Marţi, 9 decembrie 2014 – Teatrul „Porta”, Atena
Marţi, 9 decembrie 2014 – Teatrul „Porta”, Atena
Asocierea muzică + dans poate să pară un pleonasm, deoarece dans fără muzică nu se practică, deşi n-ar fi imposibil. Pentru acest spectacol însă, precizarea este necesară, pentru că două dintre cele şase piese din program au fost doar muzicale, interpretate de Radu Vâlcu la chitară şi Ana Chifu la flaut: Tarantela (chitară solo) şi Sonata (chitară + flaut), ambele compuse de Cătălin Ştefănescu-Pătraşcu.
Toate celelalte au fost momente coregrafice, pe muzica Mihaelei Vosganian, una programatică, menită să susţină mişcarea dansatorilor, care, cu trupul lor, ca mijloc de exprimare artistică, au încercat să avanseze idei filosofice şi nu doar scene simple sau complexe, ca în baletul clasic.
Într-una din schiţe, spre exemplu, dansatoarea a venit cu un şirag de segmente legate între ele. Era drept la început. Mişcând însă segmentele – iniţial din greşeală - a observat că se pot crea diferite figuri geometrice. Unele i s-au părut interesante, astfel că jocul a continuat, „creatorul” a devenit din ce în ce mai pasionat iar figurile din ce în ce mai complexe. Din nefericire pentru el, a început să se împodobească cu ele şi – începând cu triunghiul, cea mai simplă dintre figuri – aşezate în jurul gâtului, s-au transformat încet-încet în juguri, care - în final – l-au subjugat în întregime. Creatorul a devenit propria sa victimă.
Într-o altă schiţă, trei dansatori au apărut sub folii semitransparente din plastic, sugerând prin mişcările lor strădania oamenilor de a descoperi mediul în care se află şi de a ieşi din îngrădirile ce le sunt impuse. Doar doi dintre ei reuşesc. Al treilea, nereuşind, moare. Înfăşurat în propria-i folie, este scos din scenă – din scena vieţii – ca o mumie egipteană.
În sfârşit, trupul dansatoarei sugera într-un alt moment coregrafic condiţia celui obligat să cerşească pentru a trăi, dar care – la sfârşit - se erijează în sfânt şi se ridică singur în slavă, asemenea celebrei statui a lui Iisus din Buenos Aires.
Am spus „în sfârşit”, pentru că celelalte scene nu mi le amintesc acum. Deşi intitulat „Never ending”, spectacolul s-a sfârşit, permiţându-mi să iau o pauză pentru reflectare. Într-adevăr, ea era necesară, fiindcă încărcătura simbolică a unor asemenea manifestări culturale necesită reflectare şi – eventual – revederea lor, pentru o mai bună înţelegere. E drept că şi reciproca este adevărată: realizările artistice valoroase îţi rămân în minte şi peste ani, chiar fără să vrei.
Numele dansatorilor sunt: Liliana Iorgulescu, care semnează şi coregrafia, Lucian Martin şi Alexandra Poenaru.
Pe parcursul întregului spectacol, pe ecranul din spatele scenei, au fost proiectate imagini – uneori însoţite de proiecţia celui ce tocmai dansa – realizate de Mihai Cucu.
Pentru publicul român din Atena - nu foarte numeros, în comparaţie cu mulţimea celor ce locuiesc aici – a fost un prilej de a se bucura la ideea că activitatea culturală din România este dinamică.
Atena, miercuri, 3 decembrie 2014
Societatea culturală „Balcania Contemporană” din Atena a sărbătorit ieri, 3 decembrie 2014, zece ani de la înfiinţare. Programul aniversării a cuprins un cuvânt de deschidere, rostit de doamna Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta societăţii; o lansare de carte; activitatea artistică a pictorului Gabriel Grama, prezentată de el însuşi; un moment muzical şi, bineînţeles, multe vorbe la un pahar de vin.
Cartea lansată este o traducere din Panait Istrati. Au vorbit doamna Evgenia Tselenti Petropouliadi, traducător, şi domnul dr. Zamfir Bălan, director adjunct al Muzeului Brăilei şi al Editurii Istros. Prima, deşi româncă după mamă (şi botezetă probabil Eugenia), a vorbit numai în greacă, despre dificultăţile traducerii, a oricărei traduceri. Dealtfel, toate cuvântările au fost traduse din greacă în română şi invers, după caz.
Despre carte a vorbit domnul dr. Zamfir Bălan, cu certitudine cel mai bun cunoscător al vieţii şi operei lui Panait Istrati. Am aflat de la dumnealui că ea, cartea, cuprinde un text din „Răsărit de soare” şi toate textele din „Apus de soare”, ultimele scrieri ale lui Panait Istrati. Titlul volumului este „Peregrinări Mediteraneene” şi este prima traducere într-o altă limbă a unui text de Panait Istrati scris direct în limba română. Se ştie că majoritatea scrierilor sale au fost în limba franceză şi traduse în limba română, unele chiar de către autor.
Îl admir pe domnul dr. Zamfir Bălan pentru entuziasmul cu care şi-a dedicat activitatea concetăţeanului său şi regret că nu există asemenea persoane în fiecare oraş sau măcar judeţ, care să facă acelaşi lucru pentru scriitorii reprezentativi ai plaiurilor lor natale.
Momentul muzical al seratei a fost şi cel mai frumos; chiar foarte frumos. Doamnele Dimitris Semsis, la vioară, şi Olga Kalogriadou, la chitară clasică, membre în Orchestra Naţională a Greciei, ne-au încântat în adevăratul sens al cuvântului, interpretând Serenada de Schubert, o sonată de Paganini şi încă o piesă, tot din Paganini, cred. Ştiu că Paganini a compus pentru vioară şi chitară, dar m-a surprins versiunea pentru aceleaşi instrumente a lui Schubert.
Atena, luni, 1 decembrie 2014
Conform tradiţiei, ambasadele organizează festivităţi cât mai fastuoase de Ziua Naţională a ţării lor, la care – pe lângă conaţionali – participă şi reprezentanţi ai ambasadelor altor naţiuni, prezente în ţara gazdă. Pe militari îi recuoşti după uniformele de gală, putând astfel evalua interesul altora pentru ţara organizatoare. Pe civili îi poţi identifica doar după limba în care conversează. Au fost destui, astfel că putem considera că România se bucură de suficient interes în lume. Era să scriu „lumea largă”, dar nu am văzut negri şi nici asiatici, aşa că orizontul nostru se limitează la Europa şi America de Nord. (Uniforma Statelor Unite ale Americii am remarcat-o.)
Cât despre fastul festifităţii, el depinde de posibilităţi, ambiţie şi stil. În cazul României, la 1 decembrie 2014, la Atena, fastul a avut o singură componentă: mâncarea. Ce-i drept, a fost din belşug, pe toate mesele întinse în toate încăperile puse la dispoziţie, adică vrea cinci. Nici nu ar mai fi fost loc pentru altceva. Timpul a fost frumos, chiar foarte frumos pentru acest anotimp, sediul ambasadei are şi o curte destul de mare, astfel că afirmaţia anterioară poate fi negată; era spaţiu şi timp pentru idei mai generoase. Aşa dar, posibilităţi ar fi fost. Ambiţia şi stilul românesc poartă însă împreună un sigur termen: sarmale.
Remarcabil a fost numărul mare al preoţilor, firesc într-o ţară ca Grecia, cea care a dat numele Mântuitorului şi chiar al creştinismului, prin traducerea din ebraică a termenului „cel uns” prin „aurit”, adică Christos (Χριστός).
Duminică, 21 septembrie 2014, Asociatia Femeilor Românce din Atena
Copiii români din Grecia merg la şcoli greceşti, unde învaţă în limba greacă şi se joacă cu copii greci. Cum părinţii sunt uneori ocupaţi, limba română riscă să devină pentru copii o limbă străină.
Poate că aşa s–ar întâmpla în alte condiţii. Aici însă, Asociaţia Femeilor Românce din Grecia – şi nu numai – organizează cursuri de limba română pentru copii, precum şi cursuri de limba greacă pentru adulţi.
Astăzi a avut loc deschiderea festivă a cursurilor pentru copii. Numărul mare de participanţi dovedeşte că patriotismul nu a murit pe meleaguri străine.
Manifestarea a fost onorată de către Ambasadorul României în Grecia, domnul Lucian Fătu, şi Ataşat Cultural, doamna Anca Chisăliţă.
Sâmbătă, 20 septembrie 2014, Ambasada României în Grecia
O surpriză plăcută: la invitaţia doamnei Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii „Balcania contemporană”, istoricul Ştefania Costache a susţinut dizertaţia „Imperiul Otoman şi relaţiile sale cu Ţările Române între 1780 şi 1850”. Surpriza a fost mare şi nu a fost datorată subiectului ci autorului. Ştefania Costache este o tânără, ce şi–a susţinut doctoratul la Illinois University (S.U.A.) cu această teză. Surpriza a fost conţinutul lucrării. Recunosc, aici sunt puţin subiectiv, poate chiar puţin mai mult. Asta pentru că nu am o părere tocmai bună despre istorici. Nu sunt singurul vinovat; au mai contribuit şi Roler cu ciracii lui, care transformaseră istoria în propagandă politică pentru elevi, dar şi cei neimplicaţi politic, dar care – spre râsul nostru, al copiilor de atunci – spuneau că asasinarea prinţului moştenitor al Habsburgilor a fost cauza Primului Război Mondial. Nu ştiu ca vreunul dintre colegii mei de liceu să fi devenit istoric, dar alţii, cu mai puţine scrupule, au făcut–o. Mai târziu, obiectivele politicienilor în privinţa istoriei s–au schimbat. Dar viitorii istorici i–au avut ca profesori pe cei formaţi la începutul anilor 50 ai secolului trecut.
Iată de ce surpriza şi bucuria mea au fost mari: am aflat în persoana Ştefaniei Costache un istoric adevărat şi încă unul inteligent. Ea a trecut dincolo de înregistrarea seacă a datelor consemnate în documente, şi a analizat viaţa personalităţilor politice, relaţiile dintre ele, interesele, intrigile, pasiunile şi multe alte detalii, nesemnificative la prima vedere, dar hotărâtoare în fond. Tot pe baza documentelor, bineînţeles, şi nu numai pe ale principalilor decidenţi politici, ci şi ale celor ce, din umbră, bărbaţi şi femei deopotrivă, îi puteau influenţa sau chiar determina pe primii să acţioneze potrivit voinţei lor.
Elementul economic nu putea să lipsească nici el. Astfel, chiar în interiorul Imperiului Otoman, puterea şi bogăţia lui au creat oameni bogaţi şi puternici, care începuseră să trateze problemele personale cu prioritate faţă de cele ale imperiului, ceea ce nu putea decât să slăbească puterea sultanului şi, în final, a statului însuşi. În Rusia, Austria şi chiar Ţările Române situaţia nu era cu mult diferită, efectul fiind acela că principalele decizii politice nu erau luate de către cei ce trebuiau să decidă, ci de către cei ce aveau cea mai mare influenţă asupra lor. (Viciile democraţiei erau prezente chiar şi fără democraţie. Observaţia îmi aparţine.)
În concluzie, a fost o delectare să ascult un profesionist adevărat şi să mă bucur pentru viitorul României.
Atena, 2 septembrie 2014
Au început să apară nori şi pe cerul Atenei, semn că vine toamna. Arată ca nişte bulgări de zăpadă. De obicei se opresc la orizont; îi ţine la distanţă marea. De trei zile însă, profită de întuneric şi avansează în timpul nopţii, dar se împrăştie după venirea soarelui. Astăzi însă, au apărut mai devreme. Pentru ca să evit căldura amiezii, eu merg la plajă după masă. Îmi fac siesta pe un bolovan, la malul mării şi intru în apă când simt că pepenele îngurgitat la prânz a avansat mai jos. Nisipul mă dezgustă, la gândul că pe el vin tot felul do oameni; ba chiar şi animale, care nu se sfiiesc să facă ce n–au făcut pe stradă. Azi însă, m–a păcălit. Norul! Am plecat de acasă pe cer senin. Din cauza blocurilor înalte, nu vedeam un nor cenuşiu. Abia când am ajuns pe litoral l–am văzut. Era ameninţător, dar destul de mic. Mi–am zis că – dacă e să ploaie – voi sta în apă până trece. El însă, nu înainta decât foarte încet. Într–un târziu, am intrat în mare. Era, oricum, timpul pentru prima baie. Abia atunci, norul a început se mişte mai viguros, dar nu pentru a traversa „cerul meu”, ci pentru a se lăţi, ca o pată de lichid pe o suprafaţă plană. Mi–am dat seama că procesul va dura, aşa că mi–am întrerupt distracţia şi am plecat spre casă. Era şi timpul, pentru că, pe ultimii metri, m–a picurat puţit. Era un nor rău. N–a plouat, probabil pentru că nu avea suficientă „muniţie”. Şi–a adunat însă tovarăşii şi, după câteva ore a plouat cu adevărat. A fost prima ploaie de toamnă. Scurtă, ca şi epistola mea.
În urmă cu ceva ani, asocierea celor două cuvinte – acasă şi vacanţă – putea fi considerată o contradicţie în termeni. Vacanţa presupunea plecarea undeva: la munte, la mare, în Tenerife, la Capri sau la bunici, după preferinţe şi buget. Acum, de când multă lume lucrează în alte localităţi din ţară sau străinătate, revenirea acasă în timpul concediului a devenit o obişnuinţă. Cei din Atena folosesc termenul „vacanţă”, chiar dacă eu sunt pensionar. Rămâne să definim termenul „acasă”, pentru cei ce locuiesc cea mai mare parte a anului acolo unde lucrează. Răspunsul pare simplu: acolo unde se află familia. În cazul meu, familia se rezumă la soţie, care mă însoţeşte acolo unde mă aflu. În municipiul Roman, unde m-am născut, nu se mai află nici o rudă cunoscută de mine. Marea majoritate a orăşenilor moldoveni au migrat spre Bucureşti începând cu Unirea din 1859 şi mai ales după cel de al doilea Război Mondial. În Braşov, oraşul în care am locuit cea mai mare parte a vieţii, nu am avut niciodată rude. Doar prieteni, dar, cum „ochii care nu se văd se uită”, de trei ani de când locuiesc în Atena, clubul lor s-a cam subţiat. Rămâne totuşi patriotismul local, aşa că, atunci când plec la Braşov o dată pe an, spun hotărât că plec acasă şi mă bucur, fiindcă – pe lângă treburile ce le am de rezolvat – revăd prieteni, locuri şi activităţi ce făceau parte din viaţa mea.
Îmi propusesem să scriu despre ele imediat ce m-am întors, dar oboseala şi alte interese mărunte mi-au răpit dispoziţia necesară. Acum, aproape că am uitat mulţimea impresiilor pe care doream să le notez. Încerc deci să-mi amintesc pe cele ce-mi vin în minte.
La librăria „Okian” am văzut o expoziţie retrospectivă Mironescu, o încântare pentru mine, deoarece îl consider pictorul reprezentativ al Braşovului. Librăria „Okian” este şi ea importantă pentru mine; acolo am avut mai multe expoziţii şi lansări de carte. Mă consider norocos ca această expoziţie – cu siguranţă cea mai bună în orizontul unui an – să se fi organizat chiar în intervalul în care eram în Braşov.
În Piaţa Sfatului, timp de trei zile, a avut loc un târg de carte. Deşi vremea a fost nefavorabilă, braşovenii – cititori şi organizatori – sunt perseverenţi, astfel că succesul manifestării a fost asigurat. Mi-a plăcut, mai ales că am avut prilejul să întâlnesc vechi cunoştinţe.
La Muzeul de Artă a fost vernisajul unei expoziţii retrospective Friedrich Miess. Trăitor între 1854 şi 1935, a fost unul dintre mentorii unei întregi generaţii de pictori braşoveni, fiind un remarcabil portretist. Deşi majoritatea pictorilor moderni folosesc fotografia în pregătirea tablourilor, Friedrich Miess a recunoscut utilizarea acestei metode, iar în expoziţie unele tablouri au avut alăturate fotografiile ce au stat la baza picturilor, fotografii ce se aflau în atelierul pictorului.
La sala „Europe” a expus Ileana Sbârcea Mureşanu, expoziţie deja tradiţională pentru luna iulie a fiecărui an.
Trei zile, dintre cele 29, cât am stat în Braşov, nu a plouat, dar a fost ceva soare şi în unele zile cu ploaie. Nu ştiu cum a fost vremea în cele două zile, când am fost la Ploieşti. Acolo a fost frumos.
Cam asta a fost! Iată că, în loc de impresii, a rezultat un raport de activitate. Pe data viitoare – poate – cu mai mult succes.
Atena, 21 august 2014
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2014
Clic aici pentru evenimentele din anul 2013
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2011
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2011
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2010
Clic aici pentru evenimentele din noiembrie-decembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din octombrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi