Atena, miercuri, 25 iunie 2014

Irini Kord, „Exil cu miros de portocale”

Din capul locului, trebuie să precizez că nu sunt critic literar, ci inginer, aşa că judecata mea este tăioasă, dacă nu chiar mai rău. De asemenea, trebuie să mărturisesc că nu sunt un admirator al romanelor romanţioase şi nici a celor de aventuri adresate adolescenţilor, stare pe care am depăşit-o când am împlinit 16 ani. Într-o carte - fie şi roman - mă interesează ideile avansate, dacă se poate aşezate într-un stil literar frumos.

În aceste condiţii, oricine se poate întreba: „de ce mă aflu în treabă şi scriu despre un roman?”. Pentru că am citit cartea aproape pe nerăsuflate, deşi s-a nimerit să intru în posesia ei într-o perioadă de timp foarte aglomerată. Mi-am permis doar trei momente de respiraţie, cu alte cuvinte am citit-o în trei reprize. Ce m-a determinat s-o fac? Subiectul? Din punctul meu de vedere, subiectul este doar un pretext pentru o carte. Contează ideea de se desprinde din el. Ce-i drept, în cartea Irinei, subiectul este mai mult decât incitant: periplul unei tinere profesoare, ce şi-a riscat viaţa, aşa cum marea majoritate nici n-ar îndrăzni să gândească. Deşi am avut şi unele semne de întrebare - cât din biografia relatată este autentică şi cât romanţată? – adevăratul mesaj al cărţii îl constituie consideraţiile autoarei despre iubire, viaţă, prietenie, curaj, loialitate, libertate, dreptate, feminism şi multe altele. Poate că, uneori, asemenea consideraţii abundă. Poate!, mai ales că toate aceste teme au fost din abundenţă abordate şi în alte cărţi. Irini Kord o spune însă cu multă convingere.

Sunt sigur că, dacă cineva mi-ar fi vorbit despre carte în câteva cuvinte, aş fi refuzat s-o citesc. Şi totuşi, aşa după cum spuneam la început, am citit-o într-un ritm alert, deşi eram presat să duc până la capăt alte lucrări mai urgente, cititul unui roman ne fiind deloc o urgenţă.

Se naşte deci întrebarea: de ce am făcut-o? Nu găsesc decât un sigur răspuns: autoarea are talent. A reuşit să mă sustragă din rutină şi să mă atragă în gândurile ei.

Care gânduri? Principala temă a cărţii este totuşi iubirea. Subiectul este şi el important, chiar incitant, dar abordat într-un caz particular. Oricând se poate replica: „A fost alegerea eroinei” - fiindcă, da, este vorba chiar despre autoare: romanul este autobiografic. „Mie, nu mi se poate întâmpla aşa ceva, fiindcă nu aş proceda la fel, deci nu mă interesează” – se poate, de asemenea, replica. Deşi ar fi bine să ne intereseze, deoarece alegerea noastră va fi bună numai dacă vom fi bine informaţi, iar această carte este chiar bogată în informaţii dintre cele mai utile. Utile pentru viaţă, pentru viaţa oricui. Sau „Ce-mi trebuie mie să aflu necazurile altora? Nu-mi ajung ale mele?” ar răspunde aproape oricine. Adevărul este că nici eu n-aş fi procedat ca ea; am un alt mod de gândire. S-o contrazic? Nicidecum! M-a provocat însă, aşa că sunt tentat să comentez.

Din punct de vedere literar, trebuie să recunosc că ea, Irini Kord, pe numele real Irina Corduneanu, este cu mult mai talentată decât mine. Cititorii însă nu-şi compară propriile lor aptitudini cu cele ale autorului. Critic profesionist, de asemenea, nu sunt, dar nici nu-i recomand să consulte vreunul, pentru că, oricare dintre ei o va judeca după categoria sa intelectuală. Şi eu fac la fel, bineînţeles, dar nu dau verdicte; exprim doar opinii. Nu ştiu de ce Irina a preferat un pseudonim în locul numelui, dar mi-a plăcut soluţia: pace – irini (ειρήνη) în greacă - şi inimă – cord (καριά) -, inducând liniştea sufletească.

Poate că ar trebui să-mi cer scuze fiindcă speculez pe seama textului ei, deşi acesta este scopul oricărei cărţi: să provoace. „Numai pomii roditori sunt bătuţi”, pentru a ne bucura de fructele căzute, iar cartea Irinei Kord este asemenea unui pom roditor, fiindcă, în mintea mea, ea a produs reacţii. Este singurul criteriu după care apreciez calitatea unui text. Nu trebuie să fiu de acord cu opiniile autorului. Pentru mine, cele mai plictisitoare cărţi sunt cele scrisă de mine însumi. Aproape la fel de plictisitoare ar fi una în care îmi regăsesc propriile mele idei. Cartea bună este cea care mă provoacă, iar „Exil cu miros de portocale” a reuşit acest lucru.

Spuneam că tema principală este iubirea. Irini Kord se plânge de lipsa iubirii, pe care se pare că o găseşte doar spre final.

Nemulţumirile, senzaţia lipsei iubirii şi altele asemănătoare au la bază o confuzie, datorată faptului că folosim un cuvânt insuficient definit. Dragostea este de mai multe feluri şi este greşit s-o etichetăm cu un singur termen. Vorbim cu toţii despre iubire, cu convingerea că acest cuvânt defineşte ceva cunoscut de către noi toţi în aceeaşi măsură şi despre care , cu toţii, avem aceeaşi opinie. Ei bine, nu degeaba spunea cineva că despre iubire vorbesc cel mai frumos doar cei care n-au cunoscut-o cu adevărat. Este deci un concept idealist? Vor zice unii că da, eu zic că nu. Este unul foarte real, dar el trebuie definit mai realist. Un lucru e sigur: printr-un singur cuvânt nu putem defini un sentiment atât de complex. Desigur, aţi recunoscut inginerul din mine, prin judecata lui tăioasă. Nu pot nega, dar de ce nu am accepta coabitarea sentimentelor cu raţiunea? Poate că este exact ceea ce ar trebui să facem.

Nu încerc eu acum să dau definiţii, dar simt nevoia să fac măcar această distincţie. Prin structura lor, adolescenţii – băieţi şi fete - au sentimente diferite unul faţă de celălalt. Iată o primă disjuncţie. A le cere să fie identici, să simtă la fel, ar fi împotriva naturii.

La maturitate, aceste sentimente dispar, atât la băieţi, cât şi la fete. Nostalgia lor este doar un semn de maturizare incompletă. Dragostea matură este cu totul altceva. În mod obişnuit, ea se finalizează printr-o căsătorie. Nu actul oficial contează, cât ideea că cei doi formează o pereche, pentru care sugestia de „jumătate” a unuia pentru celălalt îmi pare să deschidă calea spre o judecată mai corectă a sentimentelor dintre cei doi.

Omul este egoist şi este ipocrită încercarea de a eluda această caracteristică a sa. Chiar şi căzut din cer dacă ar fi, în ipoteza că nu a căzut în cap, el face parte din natură, iar viaţa în natură are la bază lupta pentru existenţă. Metafora jumătăţii sugerează ideea că, singur, omul nu este complet. Întregul este perechea. Gândind astfel, fiecare dintre cei doi îşi priveşte „jumătatea” ca aparţinându-i, nu ca proprietate, ci ca făcând parte din fiinţa lui, fără de care nu ar fi complet. Acest sentiment nu se naşte odată cu oficierea căsătoriei, ci în timp, prin încercările de depăşire a vicisitudinilor vieţii. Din acest motiv, cei doi îşi vor atinge mai uşor ţelul, cu cât modul lor de gândire este mai asemănător. Dacă în iubirea adolescentină atracţia contrariilor poate să joace un rol pozitiv, în iubirea matură elementele comune sunt cele care unesc.

Revenind la cartea pe care o comentez şi pe care ar trebui s-o etichetez cumva, trebuie să folosesc un criteriu de evaluare. Cum apreciem o carte bună? Iată un criteriu: să facă ce a făcut Irini Kord cu mine, adică ceea ce spuneam la început: să-mi stârnească interesul. Da, este o carte care merită luată în seamă. Fiind vorba despre o carte autobiografică, o alta asemănătoare ea nu ar putea scrie, dar talentul îi va permite să atragă atenţia cititorilor şi cu un alt subiect. Succes!

Cristache Gheorghiu

Atena, sâmbătă, 14 iunie 2014

Sfârşit de an şcolar la Sediul Comunităţii Moldo-Elene „Orfeu”

Adevăratul patriotism se vede mai bine în diaspora. Copiii românilor ce lucrează în Grecia merg la şcoli greceşti, se joacă cu copii greci, astfel că prima limbă este pentru ei greaca. Termenul de limbă maternă îşi pierde astfel semnificaţia, deoarece mama este ocupată, tatăl la fel, iar limba română este tot mai puţin auzită în casă. Mai mult, unele familii de basarabeni – Comunitatea „Orfeu” este a celor din Republica Moldova – au ei înşişi probleme cu limba română. Iată de ce, conducerea Comunităţii – şi nu numai ai acestei comunităţi – s-a gândit să organizeze cursuri de limba română.

Am participat la festivitatea de încheiere a anului şcolar. Îmi este greu şi îmi pare rău că nu pot descrie aşa cum ar merita entuziasmul şi implicarea participanţilor la această manifestare. O mână de oameni, într-un spaţiu strâmt, transmiteau prin emoţia lor întreaga simţire a unei naţiuni. Cât despre harul de dascăl al învăţătoare acestor copii, eu nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să-l egaleze.

Este foarte puţin spus că, la rândul meu, m-am simţit şi eu emoţionat. Era emoţia lor, transmisă mie. Când însă am aflat de gestul doamnei Angela Bratsou pentru aceşti copii, am fost de-a dreptul copleşit. Aflată din întâmplare în România la 1 iulie – Ziua Copilului – a avut ideea să convingă Comunitatea Elenă Prahova – şi nu numai – că ar putea să ajute copiii români din Grecia. Grecii din România îi ajută pe românii din Grecia. Doamna Angela Bratsou, româncă din Ploieşti, dar cu rădăcini în Bucovina, este căsătorită încă din timpul studenţiei cu un grec, rezident pe atunci în România, şi împreună cu care s-a mutat în Grecia cu mulţi ani în urmă. Rădăcinile însă nu şi le-a uitat. În cuvântul său, ne-a amintit că „Suntem un lanţ într-un cerc. Numai dând mâna unul altuia, putem supravieţui în aceste timpuri grele. Şi mesajul transmis de copii odată cu aceste cadouri este acela că nu este obligatoriu şi necesar să dai înapoi acolo de unde ţi s-a dăruit. Poţi oferi la rândul tău, arătând că-ţi pasă, altundeva şi restul este, sigur, treaba lui Dumnezeu. ”

Deşi unele cadouri au fost importante (printre altele un laptop şi un video-proiector), mai semnificativ a fost gestul copiilor; ei au fost încurajaţi să ofere câte un mic cadou, la nivelul posibilităţilor lor (un creion, un caiet, o gumă de şters etc.). Bineînţeles, părinţii au oferit mai mult; stimularea copiilor în asemenea acţiuni are însă o valoare educativă.

La sfârşit, tuturor li s-au înmânat diplome.

Duminică, 8 iunie 2014, Sediul Asociaţiei Femeilor Românce din Atena

Expoziţie + prezentare de carte

Autor: Cristache Gheorghiu

Doamna Ana-Maria Cuciurencu, preşedinta Asociaţiei este cea care a deschis manifestarea, dând cuvântul doamnei Angela Bratsou, organizatorul principal şi sufletul manifestării. Domnia sa a făcut o scurtă prezentare a autorului şi a citit un pasaj din prima carte a sa, „Singur printre americani”, de fapt o addenda a textului principal. Puteţi citi transcrierea mesajului doamnei Angela Bratsou printr-un clic la adresa următoare:
http://www.cultural-bv.home.ro/lucrari/Angela_Bratsou.htm

În continuare, doamna Irina Corduneanu, a vorbit despre lucrarea „Singur printre americani”. Din nefericire, nu avem textul. O scurtă imagine a prezentării sale poate fi obţinută prin vizionarea primei părţi a filmului de la adresa:
http://youtu.be/AHNpAy0F-7Y

În continuarea aceluiaşi film, există speech-ul doamnei Carmen Irimia, despre „Filosofia unui Bolovan. Dizertaţia domniei sale a fost foarte lungă, astfel că ea continuă la adresele următoare:
http://youtu.be/SINjbGx5ip0
http://youtu.be/yg17yE5qNKU

Pentru cei preferă textul scris, el se află la adresa:
http://www.cultural-bv.home.ro/lucrari/Carmen_Irimia_despre_Filosofia_unui_bolovan.htm

O sinteză a mai multor cărţi, ca şi a lucrărilor de artă, a realizat arhitect Cătălina Ştefăniţă. Filmul prezentării sale se află la adresa:
http://youtu.be/_kI8i0fhoWI

Ar fi nedrept să nu comunic imagini cu primele prezentări, ale doamnelor Ana-Maria Cuciureanu şi Angela Bratsou. Ele pot fi vizionate la adresa:
http://youtu.be/fCQpRrEPryg

Aşa după cum era de aşteptat, în încheierea manifestaţiei, a vorbit şi „inculpatul”, Cristache Gheorghiu. El a vorbit liber, dar notele scrise înainte de manifestare pot fi citite la adresa:
http://www.cultural-bv.home.ro/lucrari/speech_8iunie2014.htm

Există, bineînţeles, şi un film al speech-ului său:
http://youtu.be/V47RAS7jZcc

Toate filmele le datorăm doamnei Angela Bratsou, care le-a realizat şi postat pe Internet, efort pentru care îi mulţumim.

Atena, duminică, 1 iunie 2014, Ambasada României

De Ziua Copilului

Ambasada României din Atena are o intrare şi curte parţial acoperită, un adevarat un mini-teatru în aer liber, excelent pentru organizarea unor spectacole, ca cel pentru serbarea Zilei Copilului, ceea ce pentru Comunitatea Română „Sfântul Ştefan cel Mare” a devenit deja o tradiţie.

Bineînţeles că, pentru început, a vorbit reprezentanta ambasadei, care a oferit premii. Preşedinta asociaţiei, doamna Niculina Ghiţă, cu binemeritată mândrie, a subliniat realizările instituţiei ce o conduce, învăţarea limbii române de către copiii născuţi în Grecia fiind o preocupare prioritară.

A urmat spectacolul propriu-zis, o încântare pentru adulţi. Copiii din grupa mică - dăscălită de Doina Bejan - au stârnit cele mai entuziaste aplauze, atât de către cei ce, cu timiditate, încercau să-şi ascundă feţele în spatele profesoarei, cât şi de către cei fără trac, adevăraţi potenţiali actori.

Grupa mare, condusă de Daniela Popa, a demonstrat că dincolo de cunoaşterea limbii, ca mijloc de comunicare, copiilor li s-a insuflat şi dragostea pentru literatura română, bineînţeles, la nivelul poveştilor şi cântecelor.

Surpriza a venit din partea nou-înfiinţatei grupe de teatru. Cea care îi iniţiază pe copii în secretele acestei delicate profesiuni este actriţa Laura Mihaela Dumitru, pe care am avut prilejul s-o admirăm anul trecut în spectacolul „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, de Ion Luca Caragiale. Partenerul ei de atunci, Flavius Neagu, a fost prezent şi astăzi, rostind copiilor – şi nu numai – câteva foarte gustate fabule.



În final, toţi copiii au primit diplome şi cadouri.

Atena, duminică, 18 mai 2014

Podul de cântece

Aşa s-a intitulat concertul susţinut de Olga Ciolacu şi Daniela Condurache.

În deschidere, a vorbit ambasadorul Republicii Moldova în Republica Elenă, domnul Valentin Ciumac. Domnia sa a amintit unele evenimente importante, ce marchează această lună. Printre ele, două sunt de natură să-i bucure în mod deosebit pe cetăţenii Basarabiei: acordarea dreptului de călătorie fără vize în spaţiul Schengen şi promisiunea Uniunii Europene de a semna pe 27 iunie, deci numai peste 9 zile, Acordul de liber schimb şi asociere economică.

Domnişoara Ana Chisăliţă, a transmis salutul Ambasadei Române.



Pentru început, au cântat corul Asociaţiei Moldo-Elene „Orfeu” şi solista Cristina Candale.
Daniela Condurache este binecunoscută publicului român. În Atena, ea a fost primită cu deosebit entuziasm, asemenea întâlniri fiind mai rare pe meleaguri străine. Născută în judeţul Botoşani, la Stănceşti, aproape de Ipoteştii lui Eminescu, ea a adus în sufletele românilor de aici amintirea meleagurilor natale. Nu a fost însă o amintire nostalgică, deoarece stilul vivace al cântăreţei le-a întărit pofta de viaţă şi adevărat trai românesc.

S-a dansat în plin concert, pe ritmuri populare.

Indiferent de vârstă!

Deşi dorul de ţară a fost un argument suplimentar al entuziasmului general, calitatea concertului a fost hotărâtă de talentul incontestabil al Danielei Condurache.

Olga Ciolacu este din Republica Moldova. Artistă a Poporului, deţinătoare a multor premii, ea este o artistă ce acoperă un repertoriu larg, pe care îl susţine cu un profesionism autentic. Născută în 1949, a avut o carieră muzicală de excepţie, pe parcursul căreia i s-au conferit următoarele titluri onorifice: Artistă Emerită a Republicii Moldova (1988), Artistă a Poporului Republicii Moldova (1995), decoraţia Medalia „Meritul civic” (1993), Ordinul „Gloria Muncii” (1999).

Felicitările şi mulţumirile au continuat mult după terminarea programului.

Manifestarea a fost organizată de Asociaţia femeilor românce din Grecia şi Asociaţia Moldo-Elenă „Orfeu” din Atena.

Atena, duminică, 11 aprilie 2014

Ziua Europei la Asociaţia Femeilor Românce din Grecia

O iniţiativă mai mult decât lăudabilă!

Pentru început, grupul folk „Odă bucuriei” al Asociaţiei Moldo-Elene „Orfeu” – colaborator apropiat al Asociaţiei Femeilor Românce din Grecia – a interpretat imnul Uniunii Europene.





În continuare, domnul Mihai Sluşarenco a ţinut o amplă expunere a menirii şi istoricului Uniunii Europene, precum şi a modului ei de organizare actuală.





Şi pentru că organizatorul este o asociaţie a femeilor, doamna arhitect Cătălina Ştefăniţă a proiectat pe ecran o impresionantă prezentare a femeilor celebre de origine română.

Expunerea a avut ca fond muzical Sonata pentru vioară şi pian de Beethoven, interpretată la vioară de Lola Bobescu, cea care – stabilită în Belgia, a fost unul dintre marii virtuoşi recunoscuţi ca atare în lumea întreagă.

Dealtfel, pereţii sălii în care s-a desfăşurat evenimentul au fost decoraţi cu fotografii – o adevărată expoziţie – ale aceloraşi femei.



Conform tradiţiei, manifestarea s-a încheiat cu un pahar de vorbe (frumoase, bineînţeles).

Atena, 27 aprilie 2014

Lansare de carte: Aforisme de Valeriu Butulescu

Un oltean sceptic; se ştie că oltenii au simţul umorului. Ei bine, Valeriu Butulescu l-a ridicat la nivel de literatură. Nu i-am citit întreaga operă - în special piese de teatru – dar aforismele pe care am apucat să le spicuiesc m-au cucerit. Iată câteva, selectate cam la întâmplare, în tramvai, în drumul spre casă (durează o jumătate de oră):

Destin Fiecare frunză cade în felul ei. Doamne, ne-ai făcut din noroi. Şi ne-ai tratat ca atare. Ciomagul românului Nici armă, nici unealtă (Dovadă a scepticismului, zic eu. Optimistul ar fi spus „Şi armă şi unealtă”.)

Diavolul nu mai cumpără suflete Sunt prea mulţi donatori onorifici. Caută obstacole la nivelul chemării tale. Dumnezeu a inventat gâtul, iar omul ghilotina.

A studiat la Universitatea din Lodz, şi la Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia. Este inginer şi doctor în ştiinţe tehnice. Din Wikipedia am aflat că „a publicat treizeci de volume de eseuri, poezie, teatru, traduceri. O largă popularitate au câştigat aforismele sale, fiind traduse şi publicate în douăzeci de limbi şi apreciate de mari personalităţi şi preşedinţi de state. A scris şi a publicat unsprezece piese de teatru, dintre care opt i-au fost puse în scenă.” Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.


Despre toate acestea am aflat cu ocazia lansării traducerii în limba greaca de către doamna Angela Bratsu, care a făcut şi un scurt laudatium.

Pe larg, a vorbit doamna Linda Papagalani–Kalafatou şi, bineînţeles, autorul.



Ca autor de aforisme, speech-ul său nu le-a ocolit. Referindu-se la traducerea în limba greacă, a declarat, spre exemplu, că „se străduieşte să scrie în limba zeilor, pe înţelesul ateilor”. Câteva dintre aforisme au fost citite de actriţa Stavroula Moussouli.



Deliciul serii a fost un grup de copii, care au citit aforisme - deşi nu toţi ştiau literele (Alin are doar patru ani) – şi dansat.



Întreaga manifestare a fost organizată de către Asociaţia Româno-Elenă „Sfinţii Constantin şi Elena”.









La final, preşedinta asociaţiei, doamna Mariana Conduraru, a înmânat diplome.







Ca la orice lansare, autorul a dat autografe.

Atena, 20 aprilie 2014

Idle thoughts

Plantele comestibile cele mai folosite nu mai sunt sănătoase, pentru că au fost modificate genetic. Şi nu este vorba numai despre cele ce au făcut subiectul ingineriilor „ştiinţifice” recente. Viciul este mai vechi. Nici măcar grâul, cel pe care îl mâncau dacii cei viteji, nu mai este acelaşi. Despre carne nu mai vorbesc.

În consecinţă, fraţi români, singura posibilitate ce ne rămâne este să ne mâncăm între noi. La figurat, evident, fiindcă nu suntem canibali. Dacă o facem bine, nici nu mai avem nevoie de mâncare.

Atena, 12 aprilie 2014, Ambasada României în Republica Elenă

Societatea culturală „Balkania Contemporană”
Cercul de lectură

Manifestarea a fost deschisă de Marcela Tănase, coordonator al Cercului de lectură, care a prezentat programul şi a ilustrat expunerile prin proiectarea unor mici filme de prezentare a autorilor, în special interviuri filmate.

Prof. Agata Stefanidou l-a prezentat pe poetul român IOAN ES. POP, iar prof. Eleni Pini a efectuat un comentariu al romanului „Elena şi Necunoscutul” al prozatoarei elene Rea Galanaki.

Laura Mihaela Dumitru, Evelina Hapenciuc şi Stavroula Mousouli au citit din lucrările celor doi autori

Cartea scriitorului chinez Mo Yan „Sătul de viaţă şi sătul de moarte”, pentru care a primit premiul Nobel în 2012, a fost prezentată de către doamna Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii Culturale „Balkania Contemporană”

 

Atena, 10 aprilie 2014

Note de lector

De la o prietenă grecoaică, am primit câteva cărţi în limba română, recuperate de ea de nu-ştiu–unde. Majoritatea sunt de genul „Biblioteca şcolarului”. Excepţie face „De la o zi la alta” de Nicolae Carandino, care mi-a produs o surpriză dintre cele mai plăcute. Are şi o dedicaţie, pe care o reproduc ad litteram: „Îţi trimit această carte cu speranţa că citind-o, vei descoperi locuri şi oameni pe care, cîndva i-ai cunoscut”. Încercând să descifrez iscălitura, trag concluzia că dedicaţia nu aparţine autorului, ci unei oarecare Gina. Destinatar este Tina. Gina şi Tina sunt probabil din Brăila, oraşul natal al autorului, iar cartea este autobiografică.

Predecesorii lui N. Carandino au fost atât greci cât şi români, primii fiind majoritari. Brăila era la vremea copilăriei lui un oraş multi-etnic. Negustoria şi navigaţia erau specialităţi greceşti, dar şi literatura clasică şi, evident, cea antică.

Numele Carandino este probabil mai cunoscut celor din generaţiile mai tinere, preocupaţi de istorie. El a făcut parte din grupul celor arestaţi în 1947, cu ocazia „Afacerii Tămădău”, care a servit ca pretext pentru procesul liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. Până să ajungă acolo, N. Carandino a fost un prolific ziarist şi critic de teatru. Cartea ne introduce aşadar în atmosfera culturală a perioadei interbelice, fiind într-o oarecare măsură şi un document. Talentul scriitoricesc al autorului este cel mai mult pus în evidenţă în relatarea copilăriei şi adolescenţei.

Cartea a apărut la editura „Cartea Românească” în 1979, deci când Nicolae Carandino - născut în 1905 - avea peste 70 de ani. Se spune că memoriile autorului ar fi circulat în samizdat, deci le-ar fi scris ceva mai devreme, dar – judecând după stil – la o vârstă destul de avansată. Deşi – din activitatea lui de jurnalist s-ar putea desprinde ideea că nu a fost deloc un „blând” – în redactare memoriilor se dezvăluie a fi un romanic sentimental.

Cred că, pentru cei ce au acces la presa din perioadă interbelică, o culegere a unora dintre articolele sale ar fi o lucrare binevenită. Eu continui să cred că tendinţa actuală de denigrare a valorilor trecutului nu aparţine oamenilor de reală cultură, ci dimpotrivă. Prin intermediul lui Nicolae Carandino am putea afla mai multe date reale despre ce a fost bun şi rău în istoria noastră.

 

Atena, 9 aprilie 2014

Despre muzica grecească

Muzica spaniolă îi caracterizează cel mai bine mai bine pe greci: pasionali, impulsivi. Tocmai se transmite la radio o melodie, care mi-a sugerat această idee. Nu ştiu cum sunt spaniolii, dar pe greci îi cunosc destul de bine. Muzica grecească, în schimb, nu mi se pare deloc că i-ar caracteriza în vreun fel.

Da, ştiu, nu mă pricep de fapt prea bine nici la muzica nici la psihologia oamenilor. Probabil că aşa şi este, dar tocmai de aceea am dreptul la opinie, ceea ce un profesionist nu şi-ar putea permite. El trebuie să ştie totul „ca la carte” şi, de aceea, recită tot de-acolo.

Adevărul este că în muzica grecească există câteva categorii foarte diferite. Cea pe care o cunoaştem noi, românii, şi ne place este cea de sub influenţa Italiei, aşezată pe fundamente greceşti. Pe lângă ea, există cea de sub influenţa turcilor, cu mult mai puţin gustată, cel puţin de către mine. Muzica grecească populară autentică seamănă cu cea bisericească.

Am auzit acum câteva secunde expresia „muzikis zootehnias” sau cam aşa ceva. La postul de radio pe care îl ascult, între două piese vorbeşte cineva. Este un post cultural, de la care se face educaţie muzicală la modul cel mai serios. Bineînţeles că nu este vorba despre vreo muzică zootehnică, dar urechile mele de necunoscător al limbii greceşti pot confabula liber. A început o melodie italiană şi presupun că „zo” vine de la vioi, vivace sau ceva asemănător.

Între timp a început o piesă simfonică modernă, dintre cele care îmi plac cel mai puţin, fără pic de muzicalitate, cum credeam că este specialitate unor compozitori români din epoca proletcultistă. Nu că aş fi un înapoiat, dar predilecţia mea se opreşte la clasici. În sfârşit, s-a terminat. A fost Aleksandr Gauk. N-am fost prea departe.

 

Atena, 5 aprilie 2014

Copacul

Acest copac uscat nu se află într-un cartier oarecare, ci în centrul-centrului Atenei, în Piaţa Syntagma, lângă clădirea Parlamentului. Fără răutate, nu mă pot abţine să speculez puţin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat şi contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeaşi direcţie. Luminile din trecut - artificiale azi - au rămas undeva jos. Aceasta este istoria Greciei.

Cât despre copac, a nu se crede că edilii oraşului nu-şi fac bine datoria. Ar fi o acuzaţie nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraş bine întreţinut. Din păcate, atitudinea oamenilor simpli nu este la aceeaşi înălţime. La orice intersecţie, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există plăcuţe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele însă nu pot fi citite, din cauza anunţurilor lipite de cetăţeni: pierdut căţel, ofer ... şi altele asemenea. Ar fi suficient ca doar câţiva dintre cei în cauză să fie amendaţi, pentru ca ceilalţi să renunţe la asemenea practici necivilizate, dar democraţia modernă se limitează la alegerile generale şi, în consecinţă, cei deja aleşi nu doresc să-şi piardă alegătorii.

Democraţia autentică, cea invocată de greci ca fiind invenţia străbunilor lor, cea care i-a permis lui Socrate să vorbească liber în public, a durat foarte puţin şi a fost cea care, la final, l-a condamnat la moarte pe acelaşi Socrate.

Dar, revenind la copac, mă întreb: de ce edilii, pentru care am toată consideraţia, nu l-au tăiat până acum? Mă aflu de trei ani în Atena şi copacul se află în aceeaşi stare şi azi. (Fotografia este luată chiar astăzi.) Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deşi imaginea este statică, există parcă o mişcare, sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o estetică ce scapă normelor scolastice şi tocmai de aceea capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid.

Chiar mi-ar părea rău să-l taie.

Atena, 5 aprilie 2014

Flori la 5 aprilie

Cele albe din stânga. Ce se vede roşu-cărămiziu în dreapta sunt frunze noi. Până la vară vor înverzi.

 

 

 

 

Atena, 1 aprilie 2014, Ambasada României

Seara culturală „Dulcele târg al Ieşilor”

N-a fost o păcăleală de 1 aprilie, ci o seară culturală foarte reuşită, organizată sub egida Societăţii culturale „Balkania contemporană” la sediul Ambasadei României în Republica Elenă. Actorii seratei au fost ieşeni, care şi-au reprezentat cu brio oraşul, de unde şi titlul „Dulcele târg al Ieşilor”.

Piesa de început a fost o prezentare imagistică a Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi după renovare. El este, într-adevăr, o bijuterie a arhitecturii europene, aşa că prezentarea lui în Grecia a fost o foarte bună idee. O astfel de publicitate ar fi binevenită oriunde în lume. Îmi amintesc o vizită a unui prieten francez, care şi-a schimbat radical convingerea că Franţa este buricul pământului, după ce l-am dus să viziteze Castelul Peleş.

A urmat o lansare de carte: volumul de versuri „Pe urma zborului” de Florin Gheorghiu. Laudatium a fost efectuat de Monica Chihaia şi Zina Ciobanu. Florin Gheorghiu este absolvent al Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, doctor în biochimie. Acum, la 63 de ani, lansează pentru prima dată în străinătate a doua sa carte. „Pe urma zborului” cuprinde 26 de poezii, multe dedicate unor prieteni sau persoane care i-au marcat cariera literară, începând cu Marin Sorescu, absolvent şi el – ce-i drept mai bătrân – al Universităţii Ieşene. În această seară, el a susţinut dizertaţia „Iaşii – tezaur cultural al Ţării” prin care a elogiat personalităţile cu această obârşie.

Sufletele auditoriului au fost definitiv cucerite de către corul „Cantores Amicitias” al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, dirijat de dr. Nicolae Gîscă.

Despre palmaresul acestei formaţii a vorbit muziciana Sofia Kontossi, şi ea doctor al aceleaşi universităţi.

Cei mai mulţi corişti sunt studenţi sau absolvenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu, dar şi pasionaţi ai muzicii corale din oraş, iar dr. Nicolae Gîscă este profesorul care le-a inoculat această frumoasă pasiune.

Trebuie să menţionez că este unul dintre cele mai bune coruri pe care le-am auzit, iar interpretarea unor piese este impresionantă.

Un călduros BRAVO tuturor.

 

 

Atena, 31 martie 2014

Note de lector

Tocmai am terminat de citit „Insula” de Victoria Hislop. Aici, în Grecia, nu am cărţi în limba română, greaca n-o cunosc, aşa că citesc ce-mi cade în mână în engleză. Trebuie să mai mărturisesc şi faptul că, pentru a nu fi influenţat, nu-mi place să citesc recenzii despre cărţi şi chiar prefeţele lor, decât după ce am citit cartea. În consecinţă, chiar şi atunci când am de ales, criteriile mele sunt personale şi subiective. Acum, că am terminat-o, am aflat de pe Internet că romanul a fost bine primit de către critică – a primit chiar ceva premii - şi a fost tradus şi în limba română. M-a surprins puţin dimensiunea. Volumul pe care îl am eu are 490 de pagini, din care 473 reprezintă textul propriu-zis, tipărit cu caractere mici, chiar prea mici pentru ochii mei, în timp ce traducerea de la editura RAO are doar 384 de pagini şi nu cred că au folosit caractere şi mai mici.

Deşi bănuiam de la început, romanul este unul sentimental (deci deloc pe gustul meu) dar, în lipsă de altceva, l-am cumpărat şi citindu-l lectura m-a antrenat. Nu subiectul, ci modul în care este relatată psihologia oamenilor. Într-adevăr, cartea este bine scrisă. Atât de bine încât am depăşit – cu umor – şi erorile ei. Astfel, deşi acţiunea se petrece într-o localitate foarte mică – aproape un cătun – unde toţi oamenii se cunosc între ei şi nu există secret, mirele şi familia lui nu ştiu nimic despre mama miresei, decedată cu doar câţiva ani în urmă în leprozeria aflată pe insula din faţa satului. Câţiva ani buni mai târziu - cred că vreo treisprezece - atunci când adevărul a ieşit la iveală cu ocazia îmbolnăvirii de lepră a surorii ei, informaţia produce un adevărat dezastru familial. Aceeaşi aberaţie se produce şi la generaţia următoare, deşi în cu totul alt mediu. Acţiunea se vrea dramatică, dar nu ea este cea care m-a atras pe mine, ci – aşa cum am spus – descrierea trăirilor sufleteşti ale eroilor de trec prin momente dificile. Pe scurt, trama dramei este „cusută cu aţă albă,”, ca să zic aşa, adică mult prea puţin plauzibilă în lumea reală. Cât despre unele detalii, ele dovedesc o documentare cu mult prea superficială. Acţiunea se petrece în insula Creta, despre a cărei climă autoarea nu are nici cea mai vagă idee. Cum acţiunea se desfăşoară pe parcursul a 62 de ani, dintre care primii 20 sunt relataţi pas cu pas, anotimpurile se succed în acelaşi ritm, cu descrieri corespunzătoare celor din nordul Europei: toamna este răcoare iar în timpul iernii lumea se îmbracă cu haine de lână şi chiar blană. Neplăcerile zilelor friguroase sunt frecvente, deşi – în realitate – localnicii sunt cu mult mai stresaţi de căldura verii, total absentă în carte. Nu lipseşte nici zăpada, pe care majoritatea localnicilor nu au văzut-o în viaţa lor. În opinia autoarei, măslinele se culeg în octombrie, iar descrierea scenelor se repetă în fiecare an, ceea ce devine obositor chiar şi pentru o glumă bună.

Am citit mai demult o altă carte cu acţiunea plasată în Grecia, scrisă tot de o englezoaică („The Potter’s House”, de Rosie Thomas) cu erori de aceeaşi natură. Din biografia acestei autoare am aflat că a călătorit foarte mult şi, cu siguranţă, deşi nu menţionează, a vizitat şi Grecia, dar probabil că nu suficient pentru a evita unele erori, mai mici totuşi faţă de ale Victoriei Hislop.

Cu toate acestea, „Insula” este o carte plăcută, iar inadvertenţele nu fac decât să amuze cititorul cât de cât avizat.

 

Atena, 25 martie 2014

Simbolurile naţiunii

Unul dintre primele simboluri ale oricărei ţări este Ziua Naţională, aleasă astfel încât să pună în evidenţă un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări depinde de interesele lor şi ţine de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc şi grecii. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioşi, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare.

Sfârşitul lunii martie oferă zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit chiar preşedintele ţării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puţin. Aici, în Palaio Faliro, după câţiva soldaţi şi maşini militare, defilează elevii. Adulţii privesc de pe margine şi aplaudă. Prima constatare este convingerea importanţei acţiunii lor, ce poate fi citită pe feţele majorităţii copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora. Este o dovadă clară a educaţiei primite. A doua constatare este faptul că toţi poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eşarfe, sau cravate, bineînţeles identice. În primele rânduri au etalat şi costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. A treia constatare a fost mulţimea lor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră, semn că populaţia Atenei este prolifică. Sporul demografic este remarcabil.

Anul acesta am avut parte şi de o surpriză. Cele câteva maşini cu care a început defilarea erau relicve din al Doilea Război Mondial, de producţie americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora poate fi citită inscripţia „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcţionare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din faţa noastră a staţionat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicaţia expunerii acelor maşini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului şi nu alţii.

Iată că şi simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva. Important este ca cineva să le pună în valoare.

 

 

 

 

Atena, duminică 2 martie 2014

O zi la comandă

Nu ştiu cine a comandat-o, dar ea – comanda – a fost executată ireproşabil. După două zile urâte şi înainte de alte două prognozate a fi tot aşa, astăzi a fost o zi splendidă, cu vânt slab, tocmai bun pentru înălţat zmeie. Este „Lăsata Secului”, sărbătoare importantă la greci. Nu ştiu cât de strict este respectat postul paştelui, dar în această ultimă zi fără restricţii îşi propun să se distreze, iar la aşa ceva se pricep. De dimineaţă, costumaţi ca la bal mascat, dar fără măşti, ies pe litoral şi înalţă zmeie. Sunt cu sutele. Zmeie; oameni sunt cu miile. Vârsta nu contează. Cei mai „ornaţi” sunt, bineînţeles, copiii, dar nici adulţii nu se dau în lături.

Grecii sunt veseli. Ei pot fi uneori melancolici, mai ales în cântece, dar niciodată trişti. Să ne bucurăm deci. După post urmează Paştele şi, după Paşti, Înălţarea. Mesajul ortodox este unul optimist.

 

 

 

 

Atena, luni, 24 februarie 2014

Seară culturală la „Balkania Contemporană”

Cea mai recentă manifestare organizată de Societatea Culturală „Balkania Contemporană” - duminica, 23 februarie 2014, la Sediul Ligii Franco-Elene din Piaţa Kolonakiou nr. 2 – a avut invitaţi de primă mărime. Seara a început cu o discuţie pe tema agendei Preşedinţiei elene a Uniunii Europene şi a perspectivei României în acest context, discuţie susţinută de Ambasadorul României în Republica Elenă, dl. Lucian Fătu şi dl. Petros Tsarouchis, reprezentantul presei la Preşedinţia Greciei pentru Uniunea Europeană.

A urmat o lansare de carte: „Vă scriu din Atena, în anii crizei”, publicată în ianuarie 2014 la editura „TracusArte” şi având ca autor chiar pe Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii „Balkania Contemporană”. Din carte n-am reuşit să citesc până acum decât dedicaţia. Cârcotelile rămân deci pentru episodul următor. Laudatium a fost înfăptuit de Martin Ladislau Salamon, doctor în sociologie, care ne-a dezvăluit – cu umor - că a mai făcut acest lucru cu puţin timp în urmă, la Salonic (unde este Consulul General al României) şi apreciază că s-a descurcat acceptabil, din moment ce autoarea l-a preferat şi de această dată. Nu ştiu cum a fost atunci, deoarece n-am participat, dar pot aprecia că n-a greşit cu nimic: prezentarea sa a fost perfectă.

Partea a treia a programului a prilejuit o mare satisfacţie pentru cei ce au avut prilejul s-o admire pe celebra cântăreaţă de operă Marina Krîlovici. Deşi plecată din România la doar câţiva ani după absolvirea Academiei de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, talentul extraordinar – care, dealtfel, a explicat şi succesul repurtat în întreaga lume – i-a păstrat viu interesul pentru iubitorii de muzică din ţara natală. Căsătorită cu baritonul grec Kostas Paskalis, după un periplu prin Germania, S.U.A., Austria, s-a stabilit în Grecia.

Acum, predă muzica unor tineri talentaţi, care au interpretat lucrări de Schumann, Brahms, Faure, Schubert, Mozart, Puccini, Obradors, Giordani, Caccini. Numele lor sunt: Iannis Britsas, Hara Gheladari, Stella Kavadia, Andreas Karaoulis, Christos Ramopoulos.

Cele două săli au găzduit expoziţiile artiştilor plastici Gabriel Grama – în sala mare - şi Mihalis Garifallakis – în sala mică. Lucrările lui Gabriel Grama am avut prilejul să le admirăm în expoziţiile precedente. Licenţiat la Iaşi, el reuşeşte să îmbine stilul tradiţional românesc cu impresiile culese din Grecia, în care trăieşte de câţiva ani buni. Mihalis Garifallakis, originar din Creta, bate la porţile artei, deocamdată cu mijloace mai modeste.

Clic aici pentru evenimentele din anul 2013
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2011
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2011
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2010
Clic aici pentru evenimentele din noiembrie-decembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din octombrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimente mai vechi