Decembrie, Braşov

Toamna braşoveană

La puţin timp după ce m-am mutat în Braşov – cu mulţi ani în urmă -, directorul Centrului Teritorial de Calcul Electronic, unde mă transferasem, îmi spunea cu mândrie: „A venit toamna braşoveană”. Tocmai traversam împreună parcul central, venind de la primărie, pe aceeaşi alee din fotografie, acum luată într-o zi însorită. Toamnele pot fi într-adevăr foarte frumoase la Braşov, oraş bine aşezat la poalele muntelui. Atunci însă, eram după două săptămâni de ploaie mocănească şi o mică pată de cer albastru îşi făcuse loc printre nori, încălzind astfel speranţele noastre. N-a fost să fie aşa. A plouat până la 1 noiembrie, dată după care a nins.

Anul acesta am fost mai norocos. Venit din Atena pentru un tratament, am avut o toamnă cu adevărat frumoasă. Chiar acum, pe 5 decembrie, după o ninsoare de două zile, este din nou frumos.

Pe la începutul lunii noiembrie, la librăria „Okian”, în ceea ce a mai rămas din sălile unde cândva se organizau expoziţii de artă plastică, acum s-a vernisat o micro-expoziţie „kaisho”.

În japoneză, asta însemnă arta de a scrie, mai exact un stil al acesteia. Interesantă a fost expunerea celui ce a iniţiat-o un tânăr ce a urmat un astfel de curs. Cât despre scriere, recunosc, mă depăşeşte. Semnul din stânga vrea să spună „te iubesc”. În mod cert, dragostea este ceva foarte complicat la japonezi. Semnul din dreapta, în schimb, nu ştiu ce reprezintă, dar pentru mine seamănă cu un oltean cu cobiliţa. Vine la oraş pe calea ferată, dar nu cu trenul. Ar putea un simbol în varianta românească a lui Hermes, zeul comerţului (Mercur, la romani).



Câteva zile mai târziu, în clădirea vecină, la sala „Europe” am avut o surpriză plăcută: expoziţia pictorului Eugen Macinic, din Sebeş Alba. Pe cartea sa de vizită scrie: pictor, designer, galerist. Înţelegem de aici că îşi câştigă existenţa în acest mod, deci este un artist profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Iar pentru că trebuie să vândă, tablourile sale sunt cuminţi: peisaje plăcute, tocmai bune pentru decorarea apartamentelor noastre. Majoritatea lucrărilor sunt acuarele, cu precizarea că sunt de foarte bună calitate.







La Muzeul de Artă, o veste pe jumătate bună: a expus braşoveanca Viorica Kovács-Ardeleanu. Vestea este bună, deoarece infirmă principiul lansat la instalare de către actualul director, Árpád Bartha, de a nu mai permite accesul artiştilor în viaţă şi de a organiza numai expoziţii muzeale. Ea ar fi bună pe deplin, dacă ar fi urmată şi de alte expoziţii personale, ale pictorilor de alte etnii, eventual chiar de cea română. La vernisaj, mulţimea spectatorilor a confirmat interesul pentru manifestare. Era firesc, expozanta este profesor de desen, aşa că elevii, foştii elevi şi mai ales colegii au onorat-o cu prezenţa lor. Satisfacţia ei este vizibilă.



George Moscal este numele celui din fotografie. Este lector la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. În spate, sunt propriile sale lucrări, probabil chitesenţa artei în viziunea modernă. Expoziţia a fost tot la galeria „Europe”. Acum, acolo se află expoziţia elevilor de la Şcoala de arte, pe care încă n-am văzut-o.







La inaugurarea hotelului „ARO” din Braşov, Nicolae Iorga s-a exprimat extrem de dur faţă de această „monstruozitate”. Nu a avut nici un cuvânt de laudă la adresa arhitecturii clădirii şi s-a arătat revoltat pentru deteriorarea armoniei ansamblului construcţiilor existente. Eram încă tânăr când am citit declaraţia – prezentată de către ziarist ca o ciudăţenie a cugetării unui savant – şi eram tentat să-i dau dreptate ziaristului. Am mai îmbătrânit între timp şi mi-am schimbat opinia. Clădirea de lângă el este frumoasă şi s-ar fi cuvenit să fie pusă în evidenţă, nu umilită prin mastodontul de alături, mai ales că, în cealaltă parte, se aflau construcţii asemănătoare, astăzi demolate.

Din nou, la Muzeul de Artă: artişti la război. Sunt absolvenţi ai Institutului de Arte Plastice – sau a Academiei de Artă, cum i se spune mai nou - „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Deci sunt artişti. Majoritatea au urmat secţia tapiserie, textile sau pe-aproape, deci locul lor de muncă este la războiul de ţesut. De ce i se spune tot război nu ştiu; poate ştiu ei. Numele lor este: Deac Ion Bistriţa, Traian Boicescu, Vasile Dobre, Gheorghe Gogescu, Vintilă Mihăescu, Mihai Moldovanu, Dan Liviu Roşeanu, Nicolae Zâmbroianu. Toţi sunt membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Au avut numeroase expoziţii personale, iar de câţiva ani au organizat o expoziţie colectivă itinerantă prin ţară, dar şi în străinătate. Pe simezele Muzeului de Artă din Braşov, unde a fost vernisată azi, lucrările lor arată foarte bine.

Duminică, 18 octombrie 2015, Grecia

În vizită la mânăstire

La est de Atena, puţin mai sus de Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există - sau a existat - o localitate mai veche (palio) cu acelaşi nume, deşi eu nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu ştiu dacă numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena - deşi nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu ştiu. Rafina este staţiune şi port, unul important, se pare. N-am fost acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici este chiar locul unde s-au luptat grecii cu perşii şi legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunţa atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton, într-o movilă funerară, sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei. Oasele grecilor; cu cele ale perşilor nu se ştie ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.

Din Macria, noi am cotit la stânga şi am urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba noastră, românească, Ifrim. Am ajuns acolo graţie bunăvoinţei doamnei Carmen Irimia, mai veche în Atena, care fusese acolo mai demult şi i-a plăcut. Ne-a plăcut şi nouă, mie şi soţiei mele.




Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinaţie foarte reuşită între antic, bizantin, veneţian şi modern. Se vede că este o mănăstire veche, căreia i s-au adăugat noi construcţii, acordând însă stilului atenţia cuvenită. Din nefericire, ceea ce a mai rămas din curte oferă un spaţiu prea mic pentru realizarea unor fotografii convingătoare. Realitatea este cu mult mai frumoasă.



Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt clădirile albe şi mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un magazin de suveniruri. În dreapta se păstrează un mic paraclis.

Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informaţiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni.

Am scris că primul lucru ce te frapează este arhitectura. Am greşit. Încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcţiile, mulţimea vizitatorilor este cea care îţi atrage atenţia, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât de mulţi oameni (majoritatea greci), începi să te gândeşti la alte motive. Într-adevăr, încă de la primii paşi, dilema capătă răspuns: sfântul.






Prima construcţie, care îţi stă în cale, dar în care nu poţi intra, adăposteşte copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalţi vizitatori, m-am uitat şi eu pe geamul uşii, dar nu am văzut nimic.





În interiorul bisericii, în schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături de o şi mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe amândouă şi îşi trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei, în speranţa că sfântul îi va ajuta.

Într-adevăr, acesta este scopul venirii aici a majorităţii persoanelor, atrase de minunile săvârşite de sfânt, bogat redate în publicaţii de diferite forme şi dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate cărţi cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă 10 euro.






Stilul modern nu se amestecă cu cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii şi reuşeşti să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi şi enigma chiliilor actuale.





Eu am reuşit pentru câteva secunde, suficiente să fac o fotografie, înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puţin pios. Nu mai conta.





Excursia a fost frumoasă, instructivă şi deosebit de plăcută. Am prins şi o zi potrivită pentru aşa ceva, nici toridă, dar nici urâtă.

Luni, 12 octombrie 2015, Atena

Din vacanţă

Cineva mi-a atras atenţia că în „Raport de vacanţă” am scris despre alţii şi nimic despre ce am făcut eu, inclusiv faptul că am lansat o nouă carte. Aşa e! Ce să-i faci? Apucături de cârcotaş. Da, am lansat o carte, de fapt două, la Biblioteca judeţeană. Prima a fost „Căutări” (un roman), iar a doua un foarte mic dicţionar român-grec de verbe conjugate, util începătorilor, scris împreună cu Carmen Irimia, licenţiată atât în România cât şi în Grecia. Eu am fost începătorul, iar ea specialistul. La lansare au vorbit editorul, Aurel Ştefanachi, venit de la Iaşi, Nicolae Stoie şi Ion Popescu-Topolog. Mi-e jenă să scriu ce au spus, fiindcă m-au lăudat nesperat.




Şi dacă tot am vorbit despre Braşov, umblând prin fotografiile luate în timpul vacanţei, am descoperit una despre care îmi propusesem să scriu şi am uitat. Este cea a clădirii din Piaţa Sfatului, pe lângă care trecem frecvent şi uităm să ne amintim că unii împăraţi erau mai modeşti decât noi. Aşa după cum scrie pe placă, acolo au locuit în timpul vizitelor la Braşov Iosif al II-lea, Francisc I şi Francisc Iosif, ultimul o săptămână întreagă.

Sâmbătă, 10 octombrie 2015 – Ambasada României

Balkania Contemporană – serata de toamnă

Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, după ce au prezentat la galeria KronArt din Braşov revista Carmina Balcanică (a căror fondatori sunt), precum şi lucrările personale de critică şi respectiv poezie, au venit şi în Atena. Nu exclud posibilitatea ca, între timp, să mai fi fost şi prin alte localităţi. Din speech-urile dumnealor am înţeles că sunt deosebit de activi. Fiecare număr al revistei este dedicat unei ţări şi cuprinde articole despre etniile aflate acolo. Cel pe care am avut posibilitatea să-l frunzăresc era dedicat României şi începea cu etnia rommă, bine reprezentată ca număr de pagini.

Editura Tracus Arte din Bucureşti a prezentat un stand cu câteva dintre cărţile publicate, probabil cele pe care le-au considerat mai reprezentative. Foarte tânăra Cristina Ivăneţ unul dintre directorii editurii, a vorbit despre realizările şi intenţiile de viitor ale instituţiei: cine suntem, cum ne definim, ce va oferim.

Atelierul de creaţie literară a societăţii „Balkania Contemporana” a prezentat cartea de poezie „Pagini de piatră, scrise-n dantelă”, în limba greacă. Este debutul lui Eleni Louizou-Simeonidou. Au prezentat Mairi Vafeiadou si Eleni Pini. Programul serii s-a încheiat cu o foarte scurtă audiţie muzicală, cu momente din Festivalul Internaţional „George Enescu” 2015, prezentat de muzicologul Dan Anghelescu. Amfitrion a fost, bineînţeles, doamna Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii „Balkania Contemporană, organizatorul manifestaţiei.

August-septembrie 2015, Braşov

Raport de „vacanţă”

Nu cunosc etimologia cuvântului „vacanţă”, în afară de faptul că vine din latină, limbă în care înseamnă . . . vacanţă. (Apropo, conform DEX, limba română nu are cuvinte originare; toate vin din alte limbi, inclusiv „a mânca”, tot din latină. Mai amuzant, alături de el în dicţionar, ni se spune că „mânătarcă” ar veni din bulgară, că şi cum locuitorii de pe aceste meleaguri nu aveau un nume pentru ceea ce mâncau de milenii.) Legătura cu „vacant” – adică gol – ne pune într-o încurcătură şi mai mare: ce anume devine gol? Primul gând se duce către locul lăsat gol prin plecare, dar nu cred că cineva s-ar bucura atât de tare pentru asta, încât să inventeze un cuvânt, la auzul căruia să ne facă fericiţi. Eu cred că este un termen şcolăresc şi se referă la timpul petrecut în afara şcolii, când elevul nu învaţă nimic. Este un timp gol, o perioadă în care nu se produc acumulări. Evident, doar un profesor infatuat ar putea crede aşa ceva. În realitate, rata de acumulare a informaţiilor este egală în timp, iar cele dobândite în timpul vacanţei s-ar putea să fie chiar mai utile pentru viaţă. Aici însă subiectul devine discutabil, aşa că mă opresc.

Pentru că odată pe an trebuie să merg în România pentru diferite treburi, aleg vara, din motive uşor de înţeles, printre care canicula din Atena are pondere însemnată.

Cum Braşovul este mai departe, am făcut o pauză în Halkidiki, unde am participat la cununia religioasă a unei rude prin alianţă.

Vin mulţi români în peninsulă, datorită celui mai apropiat acces la Marea Egee. Strânsă între braţele peninsulei, marea cea mare seamănă aici cu un lac.

Plaja nu este nici ea ca pe litoralul românesc. Poate în alte părţi să fie mai bună, dar cea la care am fost noi era cu pietre şi îngustată de hotelurile construite până foarte aproape de mal. Lipsa valurilor mari la permis edililor să profite de fiecare metru de teren uscat. Se poate face plajă doar pe şezlongurile (gratuite), aşezate unul lângă altul. În concluzie, doar clima este cea care face diferenţa pozitivă faţă de litoralul românesc şi posibilitatea afirmării: „mi-am făcut concediul în Grecia”.



Cât despre ceremonia religioasă, preotul i-a spus mirelui să nu bea înainte de cununie. Cum aceasta a avut loc seara, când se mai răcoreşte puţin, iar ziua este lungă, petrecerea a început în seara precedentă, printr-un grătar în aer liber.







Tot în aer liber s-a desfăşurat şi masa tradiţională de după cununie, într-un restaurant frumos, pe malul mării.

Continuarea călătoriei către Braşov, mai scurtă cu o treime, a fost cu mult mai uşor de suportat, mai ales că am dormit o bună parte din timp, uneori cu ochii deschişi.







În Braşov am avut parte de câteva zile frumoase, după care a venit nelipsita ploaie, oferindu-mi astfel prilejul să scriu primele impresii.

La televizor, ştirile exagerează (ca de obicei) efectele secetei, în care, ca în povestea „Petrică şi lupul”, am încetat să mai cred. Mă aştept ca, după ploaia de ieri, să ne „informeze” despre inundaţii. N-ar fi pentru prima dată. Se întâmplă cu regularitate.

Aproape fără excepţie, cunoştinţele ce le-am întâlnit s-au lamentat pe tema căldurii „insuportabile”. Ideea că în Atena poate fi mai cald este, pentru ei, un detaliu nesemnificativ. Adevărul este că, în timpul zilei, temperatura nu este cu mult mai ridicată; doar câteva grade. Diferenţa o face noaptea, când în Braşov se răcoreşte, în timp ce în sud temperatura nu scade prea mult. Din primăvară până în toamnă, nu plouă, temperatura nu scade, clădirile se încing, astfel că nu poţi dormi cum trebuie. Oboseala se acumulează şi vacanţa în zone mai reci este singura salvare. Se plâng însă de căldură nu cei obişnuiţi cu ea, ci braşovenii, pentru care este doar un subiect la modă. Reciproca este şi ea valabilă: nu i-am auzit să se lamenteze din cauza gerurilor din timpul iernii, la auzul cărora atenieni exclamă: „O, po, po . . .!!!” Pe acestea, braşovenii le suportă în tăcere, cu stoicism.

Printre treburile care m-au adus în România am reuşit să trec şi pe la câteva dintre locurile dragi mie, pe unde, cândva, consemnam în e-revista ADVERSA RES evenimentele culturale la care participam. Când am creat revista – ca spaţiu deschis tuturor celor care doreau să-şi exprime opiniile, am sperat într-o colaborare fructuoasă. Internetul era la începutul lui în România, iar eu, ca informatician, mă ofeream să deschid această oportunitate şi celor mai puţin, sau deloc, familiarizaţi cu noua tehnologie. Prea puţini, din păcate, au fost cei dispuşi să colaboreze, astfel că majoritatea relatărilor îmi aparţin. Revista există şi azi, deschisă şi celor din străinătate, la adresa http://cultural-bv.home.ro, dar evenimentele la care pot participa în Atena sunt incomparabil mai puţine.





Acum, primul loc ce mi-a ieşit în cale a fost sala „Europe”, a filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, unde expunea Ileana Sbârcea Mureşianu. O admir pe această pictoriţă pentru perseverenţa cu care – deşi pensionară - expune în fiecare an, în timp ce puzderia de tineri absolvenţi ai numeroaselor şcoli şi institute de artă sunt invizibili, cu scuza că nici n-ar avea ce arăta. O admir însă şi mai mult pentru dragostea cu care şi-a îndeplinit menirea de profesor de desen. Putea fi orice; familia ei, doctorul Sbârcea – o personalitate marcantă a Braşovului, îi putea netezi drumul către orie disciplină. Ea a ales să fie dascăl în ale artei. A fost unul dintre puţinii care, an de an, a organizat vizite cu elevii la Muzeul de Artă şi nu numai, pentru a completa educaţia estetică a copiilor. Vorbeşte şi azi cu pasiune despre reuşitele ei în educaţia elevilor, despre dorinţa de a le oferi criterii corecte de apreciere a actului de cultură. Este prezentă în primele rânduri la toate concertele, ca dovadă că o interesează nu numai arta plastică, ci şi muzica, adevăratul om de cultură fiind nu doar un specialist într-o ramură oarecare, ci unul pentru care cultura generală este abecedarul său.

Tot în centru civic al Braşovului se află Casa de cultură „Reduta”. (Oare de ce spune „centrul civic”? Există şi un alt centru al oraşului”? Sau poate că acesta este locul în care trebuie să te comporţi civilizat. Singurul?) La „Reduta” am asistat (coincidenţă) la vernisajul unui pictor italian. Se numeşte Mario Passavanti. Dacă e să fiu pe deplin sincer, deşi scrie că este licenţiat al unui institut de artă din Italia, pictura lui nu m-a convins, dar faptul că un italian expune la Braşov este demn de luat în seamă. L-a luat în seamă şi Claudiu Coman, vice-preşedinte în Consiliul judeţean, care a vorbit la deschidere.

Pictura spre muzică aspiră
Tăcutele culori
Vor să se audă
Cântecul ar vrea să tacă
În straturi colorate.


Nu vă speriaţi, n-am devenit poet. Versurile aparţin pictoriţei Aurelia Stoie Mărginean. Le-a înserat în paginile cărţii „Semn de aer”, pe care avut amabilitatea să mi-o ofere. Pare să fie crezul artistic al autoarei. Ştiam că scrie versuri – multă lume o face – dar nu atât încât să umple cu ele un volum. Ei bine, a făcut-o. Este o carte frumoasă, pe hârtie bună, dar şi mai frumoase sunt reproducerile după acuarelele sale. A călătorit mult şi cu folos. De peste tot a cules imagini, iar pe cele mai reuşite ni le-a arătat şi nouă în numeroasele expoziţii ce le-a avut. Selecţia selecţiilor se află în această carte, organizată pe capitole: Aer zbor, Ierusalim, Santorini, 2 Mai, Din tabere, La marginea pădurii, Şchei, Zbor în America, Zbor în China, Altele, Nordice, Spaniole. Intenţionez să pun această carte la vedere în biblioteca mea.

De la Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, am primit foarte frumosul album intitulat „BiblioPinacoteca”. Dintre cele 184 de pagini, aproape 140 conţin reproduceri ale unor tablouri cu autori braşoveni, dintre care 8 sunt ale mele, motiv al cadoului primit.

La Muzeul de Artă Braşov, desenele expuse de Ada Muntean m-au alungat repede. Nu pentru că ar fi rele. Dimpotrivă, sunt foarte bune, dar sunt hidoase. Predomină tema morţii, a dezumanizării şi altele de felul acesta, la fel de sinistre. Surprinzător este faptul că autor este o femeie, şi încă una tânără (n. 1987). Doctorand la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca îmi sugerează un artist lipsit de simţul culorii, tributar mentalităţii şi tehnicii Evului Mediu, care îşi fac un titlu de glorie din grafica, pe care n-o mai gustă nimeni azi, cu excepţia colegilor ei, nu se ştie din ce motiv. Iar expoziţia nu este găzduită o săptămână sau două, ci aproape două luni, timp în care paşii vizitatorilor nu vor afecta curăţenia sălilor muzeului. Şi asta nu oricând, ci în plin sezon estival. Braşovul turistic va oferi un obiectiv mai puţin de vizitat.

După ce m-am obişnuit cu noutăţile din Braşov, am început să cârcotesc aspectele mai vechi, care acum îmi sar în ochi. N-am să insist, pentru că nu vreau să-mi bârfesc prea mult oraşul. Acest banner însă mă amuză; are colţul din stânga sus desprins de cel puţin trei ani.

Sunt şi lucruri frumoase, precum acest mozaic în pardoseala unei patiserii de pe strada Mureşenilor. Nu, nu este un covor. Este chiar mozaic, şi încă unul de dată recentă.





Sau aceste flori sădite pe ce-a mai rămas dintr-un bătrân arbore la colţ de stradă, pe care cineva le întreţine de câţiva ani.



La galeria KronArt, în atmosfera clasică a galeriei, a avut loc o lansare de cărţi şi vernisaj de pictură pe sticlă.

Virgil Borcan, Iulian Cătălui, Mircea Brenciu şi amfitrionul Gabriel Stan au prezentat cărţi de Dan Anghelescu (poezii), Mihaela Albu (critică), precum şi numărul din mai 2015 a publicaţiei periodice „Germina Balcanică”.

Pictura, intitulată „Cioburi de vise”, aparţine Mariei Fătu, şi este executată, nu chiar pe cioburi, dar pe sticlă.

O familie prietenă a avut amabilitatea să ne arate un nou moll în Braşov. Se află pe terenul ocupat de fosta întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată lumea se îndoieşte. Chiar zilele trecute, am vizitat unul mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o poziţie avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru populaţia Braşovului şi posibilităţile ei financiare.

Dar nu moll-ul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine. Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de tractoare.

Pe o parte şi de cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic metodele sovietice de muncă, chezăşia îndeplinirii şi depăşirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planurilor de stat - cele anuale - după care au urmat planurile cincinale şi expresia se schimbase. Deşi în anii ’60 relaţia României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Personalul întreprinderii, nu le-au şters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea uzinei s-a străduit să menţină mentalităţile prosovietice ale salariaţilor din această uzină. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepţii. La polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există şi astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînţeles că nu numai preoţii, dar chiar şi securitatea ştia, dar tăcea. Iată că au existat patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

Pentru moment m-am bucurat că sejurul meu în România s-a nimerit în timpul Festivalului George Enescu. Nu sunt la Bucureşti, să pot merge la spectacole, dar văd la televizor câte ceva. Printre altele, mi-a plăcut un dirijor. Este urât, dar are mişcări atât de sugestive, încât ai putea să reduci sonorul televizorului la zero şi să-ţi imaginezi sunetele orchestrei după gesturile lui. Ar fi totuşi păcat, fiindcă şi orchestra este foarte bună.

Cu câteva zile înainte de plecarea noastră din Braşov, Muzeul de Artă şi-a propus să-şi amelioreze imaginea. În locul desenelor penibile ale clujencei Ada Muntean, a fost vernisată expoziţia lui Gustav Kollár (1879-1970). Este, oricum, mai colorată. Fără să fie original (îl imită pe mai celebrul Mironescu), acuarelele sale sunt plăcute privirii. Puţinele uleiuri sunt mai puţin reuşite.



Peisajul şi împrejurimile fac ca Braşovul să rămână un oraş frumos, indiferent de împrejurări. Dacă se întâmplă să aibă şi edili gospodari, atunci poate deveni foarte frumos.

Atena, marţi, 2 iunie 2015

Se numeşte Jacaranda, creşte în zonele subtropicale, dar este plantat şi în Atena.

Atena, luni, 1 iunie 2015, Ambasada României

Ziua Copilului

A devenit o tradiţie ca Ambasada României din Atena să găzduiască o serbare a copiilor de ziua lor. Manifestarea a fost susţinută de Comunitatea Română „Sf. Stefan cel Mare”, condusă de doamna Niculiţa Ghiţă.

Copiii, mândria părinţilor, au oferit prin naturaleţea lor, dar şi datorită eforturilor profesoarelor Doina Bejan şi Daniela Popa-Popescu, un spectacol gustat de orice adult. A prezentat actorul Laura Mihaela Dumitru. În încheiere, o formaţie profesionistă a interpretat muzică grecească.





















Serbări asemănătoare au avut loc şi la alte asociaţii ale românilor din Grecia,

Atena, duminică, 31 mai 2015, Ambasada României

Serata Societăţii culturale „Balkania Contemporană”

Invitaţi: domnii prof.univ.dr Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei „Carol I” şi dr. Zamfir Balan, director adjunct la aceeaşi instituţie. Martin Ladislau Salamon, consul general al României la Salonic şi doamna Luminita Anca Macavei, violonist. Bineînţeles, doamna Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii, şi-a asumat rolul cuvenit organizatorului.



Sub titlul „Lumea grecilor din Brăila”, domnul prof.univ.dr Ionel Cândea, arheolog de profesie, a vorbit despre istoria oraşului şi contribuţia imigraţiei greceşti. Prezentarea, însoţită de diapozitive, a trădat nu doar un profesionist pasionat, dar şi un îndrăgostit de oraşul său. Iar pentru a elimina orice dubiu, participanţii au primit cadou două volume impresionante, publicate de Editura „Istros”, a Muzeului Brăilei, ca argument al multiculturalităţii oraşului:
- GREEKS, JEWS, LIPOVAN RUSSIANS, TURKS … BRĂILA. Awadining the City’s Cultural Memory;
- ONE GREEK, TWO GREEKS, THREE GREEKS… BRĂILA. Reactivating the Cultural Memory of Brăila.

Domnul dr. Zamfir Bălan a prezentat cartea TODA RABA, de Nikos Kazantzakis, tradusă în limba română la aceeaşi Editură „Istros”.





Doamna Monica Savulescu Voudouri a presentat „UN ALIAT UITAT” de Martin Ladislau Salamon, care este şi teza de doctorat a autorului. În continuare, a vorbit însuşi autorul.





Serata s-a încheiat în sunetele Ciacconei de Tomasso Vitali, interpretată de doamna Luminiţa Anca Macavei, stăpână pe vioara sa şi pe sensibilităţile noaste.

Atena, miercuri, 6 mai 2015, primăria Marousi

Concert de muzică baroc

Interpreţi: Anca Iarosevici, la viola da gamba, şi Bogdan Mihăilescu, la chitară clasică.

De pe Internet am aflat că au mai ţinut un concert similar, organizat de BOŠNJAČKI INSTITUT FONDACIJA ADIL ZULFIKARPAŠIĆ, în data de 11 martie 2015. Presupun că au fost şi altele, dar informaţiile despre activitatea concertistică a celor doi sunt puţine pe Internet, sau nu am ştiut eu unde să le caut.

Despre Anca Iarosevici am aflat că a absolvit Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, unde a fost eleva tatălui său, George Iarosevici. Despre Bogdan Mihăilescu nu am aflat nimic, numele lui fiind concurat de foarte mulţi alţii, cu mult mai puţine calităţi.

Personal, am putut constata calitatea foarte bună a concertului, datorată compozitorilor (Vivaldi, Purcell, Telemann şi alţii), dar şi profesionalismului interpreţilor. Cele mai multe aplauze a cules „Codex Caioni” de Ioan Căianu, probabil datorită ritmului mai alert, cu teme inspirate din folclorul maramureşan. Muzica lui este cu adevărat frumoasă. După nume şi stil, am fi tentaţi să credem despre compozitor că ar fi un român contemporan, ceea ce ar contrazice apartenenţa lui la muzica baroc. Român a fost, dar nu contemporan. De data aceasta, internetul mi-a fost de ajutor. „A fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor renascentist și precursor al iluminismului. A avut o contribuție însemnată (dar nu unică) la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.” Deci încadrarea lui în perioada barocă se confirmă.

Am scris perioada şi nu muzica, pentru a nu se confunda cu existenţa vreunui stil. Există astăzi tendinţa – mai ales în literatură - de a clasifica autorii după perioada în care au trăit. A făcut-o şi Mircea Eliade, în perioada de înflorire a României după Primul Război Mondial, cu premoniţia că anii de prosperitate vor fi puţini şi generaţia lor trebuie să ridice România cât mai sus. Pentru cei de azi, apartenenţa la „optzecişti”, „nouăzecişti” şi altele, nu indică un stil – cum ar fi „impresionismul” din artă - , ci tocmai imposibilitatea stabilirii unui stil.

În ceea ce priveşte „barocul”, el ne spune că este vorba despre muzica secolului 17 şi începutul secolului 18. Denumirea „baroc” vine din arhitectură şi caracterizează reacţia bisericii catolice după apariţia Protestantismului, cunoscută drept „Contrareformă”. Dacă protestanţii au văruit pictura bisericilor şi au recomandat simplitatea şi puritanismul (lipsa mijloacelor materiale era un argument chiar mai puternic decât doctrina), catolicii au adoptat soluţia opusă: etalarea bogăţiei prin exces de ornamentaţie. Dacă în arhitectură şi în arta plastică în general barocul reprezintă un stil, în muzică termenul este forţat, fiindcă nu există nici un exces aici, şi etichetează doar muzica din perioada amintită.

Cu sau fără justificare, mie îmi place pentru liniştea psihologică creată. În concert piesa de vârf din punctul meu de vedere a fost „Suita în G-dur” de Robert de Visse.

Marusi – locul de desfăşurare a concertului - este o suburbie a Atenei, aflată la 13 kilomentri de centru. Nu este la periferie, fiindcă după el urmează Kifisia, considerat unul dintre cartierele protipendadei din Grecia. În Marusi s-a construit cel mai mare complex sportiv pentru Olimpiada din 2004, astăzi aproape părăsit, prin lipsa activităţilor.

Tot în Marusi se află şi sediul Ministerului Grec al Educaţiei. Îmi place că termenul „Grec” se referă la minister şi nu la educaţie. Nu pentru că aceasta nu ar exista. În ceea ce priveşte patriotismul, ea este mai mult decât evidentă.

Evenimentul a fost organizat de Ambasada României.

Atena, marţi, 21 aprilie 2015, Centrul Cultural „Melina”

Un artist plastic român în atenţia atenienilor

Vernisajul expoziţiei de pictură din 21 aprilie 2015 de la Centrul Cultural „Melina” a atras peste 100 de persoane.

S-a născut în Piatra Neamţ, unde a copilărit şi s-a iniţiat în arta plastică, a studiat secretele ei la Universitatea de Arte ''George Enescu'' din Iasi, de unde a obţinut licența în sculptură şi locuieşte în Grecia de peste 14 ani. Se numeşte Gabriel Grama şi este membru al Uniunii Artiștilor Platisici Eleni.

Autoritatea personalităţilor, care au vorbit la vernisaj, vorbeşte de la sine despre interesul de care se bucură artistul în Atena:
- Excelenţa Sa domnul Lucian Fătu, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţial al României în Republica Elenă;
- Domnul Christos Tendomas, preşedintele Organizaţiei pentru Cultură, Sport şi Tineret a Primăriei Atena;
- Domnul Kostas Varelas, Vice-preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Grecia;
- Doamna Ira Papapostolou, critic de artă
şi alţii.

A fost apreciată originalitatea tablourilor, majoritatea pe pânze mijlocii şi mari, cu culori acrilice.

Evenimentul a fost organizat de Ambasada României în colaborare cu Organizaţia pentru Cultură, Sport şi Tineret a Primăriei Atena, OPANDA.

Vernisajul a atras atât spectatori români cât şi greci, fiind un eveniment notabil pentru promovarea culturii române peste hotare.

Marţi, 3 martie 2015, Asociaţia femeilor românce din Atena

Lansare de carte: Dan Haşdean, „Locul unde întorc uliii”

Au vorbit în ordine doamnele Ana-Maria Cuciureanu, Luminita Kotsopoulou și Angela Bratsou.

Cartea s-ar fi putut numi „Amintiri din copilărie”, dacă acest titlu n-ar fi fost deja folosit. Locul în care întorc uliii este dealul la poalele căruia se află satul natal al autorului, deci el însuşi, dealul, o amintire din copilărie. Gândul către celebrul său predecesor este generat şi de faptul că Dan Haşdean este autor de poveşti, unele publicate pe Internet la pagina http://www.literaturacopii.ro: „Ghemuleţ nu vrea vacanţă”, „Nu-i uşor să fii Moş Crăciun” şi altele. El este deci un povestitor.

„Locul unde întorc uliii”, este cartea sa de debut. Ea nu este însă una de poveşti, ci o suită de povestiri, de relatări ale unor întâmplări adevărate, trăite de el însuşi, sau auzite de la alţii, toate din satul, pe care îl evocă cu dragoste evidentă.

Diferenţa dintre poveste şi povestire nu se reflectă şi în cuvântul prin care îl identificăm pe cel care ne spune povestea sau povestirea. El este povestitorul, iar Dan Haşdean o face în ambele sensuri. Scopul literaturii pentru copii este diferit de cel al amintirilor din copilărie în primul rând prin publicul ţintă. Dacă în primul caz obiectivul este educaţia copiilor, în cel de al doilea ne putem încă întreba asupra utilităţii unor asemenea texte. Pentru cei cu o copilărie asemănătoare, valoare sentimentală este cea care primează. Celorlalţi le rămâne posibilitatea aprecierii valorii literare a textului şi, eventual, puterea de evocare prin exemple concrete a unor paradigme mai mult sau mai puţin cunoscute. „Locul în care întorc uliii” satisface cititorii din ambele categorii.

Motivaţia autorului este însă diferită de aceste consideraţii. El scrie pur şi simplu din plăcerea de a scrie şi din dragoste pentru satul natal. Nu este necesar s-o declare, fiindcă se vede în fiecare dintre cele peste 40 de schiţe. O face totuşi fiindcă are un argument în plus: teama că tocmai ceea ce-i este lui mai drag ar putea să dispară în timp. Şi dacă ar fi să fie aşa, atunci măcar scrierile despre acel ceva să rămână. „Într-un sat poveştile nu mor niciodată. Ele merg din gură în gură, din generaţie în generaţie, nescrise. Poate li se mai schimb locul, numele eroilor, dar povestea în sine rămâne. Se transformă în legendă uneori, dar rezistă timpului nemilos, mult mai mult decât omul în sine.” Are dreptate, chiar dacă în următoarea frază, cu care se încheie şi cartea, supralicitează puţin: „Povestea este singura fără de moarte.”

Nu trebuie să-l condamnăm doar pentru atât de puţin. A făcut-o şi Lucian Blaga prin afirmaţia „veşnicia s-a născut la sat”.

Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.

Veşnicia nu se putea naşte, fiindcă n-ar mai fi veşnică. Tot ce naşte moare.

Şi el, Lucian Blaga, provine de la sat, din Lancrăm, nu departe de Sibiu. Dan Haşdean este însă moldovean, şi are deci predecesori celebri.

Ideea de perenitate a poveştilor povestite cu har, a cântecelor, a literaturii şi culturii populare în general mă duce cu gândul la binecunoscutul „Un’ te duci tu, mielule?”. Ciobănaşul, fluieraşul, coasa’n iarbă şi, în final, măcelarul şi domnii încheie ciclul vieţii pentru miel, dar nu şi pentru cultură:

Ce rămâne, mielule?
Acest cântec, domnule.

Alături de snobismul unor autori de tomuri filosofice cu pretenţii savante, puterea de evocare a acestui cântecel ne arată, fie şi numai prin simplitatea lui, ce înseamnă harul.

Da, pentru a realiza lucruri simple, dar bine făcute, este nevoie de har. Am divagat puţin, dar nu am făcut-o întâmplător. Am vrut arăt deficultatea scrierii unor astfel de cărţi, tocmai pentru ca să scot în evidenţă harul lui Dan Haşdean, fiindcă „Locul unde întorc uliii” susţine această afirmaţie.

Atena, duminică, 15 februarie 2015

Excursie la templul lui Poseidon de la Cap Sounion

Bineînţeles că templul lui Poseidon merită văzut. Cum însă până acolo pitorescul peisajului străbătut de şosea te încântă pe tot parcusul din Atena şi înapoi, nu mai ştii care a fost de fapt obiectivul excursiei.

După ce treci de zona – să-i zicem – orăşenească a litoralului (Glifada, Voula, Vouliagmenis) plajele amenajate pe lângă localităţile-staţiuni alternează cu salbe de mici golfuri sălbatece, cu plaje aproape intime, străjuite de pereţi înalţi de stâncă. Reşedinţele luxoase nu-ţi sar în ochi, fiindcă sunt mascate de garduri înalte, majoritatea din piatră, adevărate ziduri înconjurătoare. Combinaţiile de golfuri mici şi mari, casele albe, cocoţate pe dealuri, parcă coagulate în mici localităţi, vegetaţia veşnic verde, coloratâ ici-colo cu flori în plină iarnă, plus marea sclipind în soare, dau peisajului un farmec deosebit.

La capătul drumului – templul lui Poseidon. Cândva a fost frumos decorat. Astăzi, mai vedem doar un schelet şi nici acela întreg. Poate e mai bine! Frizele, statuile, basoreliefurile ne-ar fi furat privirea. Privind doar cele câteva coloane rămase, înţepând cerul ca un protest, ne rămâne timp pentru reflexie. Se spune că, privit de aici, apusul de soare este foarte frumos. Sunt convins, dar nu cred că m-aş lăsa impresionat atât de uşor de peisaje banalizate prin excesul de clişee fotografice. Oricum, noi am ajuns acolo în plină zi şi nu aveam intenţia să zăbovim la restaurantul din apropiere doar pentru un apus de soare. Cu adevărat impresionantă este însă poziţia templului, la extremitatea de Sud a peninsulei, pe un promontoriu foarte înalt, ce priveşte spre largul mării. Marea Egee! Ni-l imaginăm pe Egeu, tatăl lui Tezeu, aşteptându-şi fiul, nerăbdător să vadă dacă pânza de pe corabie va fi albă sau neagră. A fost neagră, dar nu pentru că Tezeu ar fi eşuat în lupta cu Minotarul. Dimpotrivă, el reuşise, dar – cuprins de bucuria victoriei – a uitat convenţia cu tatăl său şi nu a schimbat pânza. Este impresionant să ţi-l imantinezi pe Egeu, în culmea disperării, aruncându-se în mare de la înălţimea aceastei stânci.

Templul este totuşi închinat lui Poseidon. Ca zeu al mării, m-aş aştepta să aibă un edificiu construit chiar pe mare. Recunosc, ar fi fost mai greu. Aici însă pare a fi construit de pământeni, în încercarea de a comunica cu marea, eventual de a atrage atenţia zeului că există şi ei şi vor şi să spună ceva. Prin ofranda adusă astfel zeului au cerut probabil protecţia navigatorilor. Sau, poate, el este adresat direct mării, cerându-i să protejeze uscatul. Marea catastrofă de la Santorini, urmată de un tzunami cum nu se mai văzuse a rămas multe veacuri în memoria grecilor, generaţie după generaţie.

Săpăturile arhelogice au descoperit că aici n-a fost doar un templu. O întreagă localitate s-a aflat în vale, cu depozite şi port. Era de aşteptat! Poziţia strategică în care se află nu putea fi neglijată.

Astăzi, vasele militare se află undeva departe de privirile noastre, locul fiind doar un obiectiv turistic bine valorificat.

Atena, miercuri, 11 februarie 2015

Iarna la Atena

Nu știu dacă fulgii, pe care i-a văzut soția mea ieri, erau adevărați sau doar picături mai mari de apă, dar azi dimineață am văzut cu ochii mei o ninsoare în toată legea. Ce-i drept, şi temperatura a coborât la doar 5 grade. De la fereastră, fulgii duși de vânt dădeau aspectul unui viscol. A durat cam 10 minute, după care a ieșit soarele. Tot cam 10 minute. Cum norii aleargă pe cer, vremea a fost schimbătoare toată dimineața. Asta aici, pe litoral. Pe dealurile din apropierea Atenei se pare că s-a depus şi un strat subțire de zăpadă. Atmosfera nu este clară și nu pot să-mi dau seama foarte bine.

Cu, sau fără zăpada de pe dealuri, se poate spune că am avut și aici o zi de iarnă adevărată. Partea aproape nostimă au realizat-o două persoane, care au făcut baie în mare. Or fi fost mai mulți, dar doi am văzut eu: un bărbat ce înota şi o femeie ce tocmai ieșise din apă și se îmbrăca, nu foarte grăbită.

Marti, 10 februarie 2015

Zilele trecute era să declar că, în Atena, iarna – dacă poate fi numită astfel – este între Crăciun şi Bobotează, conform unei zicalei muncitoreşti din România: „Din Crăciun p’în Bobotează, şantierul nu lucrează”. În această perioadă, temperatura poate coborî sub 10 grade Cesius, este umezeală şi bate vântul. Nu-mi amintesc dacă în acest an a fost chiar atât de frig, dar ziua de azi însă mi-a contrazis idea. Erau doar 7 grade azi dimineață şi nu a scăzut deloc nici după ce soarele s-a ivit pentru câteva minute. Acum plouă şi bate vântul. Soția mea spune că a văzut şi câțiva fulgi de zăpadă. Eu nu i-am văzut, deşi am ochelari mai buni. Cert este că perioada de iarnă trebuie s-o prelungesc după Bobotează. Năcută pe 13 februarie, soția mea a fost botezată câteva zile mai târziu. Sper că nu prea multe, fiindcă aş fi dispus să acord iernii acest ultim termen. Deja a apărut un pic de soare după nori. Doamne ajută!

Atena, duminică, 8 februarie 2015

Fundația Cacoiannis, concert

Spectacolul a fost deschis de Excelența Sa, domnul Lucian Fătu, Ambasadorul României, şi domnişoara Anca Chisăliță, secretar I, ataşat cultural al Ambasadei, din inițiativa şi sub organizarea cărora a avit loc concertul. Au cântat: soprana Cella Costea şi clarinetistul Valentin Macoviciuc, acompaniați la pian de Domniki Halari.

În program, lucrări de Rossini, Puccini, Debussy etc., dar şi Sabin Drăgoi şi George Grigoriu.

Ambii solişti sunt români, născuți la Piatra Neamț şi au în jur de 40 de ani, deci sunt în deplinătatea aptitudinilor lor fizice. Din punct de vedere professional, cele mei elocvente probe sunt cariera, premiile obținute şi critica de specialitate. Ca solistă, Cella Costea are un şir lung de asemenea dovezi. Valoarea lui Valentin Macoviciuc a fost recunoscută de către Filarmonica din Pireu, al cărui membru este şi de către Opera Națională din Atena, cu care colaborează. Domniki Halari este o excelentă pianistă, corepetitoare a aceluiaşi teatru de operă, solicitată de către numeroşi mari solişti să-i acompanieze în concert.

Pe scurt, a fost un spectacol bun, mult aplaudat. Sala, cu o capacitate de aproximativ 250 de locuri a fost aproape plină.

Michael Cacoiannis este un nume binecunosctut românilor, ca regizor al filmului „Zorba, grecul”. Ambiția lui a fost să creeze o instituție culturală modernă, pentru educație, studii, promovări şi realizarea de spectacole. El a murit, dar visul său continuă prin această fundație, materializată printr-o clădire modernă, frumoasă şi deosebit de funcțională. Sala, în care s-a ținut spectacolul, seamănă cu un teatru antic în miniatură, cu deosebirea că panta amfiteatrului este foarte mare.

A fost o seară frumoasă. O imagine din concert, de fapt ultima piesă interpretată de cei trei, este vizibilă pe YouTube, la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=JlS8OGcbEuI.