Atena, 16 iunie 2017

Vizita la Sf. Varvara



La invitaţia unei prietene, am fost să ne rugăm la moaştele sfintei Elena, adusă în Grecia de o lună de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi şi noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupaţie romană, turcă, veneţiană prin unele locuri şi altele, cea mai puternică credinţă a grecilor rămâne xenofobia. Aşa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu şi astfel, ne-a invitat şi pe noi s-o însoţim. Era penultima zi.

Moaştele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orăşelul cu acelaşi nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, şi asta pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se foloseşte combinaţia ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunţă v. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „barbar”, aflăm din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, şi desemna la vremea aceea pe toţi cei ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparţinând Imperiului Roman la timpul acela. Pe Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei româneşti, găsim următorul text: „În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli.” Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Diocliţian, însărcinat cu administrarea Italiei şi Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice. Iliopoli (Oraşul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcţia opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legenda este una total fantezistă. Aflăm însă că există moaştele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viaţa s-a străduit să-şi creştineze fiul, deşi nu a reuşit. Ar fi fost şi greu. El era un om politic şi nu putea să-şi abandoneze susţinătorii. Atunci, ca şi acum, acolo şi peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gaşcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoţiunea lui Constantin faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonaţi lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croaţia), care acum erau grupaţi într-un colegiu, celor doi auguşti subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenţiei, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a şi întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul şi devine august. Galerius, devenit şi el august îşi ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambiţioşi, Maxenţiu – fiul lui Maximian – şi Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulţumiţi, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiţie politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârşit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbeşte atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creştinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxenţiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu aţă albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranţă a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu acelaşi subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creştinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin şi-a arogat toate faptele favorabile Creştinismului, în plină evoluţie, permiţându-şi neglijarea adepţilor cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius şi alţii.

Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puţin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creştinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinţilor de aproape zece ani.

Dar, toate astea sunt istorie şi credinţa are prea puţin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaştele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deşi ea, Elena, nu apucase să facă vre-o minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre preţioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) şi o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranţa că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar aşteptărilor, nu toţi cei aşezaţi la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toţi cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcaţi, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-şi păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine şi-a scos cu multă întârziere haina (dar nu şi cravata), deşi la un moment dat, când şirul de credincioşi trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopţii.

Şi tot nu am aflat de ce au adus moaştele Sfintei Elena la Agia Varvara şi nu la altă biserică, mai importantă şi cu un acces mai uşor.

 

Atena, duminică, 11 iunie 2017

În vizită la ΕΜΣΤ



Nu am reuşit să-mi ţin promisiunea de a vizita a doua oară Muzeul de Arheologie, dar am rezolvat dilema ΕΜΣΤ. Până acum câţiva ani, şantierul unei clădiri în construcţie în apropierea staţiei de tramvai FIX nu putea scăpa atenţiei oricărui trecător prin în centrul Atenei. Se spune că în zonă a existat fabrica de bere FIX. Acum există doar berea cu acest nume, care se fabrică în altă parte. Când am venit în Atena, în urmă cu şase ani, am locuit timp de aproape un an în cartierul Kipseli, motiv pentru care circulam cu tramvaiul foarte des. De regulă, pe şantier lucrau mai puţin de zece oameni, de cele mai multe ori nimeni. Şi totuşi, din când în când, observam câte un progres. După circa trei ani, au ridicat zidul – unul fără ferestre – astfel că interiorul a devenit ascuns privirii mele. După încă un an sau doi, deasupra intrării au apărut patru litere foarte distanţate. Am presupus că va fi un magazin sau un garaj, mai ales că în apropiere există unul subteran. Oricum, ceva ce nu are nevoie de ferestre. Abia în urmă cu câteva luni am constatat că cele patru litere s-au apropiat şi, prin geamul uşilor de acces, am observat câteva persoane.  Foto reporter Clădirea părea să fie terminată. Curiozitatea m-a îndemnat să caut pe Internet semnificaţia celor patru litere misterioase. Surpriză: ΕΜΣΤ (Εθνικό Μουσείο Σύγχρονης Τέχνης) înseamnă Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Lucru mi s-a părut ciudat. Accesul nu este posibil de pe această latură a clădirii. Poate de pe partea opusă, deşi acolo este doar un trotuar îngust şi nici o intrare adecvată. Oricum o fi, trebuia să-l vizitez, ceea ce s-a şi întâmplat. Într-adevăr, ferestrele ar dăuna unui muzeu de artă; lumina artificială şi aerul condiţionat îi sunt suficiente.

Accesul se dovedeşte a fi o eroare de arhitectură. Trebuie să te strecori printre maşini, să ocoleşti clădirea şi, pe un trotuar foarte îngust, să ajungi la intrarea vizibilă doar din tramvai. Din holul de la intrare – mare şi gol – o scară rulantă urcă vizitatorul până la etajul patru, ultimul. Clădirea nu este totuşi una mică. Înălţimea ei este la nivelul blocurilor din jur, de opt etaje.  Foto reporter Camerele sunt însă foarte înalte. Imaginea alăturată poate da o idee a dimensiunii lor, comparând înălţimea vizitatorilor cu obiectul expus, unul din fire textile de 5-7 centimetri grosime, vopsite în culoarea sângelui, cu noduri din loc în loc. Interpretările sunt libere.





Picturile din imagine vor probabil să ne dovedească contemporanitatea muzeului. După părerea mea, reuşesc doar să-i convingă pe sceptici că Mondrian păstra încă uşoare urme de simţ artistic. Dimensiunile pânzelor ne indică un pictor profesionist, adică a unuia ce îşi câştigă existenţa prin „arta” sa.  Foto reporter Nu-mi pot reţine mândria de a fi un simplu amator în arta plastică şi (scuzaţi comparaţia) să mă gândesc că nu ştiu ca vreun pilot de formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre şoferii profesionişti. Evident, arta ar trebui să funcţioneze pe alte coordonate, dar se vede că se subordonează şi ea mecanismelor societăţii moderne.

O sală întreagă este dedicată unor artişti din Tirana. Sunt bine executate, dar stilul este exemplificator pentru arta proletcultistă. Nu lipsesc nici soldaţii cu stea roşie pe capelă. De altfel, sunt şi datate: între 1966 şi, respectiv, 1976.
 Foto reporter  Foto reporter  Foto reporter
Brigadier Electrician Soldaţi


Despre celelalte săli nu prea am ce spune. Multe panouri cu fotografii minuscule, fără valoare şi obiecte ce nu au nici o legătură cu arta actuală, trecută sau viitoare. Cu o excepţie: cele mai frumoase lucrări sunt realizate cu tricolorul românesc. Sunt convins că autorul nu cunoaşte steagul nostru; armonia celor trei culori este cea care l-a inspirat. Indiferent de cauză, eu m-am simţit mândru.
 Foto reporter  Foto reporter

 

Atena, miercuri, 10 mai 2017

În vizită la Muzeul de Arheologie



Obsedat de predilecţia muzeelor cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri şi alte fiinţe mai mult sau mai puţin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez Muzeul de Arheologie al Atenei şi am greşit. Ştiam că aici se află masca de aur, pe care Schliemann, cel care a găsit-o la Micene, o atribui-se lui Agamemnon, dar despre ea ştiam aproape tot şi am văzut-o de nenumărate ori în reproduceri. Tot acolo se află şi „Jocheul din Artemisa”, o statuie din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe un cal în galop. Şi pe aceasta o ştiam din albume. În rest, îmi imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre şi rămăşiţe ale unor artefacte. Muzeul de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai veche, antică, dar adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la intrare. Mai există însă multe alte măşti (se vede că obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecţie de obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care impresionează. Şi el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea şi pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el – sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă şi biciul din dreapta au dispărut, bineînţeles, dar pot fi intuite. De şa nu avea nevoie; jocheul şi calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie văzută. Vorbele şi nici chiar fotografiile nu pot reda impresia pe care statuia originală reuşeşte s-o facă. Numele i se trage de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din Corint şi pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a fost găsită.

Principalele obiective fiind atinse, puteam să mă mulţumesc cu atât şi să părăsesc muzeul. Curiozitatea m-a îndemnat însă să continui, deşi clădirea este foarte mare şi bănuiam că parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă, interesul meu creştea odată cu surpriza plăcută de a constata că organizatorii au fost mai puţin preocupaţi de erele geologice îndepărtate, dar captivaţi de valorile elenistice. Obiecte de podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate însoţite de explicaţii, sunt tot atâtea surse pentru recunoaşterea culturii antice greceşti.

Deşi am admirat pe îndelete exponatele care mi-au plăcut mai mult (cu toate că selecţia era dificilă – prea multe sunt frumoase), nu ştiu când a trecut timpul. Am trecut prin toate sălile şi, dacă n-aş fi fost frânt de oboseală, aş fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere.
 Foto reporter
Acum vreau să subliniez un alt aspect al mentalităţii administraţiei. Expunerea obiectelor nu este singura lor preocupare. Atragerea publicului, şi în special a copiilor este şi ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se aflau în muzeu, iar ghizi dedicaţi acestei profesiuni îşi făceau „jobul” cu deosebită dăruire. Am observat şi cu alte ocazii preocuparea statului pentru educaţie. În staţia de metrou din apropierea Muzeului „Acropole” sunt reproduse câteva dintre basoreliefuri expuse în muzeu. Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie vizitat şi – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie să-şi umple această lacună. De ziua naţională, defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari, toţi în uniforme. Adulţii privesc de pe margine şi sunt încântaţi să admire convingerea cu care ţâncii doresc să-şi etaleze patriotismul fie şi numai sub această formă, firavă dar importantă pentru vârsta lor.

 

Atena, sâmbătă 25 martie 2017

Ziua Naţională a Greciei

 Foto reporter

Grecia are viitorul asigurat

Nu sunt eu persoana indicată să stabilească direcţiile de dezvoltare ale unei naţii, dar sunt sigur că natalitatea şi educaţia se află printre ele. Şi n-am spus patrie, pentru a evita faptul că Grecia este o ţară recent apărută pe mapamond, ci naţie, fiindcă etnia lor a rezistat în ciuda vicisitudinilor, sau poate că tocmai de aceea.

 Foto reporter Ziua de 25 martie este cea a sărbătoririi anunţurilor. Pe lângă cel creştinesc, grecii l-au adăugat şi pe cel al episcopului Germanos din 1821, marcând începutul Războiului de Independenţă şi celebrat azi ca Zi Naţională.

Defilarea tradiţională este deschisă aici, în Palaio Faliro, de câteva vehicule militare din vremea războiului, urmate de lunga coloană a elevilor. Ceea ce impresionează încă de la început este convingerea cu care cei mici participă la eveniment, fiindcă şcolile primare sunt primele. Continuă gimnaziile, liceele şi şcolile speciale. Convingerea rolului persistă şi la cei mai mari, chiar dacă manifestarea ei este mai estompată.

 Foto reporter Ca spectator, creşte uimirea în faţa numărului imens de copii. Am numărat 14 şcoli, 6 gimnazii, 5 licee, dar ele sunt probabil mai multe, plus şcolile speciale, pe care nu am reuşit să le număr. Într-adevăr, grecii fac mulţi copii şi îi îngrijesc cum pot ei mai bine. Dacă cei mici încântă ochiul cu costume populare multicolore, cei mari poartă uniforme, demult abandonate în România. Chiar şi preşcolarii sunt aduşi de către părinţi ca spectatori, îmbrăcaţi în costume populare.

Independenţa României este chiar mai recentă decât a Greciei, dar sentimentele patriotice au fost înlocuite cu altele, mai puţin folositoare şi deloc onorabile.
 Foto reporter

 

Atena, joi, 23 martie 2017

„Monumentele vorbesc despre elenismul din România”

 Foto reporter

Titlul acestei postări este şi subiectul conferinţei ţinute de Evangelia Georgitsoyanni în amfiteatrul Muzeului „Benaki” din Atena. Aproape că nici nu ar mai fi necesar să scriu despre conţinutul prelegerii, însoţite de numeroase diapozitive. Dăruirea patriotică a grecilor este impresionantă şi vizibilă la tot pasul, iar titlul spune destul pentru cei ce încearcă să-i desluşească sensul. Poate că patriotic nu este cel mai potrivit cuvânt. În limba greacă, „patriá” (πατριά) înseamnă trib, şatră iar pentru patrie au termenul “patrida” (πατρίδα), care este posibil să fie împrumutat, grecii ne-având o patrie decât după Războiul de Independenţă, care a fost de fapt un război al Europei Occidentale împotriva Imperiului Otoman, în declin vertiginos. În schimb, anticul termen „Héllas”, de unde provine Elláda (Ελλάδα), actuala denumire a Greciei, desemna teritoriile pe care se aflau greci, indiferent de numărul lor. România era unul dintre ele. Dacă în antichitate conta doar litoralul Mării Negre şi zonele limitrofe, după ieşirea României de sub suzeranitate turcească, întreg teritoriul Munteniei şi Moldovei a devenit o ţintă pentru emigranţii greci. Ţările Române tocmai căpătaseră libertatea comerţului exterior, interzis până atunci. Dunărea şi, ulterior Marea Neagră – despre care Mihail Kogălniceanu spunea că este „plămânul României”, prin care poate comunica cu restul lumii – au devenit principalele artere comerciale, şoselele fiind aproape inexistente. După 1900, Bărăganul a devenit „grânarul Europei” – după o expresie dragă nouă – iar Brăila principalul centru de colectare şi export. Aşa se face că cele mai multe monumente prezentate de conferenţiară, nu sunt ale celor câţiva fanarioţi şi urmaşii lor, ci a celor veniţi relativ recent. Există două categorii de imigranţi elini, diametral opuse: oameni foarte bogaţi şi foarte săraci. Cei bogaţi, au venit să facă afaceri. Cei mai mulţi dintre ei provin din Insulele Ionice, unde au simţit mai puţin influenţa şi opresiunea otomană şi, în schimb, au beneficiat de influenţa şi avantajele Veneţiei şi a restului Italiei. Ceilalţi, săracii, au venit din continent, în special din zona Epirului, remarcabilă prin sărăcia ei.

Chind din patrida am venit in Rumania
Cu’n fes cu ţucur in loc de palaria
Si când ţirisilimoni chistigam
Si la patrida trimeteam. . .

sunt singurele cuvinte pe care le ştiu dintr-un cântecel de la începutul secolului trecut.

Scopul lor era să câştige ceva bani şi să revină acasă, în timp ce primii doreau să facă afaceri prospere, care necesitau continuitate. Aceştia doreau deci să se stabilească permanent, ceea ce au şi făcut în marea lor majoritate. Şi unii şi alţii, au plecat după ce România a încetat să mai fie o ţară prosperă, iar afacerile erau dirijate de la Moscova.

Conferinţa doamnei Evangelia Georgitsoyanni, care a durat o oră şi jumătate, a impresionat prin mulţimea detaliilor şi a diapozitivelor, ambele denotând nu doar dăruire pentru subiectul abordat, ci o adevărată pasiune şi dragoste pentru tot ceea ce, pentru ea, înseamnă „elenism”. Şi pentru a nu confunda aceste sentimente cu unele similare pentru subiecte comune, trebuie să subliniez efortul necesar pentru a realiza şi reuşi ceea ce autoarea şi-a propus. În afară de monumentele mari, vizibile de către orice trecător, ea a efectuat o adevărată cercetare, fiindcă numai astfel se pot numi zecile de ore, poate chiar sute, petrecute în cimitirele localităţilor pe care le-a vizitat. Şi nu sunt doar cele de pe litoral şi zonele învecinate (Tulcea, Brăila), dar şi cele din alte localităţi, mari şi mici. Iaşi printre ele şi, mai ales, Bucureşti. Cimitirul Bellu ar avea nevoie de câteva săptămâni, pentru a-i vizita toate mormintele. Evident, şi aici ca peste tot găsim monumente remarcabile doar ale celor ce au câştigat suficient, pentru a lăsă moştenitorilor banii necesari şi obligaţia morală de a le construi un monument. Cele ale grecilor din România sunt multe şi – unele – impresionante. Hariclea Hartulari-Darclée are şi ea unul, dar nu am fotografia lui. De origine greacă, s-a considerat permanent româncă, iar revenirea ei în România şi nu în Grecia, după o carieră strălucită în aproape toate capitalele europene şi americane, dar mai ales la Roma dovedeşte sentimentele ei româneşti. Ei i se datorează celebra arie „vissi d'arte” din actul al doilea al operei Tosca de Puccini. Compozitorul o alesese pentru rolul principal datorită calităţii vocii sale, un rol foarte dificil, ca în toate operele lui. Ea este cea care a pus condiţia să există şi o arie pentru rolul feminin, de care ne bucurăm noi, astăzi, s-o ascultăm. „Enciclopedia dello spettacolo”, editată în Italia, menţionează în dreptul numelui ei textul simplu, dar elocvent: „Cea mai mare cântăreaţă a lumii timp de 25 de ani”. Nu am fotografia monumentului dedicat ei şi construit în Bucureşti de către Ambasada Italiei. Îmi pare rău! Eu am la dispoziţie doar cele câteva fotografii făcute de mine, după proiecţiile pe ecran din timpul expuneri, care însă sunt de calitate prea slabă. Ele au doar o valoare documentară pentru mine.

Încă odată, efortul depus de conferenţiară pentru realizarea acestei manifestări este impresionant şi lăudabil. Inutil probabil să spun că mi-aş dori asemenea persoane şi pentru România. Au existat câţiva mai demult, dar astăzi, urmaşii celor ce i-au decimat sunt aşi în denigrarea a ceea ce a fost sau poate fi valoros pe meleagurile noastre.

 

Atena, luni 6 februarie 2017

„Steaua fără nume”

 Foto reporter

Pentru o seară, piesa lui Mihail Sebastian a avut nu una, ci chiar mai multe stele. Au strălucit: Vanghelis Doukoutselis, Ioannis Makropoulos, Evelina Hapenciuc, Laura Mihaela Dumitru, Vali Mitu, Marios-Pavlos Ioanides, Andreea Burlea.
 Foto reporter
Eu le urez să strălucească aşa cum au făcut-o în premieră, pe scena „Stathmos Theatro”, de cât mai multe ori, spre bucuria spectatorilor. Sala mică – dar cochetă – a fost plină-ochi. (Cele două locuri aparent goale sunt la meu şi al altui spectator, plecat momentan.)
 Foto reporter
Singurul meu regret este că nu sunt capabil să laud aşa cum se cuvine pe cineva care chiar merită. Soţia mea îmi reproşează deseori acest defect şi – iată! – de data aceasta are dreptate. Actorilor şi regizorului – doamna Monica Săvulescu-Voudouri – li se cuvine o pană mai măiastră decât a mea.

Nu pot să scot în evidenţă un actor, fiindcă aş diminua valoarea celorlalţi. Toţi au fost foarte buni, la înălţimea celor mai buni din teatrele bucureştene. Rar am văzut un spectacol realizat la un nivel artistic atât de ridicat. Nu exagerez, nu este un compliment gratuit în stil ziaristic. N-ar fi stilul meu. Este părerea sinceră a unui spectator, care a văzut ceva teatru la viaţa lui.
 Foto reporter
Nu mă pot reţine să remarc cele câteva idei foarte inteligente, ce au permis realizarea spectacolului pe orice scenă, cu minimul de mijloace tehnice. Scenografia a aparţinut lui Naira Stergiou.

O menţiune specială merită Vanghelis Doukoutselis şi Ioannis Makropoulos, greci ce au învăţat limba română şi le place să şi-o exercite în faţa publicului. Sunt sigur că şi actorii români vor fi la fel de convingători, jucându-şi rolurile în limba greacă; ei locuiesc în Atena de mulţi ani, aşa că nu vor avea probleme de exprimare. Le doresc de pe acum succes.

 

Atena, miercuri 26 octombrie 2016

În vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei

Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi naţională a Greciei, cu manifestaţiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere şi – bineînţeles - în Syntagma, piaţa centrală a capitalei. În Paleo Faliro, unde stăm noi, defilarea durează mai bine de o oră. Este incredibil cât de mulţi copii există într-un singur cartier. Probabil că toată lumea se întreabă: de ce există o a doua zi naţională, când toate ţările au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele. Prima zi naţională este una simbolică: pe 25 martie 1821, la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos (se pronunţă „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca „Ελευθερία ή θάνατος” (Libertate sau Moarte), marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor şi a Războiului de Independenţă ce a urmat. Revoltele începuseră mai demult, dar – trebuie să recunoaştem – alegerea acestui eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă. Pe 28 octombrie, se împlinesc 76 de ani de când primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii minore împotriva italienilor (mai înclinaţi către muzică, decât pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU, este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut curajul să se opună unei ţări mult mai puternice.

Nu ştiu dacă evenimentele istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea, ci statuia din faţă. Ea atrage atenţia şi induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant. Acel ceva este o clădire cu faţada către nicăieri şi care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade faţă de axul străzii. Explicaţia este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soţia primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului şi Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenţei prin Tratatul de la Constantinopole (31 iulie 1832) şi 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică iniţiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiţie. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Nu este chiar şes, dar avea doar patru mii de locuitori în 1833, cam tot atâta cât satul Hărman, de lângă Braşov. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma şi Omonia (Akademias, Panepistimiou (Universităţii) şi Stadiou (pe care se află Muzeul) au fost create mai târziu, ceea ce explică lipsa paralelismului dintre stradă şi faţada principală a clădirii.

 Foto reporter Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este într-adevăr frumoasă, dacă părăseşti strada şi te poziţionezi în faţa ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie s-o depăşeşti, este şi ea frumoasă. Deşi îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluţionarilor eleni în Războiul de Independenţă din 1821, eroul este înfăţişat precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce pare ridicol. Este concepţia sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris.

Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broşura oferită la intrare, conform căreia Muzeul Naţional de Istorie nu aparţine statului, ci unei entităţi particulare: Societatea de Istorie şi Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de ştiinţă şi cultură, cu scopul de a colecta şi salva patrimoniul istoric al naţiunii, de la căderea Constantinopolelui din 1453 până în zilele noastre”. Într-adevăr, istoria antică şi cei 2000 de ani de ocupaţie lipsesc, ca şi cea din „zilele noastre”, adică după dispariţia iniţiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor), Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric şi geograf), Georgios Drossinis (poet) şi alţii. Universitatea Tehnică din Atena a fost cea care a găzduit iniţial Societatea şi Muzeul. După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a decis actuala destinaţie a clădirii.

 Foto reporter În sfârşit, am intrat. Marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale şi pistoale, expuse în casete la un metru înălţime şi tablouri – între zece şi douăzeci, pe unul sau două rânduri – în fiecare încăpere. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului, din care este expusă reproducerea fotografică a tabloului alăturat. Încăperea arată identic, mai puţin personajele.

În privinţa tablourilor, două lucruri se cuvin menţionate, pe lângă mulţimea lor (peste o sută, poate două sute).

 Foto reporter 1. Este probabil ca unele să fi fost comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, acelaşi cu statuia din faţă. O dovedeşte coiful expus într-o vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate şi nu doar în imaginaţia sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani şi nici preocuparea de a fi portretizaţi, asemenea regilor din ţările Europei occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioţi. Cu toţii, cei portretizaţi, sunt îmbrăcaţi somptuos, cu haine ce probabil nu şi le puteau permite şi nici nu aveau când să le poarte.

 Foto reporter Ca să mă contrazică, am găsit şi un tablou de luptător modest, ce parcă a fost inspirat din ţăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă, cu deosebirea că cel al ieşeanului este mai expresiv: are privirea hotărâta, iar cămaşa albă pe un fond întunecat scoate în evidenţă personajul. În tabloul grecului, fundalul distrage atenţia privitorului, iar privirea şi poziţia mâinilor par a cuiva care se pregăteşte să sară în apă.

2. Asociaţia fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din acelaşi sentiment patriotic.

Asta îmi aminteşte de British Museum. În 1753, colecţionarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de exponate. Bineînţeles, naţiunea îi este recunoscătoare. Bustul lui se află la loc vizibil, ca şi elogiul adus pentru donaţia sa, astfel că până ce şi eu, care n-am fost niciodată în Anglia, am aflat de ea. Şi nu a fost singurul. S-a întâmplat şi în România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru naţional au fost mai întâi colecţii particulare, oferite statului de către colecţionari. Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee. Dispar şi clădiri întregi, ce ar trebui să fie în patrimoniul statului, dar nu sunt, fiindcă la cererea unor urmaşi ai vechilor proprietari (nu neapărat chiar primii), intră ei în posesia clădirilor, cărora le dau o destinaţie prea puţin onorabilă.

 Foto reporter Revin la muzeul din Atena. Iată şi cunoştinţa noastră mai veche, Alexandru Ipsilanti. Se pare că el a fost primul care a lansat strigătul de independenţă al grecilor, la 20 februarie 1812, deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul. De altfel, în Patras era o situaţie oarecum specială: datorită cetăţii fortificate, turcii bogaţi şi-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istambul, autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefţii”, un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoţi”, de unde şi românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor miliţii populare. Pentru că, uneori, klefţii şi armatoloii (membrii miliţiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se ştia niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1921 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă. Bineînţeles că celelalte ţări, în special marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa şansa să le scape. Războiul de Independenţă al Greciei a fost mai puţin o realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special din partea Angliei şi a Rusiei. Aşa se face că, încă din 1814, simţind momentul favorabil, un grup de tineri patrioţi au înfiinţat la Odesa asociaţia „Filiki Etheria” (Societatea Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al ţarului Alexandru I, aşa că aveau relaţii în sferele înalte ale politicii. În 1920, după ce a fost numit şef al Eteriei, Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul şi, la Iaşi, a emis o declaraţie de independenţă a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Ţările Române a fost lamentabilă, astfel că ţarul şi-a retras susţinerea. Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care grecii nu vorbesc despre el şi consideră gestul lui Germanós ca fiind actul de naştere la revoluţiei. Trebuie să remarc că, în unele decizii majore, guvernanţii greci au dovedit multă înţelepciune. Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui.

În continuare, Rusia, cea care s-a luptat îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independenţă a Greciei. A avut în schimb Anglia, mai ales că principalele dispute s-au desfăşurat pe mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluţia raportului de forţe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă. Este probabil o coincidenţă, dar în al Doilea Război Mondial, comportarea ruşilor a fost identică. Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susţinut grupurile de partizani împotriva nemţilor), dar a intervenit puternic după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora şi inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în Grecia mai mulţi adepţi ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, care s-au vindecat de asemenea inepţii.

 Foto reporter



Pe lângă arme şi portrete, în Muzeul de Istorie există şi steaguri. Cel din centrul fotografiei alăturate este al unor patrioţi dintr-o insulă. Dovada este ancora din stânga. În funcţie de zonă, simbolurile de pe steaguri sunt uşor diferite. Crucea este prezentă la toate, ca simbol al Creştinătăţii, în luptă împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă. Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se află o pasăre, iar pe ancoră un şarpe, cu capul îndreptat către pasăre. Asocierea şarpe-pasăre sugerează lupta grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puţin diferită faţă de şarpe, dar trebuie să ţinem seama că simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul.





 Foto reporter  Foto reporter Câteva piese interesante sunt sculpturile din lemn, aşezate la prora vaselor greceşti, reprezentând de obicei figuri umane.



 Foto reporter

Unele reprezintă celebrităţi din Mitologie sau istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au legătură cu Războiul de Independenţă, dar şi una autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală, care are un bust şi în şirul monumentelor similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puţin reuşită, a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei.





În următoarele imagini se poate vedea evoluţia scaunelor în anii de după război.
 Foto reporter  Foto reporter  Foto reporter
Scaunele membrilor Curţii de Apel Scaun pentru regele Otto Fotoliu pentru regele Otto


 Foto reporter











Ca orice serie, si aceasta trebuie sa se incheie frumos: sala tronului. Poate chiar prea frumos!







Deşi se numeşte Muzeul Naţional de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume greceşti autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o realizare a Societăţii de Istorie şi Etnologie a Greciei. La copilul din dreapta, remarcabile sunt încălţările.

 Foto reporter  Foto reporter  Foto reporter


Ultima imagine nu aparţine Muzeului de Istorie. Este una a Atenei moderne, vizavi de Muzeu, la circa 100 de metri de Piaţa Syntagma, deci de Parlament. Starea prelatei arată vechimea ultimei „retuşări”.
 Foto reporter

 

 

 

Clic aici pentru evenimentele anului 2016
Clic aici pentru evenimentele anului 2015
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2014
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2014
Clic aici pentru evenimentele din anul 2013
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2012
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 2, 2011
Clic aici pentru evenimentele din semestrul 1, 2011
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2010
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2010
Clic aici pentru evenimentele din noiembrie-decembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din octombrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din august-septembrie 2009
Clic aici pentru evenimentele din ianuarie-iulie 2009
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2008
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 4, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 3, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 2, 2007
Clic aici pentru evenimentele din trimestrul 1, 2007
Clic aici pentru evenimentele din august-decembrie 2006
Evenimentele lunii iulie 2006
Clic aici pentru evenimente mai vechi