Duminică 18 decembrie 2016, Asociaţia Culturală Româno-Elenă „Armonia”

Conferinţa prof. dr. Zoltán Rostás, „În jurul eternei (e)migraţii”

În deschidere, doamna Manuela Marinescu, preşedinta Asociaţiei „Armonia” a prezentat oaspeţilor sediul instituţiei pe care o conduce. Avea toate motivele s-o facă, fiindcă are cu ce se mândri: mâna bunului manager se vede de la intrare, ceea ce explică continuitatea poziţiei de vârf, pe care o ocupă printre celelalte asociaţii similare, fiind şi cea mai veche.

Manifestarea propriu-zisă a fost deschisă de domnul dr. Martin Ladislau Salamon, Consul General, la Consulatul României din Thessaloniki. Domnia sa a prezentat personalitatea conferenţiarului, menţionând printre altele rolul de coordonator al propriei lucrări de doctorat. Am aflat astfel că prof. dr. Zoltán Rostás este specialist în istoria sociologiei româneşti, şcoala Gusti, istorie orală şi predă la Universitatea Bucureşti, Facultatea de sociologie şi asistenţă socială. Înainte de a aborda în mod oficial sociologia (nici n-ar fi putut s-o facă în trecut), a fost ziarist la publicaţii româneşti de limbă maghiară. Din această postură, a realizat multe interviuri, nu toate publicabile în regimul trecut. A avut chiar o înclinaţie pentru asemenea activităţi ne-comandate, chiar nerecomandabile. A păstrat însă înregistrările şi manuscrisele. După 1989, nu doar că au putut fi publicate, dar au constituit un material excelent pentru un nou început.

În conferinţa sa, domnul profesor tocmai acest aspect l-a subliniat şi – pornind de aici – a recomandat ascultătorilor să nu piardă prilejul de a-i călca pe urme şi să realizeze asemenea interviuri cu persoane din diaspora română din Grecia. Începutul sociologiei în România l-a făcut academicianul Dimitrie Gusti, înainte de al doilea război mondial. Deşi meritele sale erau recunoscute internaţional, sociologia a fost ignorată în primele decenii de după război, pentru ca ulterior să fie aservită propagandei comuniste. Astăzi însă, ea cunoaşte o adevărată renaştere şi metodele Şcolii Gusti sunt din nou luate în consideraţie.

Emigraţia şi imigraţia au devenit domenii de cercetare sociologică de mare actualitate, astfel că insistenţa cu care domnul profesor Zoltán Rostás recomandă celor din diaspora românească să realizeze interviuri asemănătoare cu ale domniei sale este cât se poate de firească.

Doamna Monica Săvulescu Voudouri a scos în evidenţă calitatea bilingvă a conferenţiarului, dar şi a majorităţii emigranţilor, amintind cu modestie propria sa activitate de sociolog, practicată în străinătate.

În încheiere, doamna Manuela Marinescu a invitat participanţii să asiste la o repetiţie a echipei de dansuri, ce urmează să aibă un spectacol în zilele următore, cu ocazia sărbătorilor.

Atena, marţi 13 decembrie 2016

Editura Tracus Arte la Atena

Eficienţa se construieşte inteligent şi cu tenacitate.



Trei tinere drăguţe, cu o mulţime de cărţi (nu ştiu cum le-au transportat), au prezentat în Atena editura „Tracus Arte” din Bucureşti.



Cărţile oferite – unele contra-cost, altele cadou – au fost dintre cele mai recente. Cadourile au constat din pachete de câte trei cărţi pentru copii – dintre cele prevăzute în bibliografia şcolară – şi două pentru părinţi, ambele frumos ambalate. Ele au constituit însă doar „materialul didactic”. Obiectivul principal a fost, bineînţeles, prezentarea ofertei editurii, atât cititorilor cât şi eventualilor scriitori. Unul dintre ei, a fost doamna Monica Săvulescu Voudouri, preşedintele Asociaţiei Culturale „Balkania contemporantă”, unul dintre iniţiatorii manifestării.





Gazdă ospitalieră a fost Asociaţia Culturală Româno - Elenă "Armonia", prin preşedinta ei, doamna Manuela Marinescu.



Felicitări tuturor!

Atena, duminică 13 noiembrie 2016

Fundaţia Stavros Niarchos

La recomandarea Agatei, o prietenă cu vechime mai mare în Atena, am plecat să vizitez Fundaţia Stavros Niarchos, nu foarte departe de locuinţa noastră. Locul indicat este un fost maidan, pe lângă care treceam deseori. Vedeam şi o macara, semn că se construieşte ceva, dar nu ştiam ce. Acum este gata şi ştiu: Fundaţia Niarchos. Ştiam de la Agata că accesul este dificil, dacă nu ştii pe unde trebuie să mergi. Ea a consumat mult efort şi timp, deoarece, din locul în care a lăsat-o tramvaiul este foarte dificil de găsit o cale de traversare a încrengăturii de bulevarde şi autostrăzi suprapuse. Am luat deci harta şi mi-am stabilit de acasă traseul optim, sau ceea ce mi s-a părut mie a fi optim. Deşi în Atena denumirile străzilor sunt afişate la toate intersecţiile, orientarea nu este întotdeauna uşoară. Nu vă străduiţi să desluşiţi unde duce trecerea de pietoni din imaginea alăturată. Nu duce nicăieri. De remarcat rezistenţa marcajului, care încă se vede după ce s-a construit autostrada din faţă, cu mulţi ani în urmă.

În final, am ajuns la destinaţie. Traseul ales a fost bun. Intrarea pe care am pătruns înăuntru este una importantă, poate chiar principală, fiindcă accesul se face din bulevardul Singru, cea mai frumoasă şi modernă arteră, ce face legătura dintre centrul oraşului şi litoral. Cu toate acestea, imaginea parcului nu este deloc încântătoare. O uriaşă pistă pentru biciclete, trotinete şi tot ce vreţi este tot ce se vede. Dacă nu ar fi şirurile de pomi recent plantaţi, ar putea servi ca pistă de decolare a avioanelor, dar şi pentru asta este prea lată. Doar la orizont pare să se întâmple ceva, motiv pentru care merg înainte pe jos, pe lângă copiii însoţiţi sau nu de părinţi, pe care trebuie să-i ocolesc eu, dacă nu reuşesc ei. Încep să intuiesc o explicaţie. Presupun că, în proiectul iniţial, pista trebuia să fie o prelungire a bulevardului Singru, care urma să traverseze pe deasupra sau pe dedesubt linia de tramvai şi bulevardul Poseidonos, ambele paralele cu litoralul mării Egee. În prezent, din bulevard se desprind două bretele: una la dreapta, către Pireu, şi alta la stângă, spre Cap Sunion. În locul unei soluţii simple, încrengătura de bulevarde şi autostrăzi din zonă este atât de încâlcită, încât şi localnicii au probleme de orientare.

Înaintând, zăresc o pânză de apă, căreia, pentru început, nu-i găsesc rostul, dar dilema se risipeşte repede. Este un canal navigabil pentru mici ambarcaţiuni, majoritatea din plastic: caiace şi altele. Începe să-mi placă. În dreapta mea se află un parc, iar înainte clădirea ce presupun că este Centrul Cultural.

Am intrat în clădire. Sunt de fapt două clădiri, dar una este doar parcare pe trei etaje. Cea mai mare parte a parterului clădirii principale nu este încă amenajat.

Într-un mic spaţiu de recreare pentru cei obosiţi, am remarcat o mini-expoziţie de fotografii cu tema emigrării. Câteva erau foarte bune.

Într-un separeu de circa doi metri lăţime şi vrea patru lungime, se află expusă cupa acordată câştigătorului maratonului de la prima olimpiadă modernă, împreună cu câteva texte, din care am aflat istoricul ei. Iniţiativa a aparţinut lui Michael Bréal, un francez despre care am aflat de pe Internet că a fost filolog, profesor universitar etc., fondator al semanticii moderne. El l-a convins pe baronul Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internaţional să introducă în programul olimpic proba de maraton, deşi ea nu făcea parte din jocurile olimpice din antichitate. Dat fiind valoare ei de simbol, baronul a acceptat. Michael Bréal a oferit şi o cupă, ce urma să-i fie dată învingătorului. Jocurile olimpice s-au ţinut la Atena, în 1896 şi, spre surpriza generală, în competiţie cu atleţi recunoscuţi pentru valoarea lor, câştigător a fost chiar un grec, Spyros Louis, de meserie sacagiu. Maratonul a avut succes şi, de atunci, nu numai că face parte din programul jocurilor olimpice, dar multe ţări organizează curse proprii. Cupa a rămas în posesia familiei lui Spyros Louis, până când, în 1912, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice, nepotul lui s-a hotărât s-o vândă prin intermediul unei case de licitaţii din Londra. Din fericire, a intervenit Fundaţia Stavros Niarchos, care a cumpărat cupa şi a decis s-o expună publicului, pentru a păstra trează memoria unui eveniment istoric cu care naţiunea se mândreşte, dar şi unul dintre succesele sportivilor greci.

Etajele doi şi trei sunt în curs de amenajare. Vor fi deschise publicului anul viitor. Urma deci să urc la ultimul etaj, unde Agata m-a informat că sunt două expoziţii de artă şi o vedere panoramică asupra oraşului. Există bineînţeles lifturi, dar eu – sportiv „vânjos” – am preferat să urc pe scări, deşi peste muşchii mei – cândva în formă – au trecut cam mulţi ani. Nu am urcat prin interior. Pe acolo accesul este interzis. Prin exterior, pe o rampă cu 87 de trepte. Odată ajuns sus, am constatat că m-am ostenit degeaba. De acolo, singura posibilitate – în afară de drumul înapoi – este continuarea rampei în coborâre. Este de fapt accesul pentru cei ce vin direct din parc. De ce trebuie să urci şi să cobori în mod inutil nu se ştie. Eu m-am bucurat la început că am avut posibilitatea să-mi pun muşchii la lucru, dar am regretat mai târziu, fiindcă a trebuit să repet acest exerciţiu mult peste posibilităţile mele. Între cele două alternative, înapoi sau înainte, am preferat-o pe a două, aşa că am coborât. Ea îmi oferea şi posibilitatea vizitării parcului. O mică parte din el, obiectivul meu fiind centrul cultural. De jos, există alei – unele drepte, altele şerpuite, care urcă către ţinta mult dorită. Mie mi s-a părut mai atrăgătoare una şerpuită. De pe ea am avut o vedere de ansamblu asupra stadionului. Fiind duminică, copiii şi părinţii l-au acaparat.

În final, după ce am mai tatonat un pic, am ajuns la destinaţie. Înainte de a intra în sala de expoziţii, în faţa ei am „admirat” sculpturile lui Christos Kapralos. Am folosit ghilimelele, fiindcă genul adoptat de artist nu face parte din preferinţele mele. Poate ale altora . . . Am fotografiat totuşi câteva exponate. Toate sunt din bronz.

Mamă, 1962	Mamă şi fiică, 1963H	Car, 1969	Hoplit rănit, 1974

În interior am aflat că, în tinereţe, a sculptat normal. Într-un mic separeu se află două asemenea sculpturi doveditoare.





Principala sală este acordată pictorului Iannis Moralis. Am aflat că cei doi au fost prieteni. Şi el şi-a schimbat stilul de-a lungul vieţii. De la figurativ, uneori naiv, trece printr-o fază intermediară, pentru ca în final să ajungă la ceea ce un critic de artă scria că ar fi abstract, dar nu este, deoarece abstractul nu reprezintă nimic din lumea reală, fiind doar reprezentări de forme şi culori. Tablourile expuse impresionează prin dimensiuni. Realizările artistice ale pictorului ar putea fi încadrate în simbolism. Deşi apreciat de către specialişti – dovadă existenţa expoziţiei – după opinia mea, mai bine picta abstract curat.

Autoportret, 1938	La fotograf, 1934	Compoziţie, 1949

Scenă de dragoste, 1983	Vară, 1999

La ieşire, am aflat că există o pasarelă lată cât pentru o şosea cu 6-8 benzi de circulaţie, peste toate arterele din zonă: stradă, bulevard, autostradă şi linie de tramvai. Ea îmi confirmă presupunerea iniţială, că bulevardul Singru trebuia să-şi continue traseul în linie dreaptă, până pe malul mării. Am folosit pasarela, descoperind astfel o cale de acces mai bună decât cea aleasă de mine după hartă, fiindcă pe hartă nu figurează pasarela.

Deşi Atena este un oraş aglomerat, la Centrul Cultural „Stavros Niarchos” totul este conceput în stil american, ei ne făcând economie la spaţiu, deoarece au suficient. Odată ajuns acasă, am căutat pe Internet informaţii despre Stavros Niarchos, despre care nu ştiam nimic. Am aflat că a fost un multimiliardar, născut bogat şi ajuns super-bogat datorită implicării în transport naval, în special petrolier. America nu-i era necunoscută, mai ales că părinţii lui fuseseră naturalizaţi în Statele Unite, dar au revenit în Grecia înainte de naşterea lui Stavros.





În fotografia alăturată nu sunt eu. Este doar o imagine a mea, reflectată în oglindă, de curiozitate să văd ce-a mai rămas din mine, după o zi obositoare. Nu mă plâng, fiindcă a meritat.

Atena, miercuri 9 noiembrie 2016

Keramicos

Dincolo de vechiul zid de apărare al Atenei, în drumul către Pireu, legând Poarta Dipylon (cea mai importantă din zid şi principala intrare în oraş) cu Academia lui Platon, se află cel mai celebru cimitir din antichitate. Poartă numele „Keramikos”. Dipylon nu era o poartă simplă, ci o construcţie cu patru turnuri, ce închideau o curte. Accesul se făcea prin două porţi, de unde şi numele ei. A fost construită în 478 î.H. odată cu „Zidul Temistoclean” şi a dăinuit până la cucerirea romană.

Pe ambele părţi ale drumului, în zona numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate personalităţi ale oraşului sau eroi ce s-au remarcat pe câmpurile de luptă. Pericle însuşi a fost înmormântat aici. Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios sau faimosul Alcibiades.



În lipsa crucilor, este de apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase.





Ştiu că broaştele ţestoase trăiesc foarte mult. Nu cred însă ca cea din imagine să fie chiar din antichitate. Am aflat însă că mănâncă iarbă, iar fotografia alăturată este o dovadă, chiar dacă nu tocmai arheologică.

Nu ştiu dacă numele cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu al ceramicii. Este cu adevărat foarte frumos.

Pe lângă valoarea arheologică a obiectelor expuse, unele vase sunt chiar foarte frumoase.

Atena, miercuri 26 octombrie 2016

În vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei

Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi naţională a Greciei, cu manifestaţiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere şi – bineînţeles - în Syntagma, piaţa centrală a capitalei. În Paleo Faliro, unde stăm noi, defilarea durează mai bine de o oră. Este incredibil cât de mulţi copii există într-un singur cartier. Probabil că toată lumea se întreabă: de ce există o a doua zi naţională, când toate ţările au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele. Prima zi naţională este una simbolică: pe 25 martie 1821, la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos (se pronunţă „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca „Ελευθερία ή θάνατος” (Libertate sau Moarte), marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor şi a Războiului de Independenţă ce a urmat. Revoltele începuseră mai demult, dar – trebuie să recunoaştem – alegerea acestui eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă. Pe 28 octombrie, se împlinesc 76 de ani de când primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii minore împotriva italienilor (mai înclinaţi către muzică, decât pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU, este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut curajul să se opună unei ţări mult mai puternice.

Nu ştiu dacă evenimentele istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea, ci statuia din faţă. Ea atrage atenţia şi induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant. Acel ceva este o clădire cu faţada către nicăieri şi care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade faţă de axul străzii. Explicaţia este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soţia primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului şi Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenţei prin Tratatul de la Constantinopole (31 iulie 1832) şi 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică iniţiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiţie. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Nu este chiar şes, dar avea doar patru mii de locuitori în 1833, cam tot atâta cât satul Hărman, de lângă Braşov. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma şi Omonia (Akademias, Panepistimiou (Universităţii) şi Stadiou (pe care se află Muzeul) au fost create mai târziu, ceea ce explică lipsa paralelismului dintre stradă şi faţada principală a clădirii.

Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este într-adevăr frumoasă, dacă părăseşti strada şi te poziţionezi în faţa ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie s-o depăşeşti, este şi ea frumoasă. Deşi îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluţionarilor eleni în Războiul de Independenţă din 1821, eroul este înfăţişat precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce pare ridicol. Este concepţia sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris.

Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broşura oferită la intrare, conform căreia Muzeul Naţional de Istorie nu aparţine statului, ci unei entităţi particulare: Societatea de Istorie şi Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de ştiinţă şi cultură, cu scopul de a colecta şi salva patrimoniul istoric al naţiunii, de la căderea Constantinopolelui din 1453 până în zilele noastre”. Într-adevăr, istoria antică şi cei 2000 de ani de ocupaţie lipsesc, ca şi cea din „zilele noastre”, adică după dispariţia iniţiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor), Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric şi geograf), Georgios Drossinis (poet) şi alţii. Universitatea Tehnică din Atena a fost cea care a găzduit iniţial Societatea şi Muzeul. După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a decis actuala destinaţie a clădirii.

În sfârşit, am intrat. Marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale şi pistoale, expuse în casete la un metru înălţime şi tablouri – între zece şi douăzeci, pe unul sau două rânduri – în fiecare încăpere. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului, din care este expusă reproducerea fotografică a tabloului alăturat. Încăperea arată identic, mai puţin personajele.

În privinţa tablourilor, două lucruri se cuvin menţionate, pe lângă mulţimea lor (peste o sută, poate două sute).

1. Este probabil ca unele să fi fost comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, acelaşi cu statuia din faţă. O dovedeşte coiful expus într-o vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate şi nu doar în imaginaţia sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani şi nici preocuparea de a fi portretizaţi, asemenea regilor din ţările Europei occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioţi. Cu toţii, cei portretizaţi, sunt îmbrăcaţi somptuos, cu haine ce probabil nu şi le puteau permite şi nici nu aveau când să le poarte.

Ca să mă contrazică, am găsit şi un tablou de luptător modest, ce parcă a fost inspirat din ţăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă, cu deosebirea că cel al ieşeanului este mai expresiv: are privirea hotărâta, iar cămaşa albă pe un fond întunecat scoate în evidenţă personajul. În tabloul grecului, fundalul distrage atenţia privitorului, iar privirea şi poziţia mâinilor par a cuiva care se pregăteşte să sară în apă.

2. Asociaţia fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din acelaşi sentiment patriotic.

Asta îmi aminteşte de British Museum. În 1753, colecţionarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de exponate. Bineînţeles, naţiunea îi este recunoscătoare. Bustul lui se află la loc vizibil, ca şi elogiul adus pentru donaţia sa, astfel că până ce şi eu, care n-am fost niciodată în Anglia, am aflat de ea. Şi nu a fost singurul. S-a întâmplat şi în România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru naţional au fost mai întâi colecţii particulare, oferite statului de către colecţionari. Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee. Dispar şi clădiri întregi, ce ar trebui să fie în patrimoniul statului, dar nu sunt, fiindcă la cererea unor urmaşi ai vechilor proprietari (nu neapărat chiar primii), intră ei în posesia clădirilor, cărora le dau o destinaţie prea puţin onorabilă.

Revin la muzeul din Atena. Iată şi cunoştinţa noastră mai veche, Alexandru Ipsilanti. Se pare că el a fost primul care a lansat strigătul de independenţă al grecilor, la 20 februarie 1812, deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul. De altfel, în Patras era o situaţie oarecum specială: datorită cetăţii fortificate, turcii bogaţi şi-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istambul, autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefţii”, un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoţi”, de unde şi românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor miliţii populare. Pentru că, uneori, klefţii şi armatoloii (membrii miliţiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se ştia niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1921 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă. Bineînţeles că celelalte ţări, în special marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa şansa să le scape. Războiul de Independenţă al Greciei a fost mai puţin o realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special din partea Angliei şi a Rusiei. Aşa se face că, încă din 1814, simţind momentul favorabil, un grup de tineri patrioţi au înfiinţat la Odesa asociaţia „Filiki Etheria” (Societatea Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al ţarului Alexandru I, aşa că aveau relaţii în sferele înalte ale politicii. În 1920, după ce a fost numit şef al Eteriei, Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul şi, la Iaşi, a emis o declaraţie de independenţă a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Ţările Române a fost lamentabilă, astfel că ţarul şi-a retras susţinerea. Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care grecii nu vorbesc despre el şi consideră gestul lui Germanós ca fiind actul de naştere la revoluţiei. Trebuie să remarc că, în unele decizii majore, guvernanţii greci au dovedit multă înţelepciune. Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui.

În continuare, Rusia, cea care s-a luptat îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independenţă a Greciei. A avut în schimb Anglia, mai ales că principalele dispute s-au desfăşurat pe mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluţia raportului de forţe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă. Este probabil o coincidenţă, dar în al Doilea Război Mondial, comportarea ruşilor a fost identică. Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susţinut grupurile de partizani împotriva nemţilor), dar a intervenit puternic după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora şi inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în Grecia mai mulţi adepţi ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, care s-au vindecat de asemenea inepţii.





Pe lângă arme şi portrete, în Muzeul de Istorie există şi steaguri. Cel din centrul fotografiei alăturate este al unor patrioţi dintr-o insulă. Dovada este ancora din stânga. În funcţie de zonă, simbolurile de pe steaguri sunt uşor diferite. Crucea este prezentă la toate, ca simbol al Creştinătăţii, în luptă împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă. Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se află o pasăre, iar pe ancoră un şarpe, cu capul îndreptat către pasăre. Asocierea şarpe-pasăre sugerează lupta grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puţin diferită faţă de şarpe, dar trebuie să ţinem seama că simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul.





Câteva piese interesante sunt sculpturile din lemn, aşezate la prora vaselor greceşti, reprezentând de obicei figuri umane.





Unele reprezintă celebrităţi din Mitologie sau istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au legătură cu Războiul de Independenţă, dar şi una autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală, care are un bust şi în şirul monumentelor similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puţin reuşită, a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei.





În următoarele imagini se poate vedea evoluţia scaunelor în anii de după război.

Scaunele membrilor Curţii de Apel	Scaun pentru regele Otto	Fotoliu pentru regele Otto

Ca orice serie, si aceasta trebuie sa se incheie frumos: sala tronului. Poate chiar prea frumos!







Deşi se numeşte Muzeul Naţional de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume greceşti autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o realizare a Societăţii de Istorie şi Etnologie a Greciei. La copilul din dreapta, remarcabile sunt încălţările.



Ultima imagine nu aparţine Muzeului de Istorie. Este una a Atenei moderne, vizavi de Muzeu, la circa 100 de metri de Piaţa Syntagma, deci de Parlament. Starea prelatei arată vechimea ultimei „retuşări”.

„Informaţii” turistice

Citesc într-un ghid turistic, editat de agenţia Christian Tour din Braşov şi intitulat „Grecia & Corfu 2010”, următoare frază: „După doar 25 de minute de navigare, vom găsi peştera Mourtos, locul unde s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial” (pagina 18). N-am fost acolo, dar îmi este greu să-mi imaginez o peşteră în care să încapă o întreagă flotă militară modernă şi care să mai fie şi secretă. Şi încă într-o zonă turistică binecunoscută încă de pe vremea când Veneţia era o mare putere maritimă. Însăşi împărăteasa Sisi, soţia lui Franz Joseph I al Austriei, şi-a construit în insula Corfu un castel, în care şi-a petrecut ultimii 10 ani din viaţă. Cum nu pot să neg afirmaţia din ghid - preluată probabil dintr-o sursă serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei greceşti. Ce ştiu este faptul că, pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a fost ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat (vasul). Se află expus la Muzeul Marinei din Atena, nu departe de locuinţa noastră, lângă Parco Flisvo. (De acolo am şi informaţia.) Cu adevărat impresionante sunt apartamentele amiralului şi ale ofiţerilor superiori. Sala de consiliu – cu mobilierul şi vesela din dotare - este o bijuterie. Bineînţeles că luxul scade odată cu gradele militarilor, ajungând la minimul necesar pentru supravieţuirea soldaţilor simpli, probabil puţini marinari şi mulţi bucătari şi servitori. Surprinzător este spaţiul prea mic pentru a adăposti marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru care presupun că n-au fost folosite niciodată. Insula Corfu însă merită vizitată.

Unii oameni au nervii prea tari