi are: este deosebit de pitorească.
Pentru a evita întoarcerea pe acelaşi drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus şi Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.
Şoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantaţiilor de portocali şi măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupaţia de fermier merită toată atenţia, cu condiţia s-o iei în serios.
Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat şi pe noi în seamă. Pe fondul unei uşoare ploi, şi-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcţiile. Nu a durat mult; în final, a apărut şi curcubeul, semn că a fost doar o atenţionare.
„A boulder’s
Philosophy” este traducerea în limba engleză a primei părţi a cărţii de eseuri
„Filosofia unui bolovan”, de Cristache Gheorghiu, apărută recent la editura
„Bibliotastic”, din S.U.A.
Ea este accesibilă şi pe Internet, la adresa:
http://www.bibliotastic.com/ebooks/philosophy/boulders-philosophy
„America after America” – traducerea în engleză a primei mele cărţi (Singur printre americani) – a apărut la editura germană „JustFiction”. Adresa la care se găseşte este: https://www.morebooks.de Acolo, pe rândul de sus, exista o mică fereastră, unde scrie „Searchphrase”. Se tastează fie numele autorului (Cristache Gheorghiu), fie titlul cărţii sau, cel mai direct, ISBN-ul cărţii, care este 978-3-8454-4693-6. Apoi clic pe lupa din dreapta. Un exemplar tipărit costă 29,90 euro.
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2011
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2011
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2010
Clic aici pentru evenimentele din noiembrie-decembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din octombrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi