EVENIMENTE

EVENIMENTE

IULIE 2006

26 iulie 2006

Galeria KronArt

Plecat din Braşov, unde au fost elev la liceul Şaguna, ajuns profesor de limba română prin şcolile Bucureştiului, Octavian Soviany a revenit în Braşov pentru a-şi prezenta realizările sale din ultima perioadă, materializate prin câteva cărţi. Fără lectura textelor, bineînţeles că orice opinie ar fi hazardantă, aşa că este doar o presupunere ideea că un periplu asemănător a avut loc şi în evoluţia literară a autorului, presupunere ce pleacă de la declaraţiile sale şi, oarecum, susţinute de titlurile unora dintre cărţi. Prima, intitulată „Textualism, postmodernism, apocaliptic” îi prilejuieşte autorului o declaraţie de intenţii, pe cât de şocantă, pe atât de dezamăgitoare: postmodernismul îl enervează, pentru că este un termen prea liniştitor, motiv pentru care a inventat „apocalipticul”, adică ceva ce ar trebui să ne producă nelinişti. E drept că unele persoane sunt mai neliniştite de la natură, dar nu cunosc pe nimeni care să-şi dorească aşa ceva. „Apocalipticul, după ce nimiceşte totul, se nimiceşte şi pe sine, creând astfel posibilitatea unui nou început”. Atitudinea de revoluţionar radical este mai clar exprimată aici decât ar fi reuşit s-o facă cei mai nihilişti dintre nihilişti. După un intermezzo prin Arcadia, dar nu cea legendară – ţinut al vieţii idilice, patriarhale – ci pe la Spitalul 9 din Bucureşti, ironic numit astfel în volumul intitulat „Scrisori din Arcadia”, de unde ne asigură că lumea se vede mai bine, autorul pare să revină la atitudini mai „umaniste”. Dovadă este una dintre declaraţiile sale finale: ”Nu scriem de dragul de a scrie cărţi. Scriem pentru că avem ceva de spus şi pentru că probabil şi alţii au nevoie de ce le spunem noi, aşa cum şi noi avem nevoie de ce ne spun alţii.” Pentru această afirmaţie îl iert de toate păcatele. Dorinţa de comunicare abia întrevăzută până acum şi mascată de teribilism, de data aceasta este clar afirmată. Am mai reţinut din declaraţiile lui Octavian Soviany: „Literatura nu este ruptă de viaţă. Literatura este viaţă. Pe cei care scriu îi ajută să se găsească pe ei înşişi.” Analiză literară, roman, poezie, chiar teatru, au fost tot atâtea încercări de a spune ceva. S-au recitat şi câteva versuri bune, evident prea puţin pentru a ne putea forma o opinie completă, dar suficient pentru a ne da seama că autorul într-adevăr are ceva de spus, dar şi de aflat, în special în direcţia comunicării.

Manifestarea a strâns laolaltă pe câţiva dintre braşovenii interesaţi de cultură.

21 Iulie 2006

Nu se poate spune că Braşovul nu are o viaţă culturală intensă. Dacă alaltăieri, 19 iulie, au avut loc două evenimente simultane, sacrificarea unuia dintre ele fiind obligatorie, astăzi au fost programate alte două evenimente. De data aceasta, însă, distanţa de o oră şi doua-trei sute de metri dintre ele ne-a permis să participăm la ambele, ce-i drept cu o regretabilă grabă în dauna primului. Din punctul nostru de vedere, programarea inversă ar fi fost mai avantajoasă. De ce? Aflăm de la Veronica Bodea Tatulea, director al Muzeului de Artă Braşov.

Biblioteca judeţeana „George Bariţiu”, ora 13

Expoziţie de pictură Letiţia Oprişan

S-a născut în 27 martie 1937, a absolvit Academia de Arte Frumoase “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti la secţia pictură în 1967, iar din 1975 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

A prezentat Veronica Bodea Tatulea, director la Muzeul de Artă Braşov.

„De multe ori este ciudată soarta unor expoziţii care, oferindu-se publicului în condiţii deseori precare, impresionează totuşi prin forţa creaţiei. Picturile Letiţiei Oprişan, care ne privesc de la înălţimea pereţilor unei săli de lectură din bătrâna clădire a Bibliotecii judeţene din Braşov constituie un discurs argumentat cu patos convingător pentru culoare. Aşa cum aprecia criticul Octavian Barbossa, pictoriţa nu lucrează după model, natura oferindu-i mostre pe care însă intuiţia sa le prelucrează, desprinzându-se de elementul obiectiv, în favoarea unei bogăţii cromatice şi a unui spaţiu în care se formează imagini noi, care ne vorbesc despre lumea din interiorul lucrurilor. Dominată de apetitul pentru culoare, artista nu o interpretează doar ca o sursă de senzaţii, ci o subordonează unei expresii spirituale, unui univers ideatic de mare forţă. O paletă exuberantă, dominată de culori calde, compoziţii organizate in planuri mari, cu suprafeţe de culoare de o materialitate saturată, sunt caracteristicile unei picturi de expresivitate expresionistă.

Totdeauna interesată de construcţia formei de raportul elementelor pe suprafaţa pânzei, atrasă constant de plasticitatea semnelor, pictoriţa explorează simultan polivalenţa mijloacelor unui grafician cu inepuizabile resurse imaginative. Probă de gust, de pondere temperamentală şi de sinceritate a raportării la motivele care-i alimentează efortul pictural, arta Letiţiei Oprişan comunica o siguranţă si un profesionalism fără greş. Cromatica este vibrată metodic, iar linia este solicitată cu dexteritate în marcarea unor repere tonale de contur pe trasee ritmate cu hotărâre. Cu toate că din punct de vedere plastic creaţiile artistei stau sub semnul tensiunii şi intensităţii ce ţin de matricea stilistică a expresionismului, pictura sa nu e străină de rafinamente şi vituozităţi în utilizarea culorii şi senzaţia de cultivare a unei expresii brute, directe, mărturisitoare de zbucium lăuntric este atenuată de echilibrul interior al fiecărei compoziţii. Nimic nu se structurează ferm şi definitiv, totul este în geneză, în devenire, dar efortul nu este nefinalizat, el este doar subînţeles ca o reflectare a tumultului lăuntric al unui artist care-şi caută propria definire spirituală. Există la artistă o ordine interioară şi o răbdare în faţa pânzei prin care găseşte nuanţele şi modulările în măsură să dea profunzimea expresiei. Pare că artista a lucrat atât spre desfătarea privitorului, cât mai ales a sa însăşi, atentă la asigurarea unei cât mai depline conformităţi cu sinele şi la perfecţionarea unui meşteşug care să-i permită să nu dea din mâinile sale decât lucruri bine făcute. Aparent neliniştită, pictura Letiţiei Oprişan ascunde în fapt un calm şi un echilibru izvorâte din conştiinţa frumuseţii lumii înconjurătoare, din care artista ştie să desprindă mici fragmente şi să ni le ofere cu generozitate.”

Muzeul de Arta, ora 14.

Vernisajul expoziţiei de pictură Katja Amabili – Italia

După explozia de culoare aşternută profesional pe pânză pe care am admirat-o la expoziţia precedentă, amestecul de culori de aici a lăsat publicul – oricum nu prea numeros - în derută. Veronica Bodea Tatulea ne explică:

„Fidel publicului său, Muzeul de Artă Braşov a încercat de-a lungul anilor să-l ţină la curent cu cea ce se întâmplă în plastica europeană, pentru a avea, printre altele, termen de comparaţie faţă de ceea ce înseamnă arta plastică românească. De aceasta dată, organizatorii au propus un experiment, supunând aprecierii unui public cât de cât avizat creaţia unei artiste din Italia, ţara artelor, pictoriţa cu mare succes la public, fapt atestat de nenumăratele expoziţii din care a vândut cu succes picturile sale. Credincioasă unor subiecte şi unei anumite maniere de a aşterne acrilul pe pânză, Katja Amabili produce în serie tablouri care dezvăluie o stare de beatitudine în faţa naturii, fără inerentele momente de îndoială prin care trec majoritatea creatorilor. Dânsa şi-a asumat responsabilitatea de a se numi pictor, dar privitorul avizat poate fi cuprins de îndoială privind credibilitatea demersului artistic al Katjiei. Nici o clipă nu avem impresia de a fi în prezenţa unui practician, a unui spirit dinamic, neîncrezător în capacitatea de a spune tot ceea ce a voit şi dornic de a relua lucrul mereu cu alte mijloace. Pensulând visătoare pe pânză, neinteresată de fidelitatea faţă de detalii şi forme, autoarea se abate asupra lucrării şi o inundă cu straturi transparente şi inegale de culoare fluidă ce spală rigoarea umanizând-o prin sentiment, prin căldura unui suflet lipsit de frământări existenţiale. Criticul italian Valerio Grimaldi spune în catalogul „Visioni e ogetti della memoria” că „picturile Katjei Amabile reprezintă în sinteză o incursiune în inima naturii şi a lucrurilor, cărora le răpeşte cea mai intimă şi indescifrabilă esenţă şi o readuce la suprafaţă ca obiect ale memoriei. Urmele sale se pierd în pragul unui sătuc antic, la vederea unei bărci singuratice şi fără vele ... Delicată şi încărcată de lirism, pictura sa e ţesută dintr-o poezie autentică şi de neuitat, e bogată în emoţii intense aflate între amintire şi dulceaţa secretă a zilei de azi”. Ca şi noi, criticul italian a sesizat caracteristica esenţială a picturilor Katjei, ferindu-se să facă aprecieri asupra profesionalismului şi, în cele din urmă chiar a talentului ei. Avem în faţa noastră producţia unui temperament de un lirism viguros, cuprins de o mare nevoie de dăruire şi care este depăşit în elanurile sale de un categoric amatorism. Amestecurile delicate de culori nu sunt „rafinate evocări lirice”, ci sunt simpliste redări ale emoţiilor trăite în faţa peisajelor, nostalgice încercări de a trece de la a vrea la a putea. Nu ştiu dacă peisajele în faţa cărora s-a oprit Katja Amabili aveau densitatea, căldura şi farmecul la care încearcă pictoriţa să ne facă părtaşi, dar mi-e teamă să merg pe urmele artistei, ca să nu fiu dezamăgită de realitate. Lucrările sale, care aparţin cu siguranţă lumii impresioniste, dau totuşi o impresie tonică, pozitivă privitorului, înşirate pe simezele expoziţiei sub genericul Anotimpuri (ale vieţii, ale dansului, ale muzicii, ale gustului, etc.) au categoric o putere de fascinaţie care provine chiar din diletantismul entuziast cu care au fost create. Şi în fond este inutilă atâta analiză de vreme ce tablourile ei au priză la public şi se cumpără, este un semn că ele corespund unui anumit nivel de gust şi că în fond spectatorii săi ştiu să deceleze ceea ce există întotdeauna valoros în creaţia unui artist. Absolut netimorată de „aura capodoperelor”, Katja Amabili aduce la Braşov reflexul unei lumi bazată pe oarecare automulţumire, care încearcă să ignore enigmatica şi neliniştitoarea realitate. Senzaţia că trecem prin faţa unor mici ferestre spre lumină justifică în ultimă instanţă demersul expoziţional al Muzeului de Artă Braşov, care aşa cum am mai spus are ca program, printre altele, informarea publicului său credincios asupra „stării artelor plastice” în lume.”

Veronica Bodea Tatulea

Director – Muzeul de Artă Braşov

19 Iulie 2006

Aula Universităţii, sala bibliotecii

Lansarea cărţii „Eseuri jurnalistice” de Alexandru Munteanu, Editura Pastel, 2006.

Manifestarea a fost deschisă de doamna Angela Repanovici, director al Bibliotecii Universitare.

A prezentat profesor Ion Topolog Popescu.

Au vorbit:

- - Gabriela Daraban, directorul editurii Pastel

- - Doru Munteanu, preşedintele filialei Braşov a Uniunii scriitorilor

Mesajul domnului Andrei Bodiu a fost citit de Gabriela Daraban

In încheiere, autorul a mulţumit celor care au făcut posibilă apariţia cărţii.

19 iulie 2006

Muzeul de artă Braşov

Eveniment simultan: vernisaj şi lansare de carte, ambele prilejuite de oaspeţi din Bucureşti.

Vernisajul aparţine sculptorului în lemn Constantin Rădulescu.

Din partea Muzeului, a prezentat Veronica Bodea Tatulea. Din speech-ul domniei sale extragem următoarele:

„Orice lucru ieşit din mintea şi mâinile omului este o oglindire a sufletului său. Reprezentant privilegiat al umanităţii, artistul îşi creează universul său, propria sa versiune despre Univers, izvorâtă din instinct şi fără a teoretiza obligatoriu. Condus de o puternică voinţă de a construi, Constantin Rădulescu este un creator cuprins de beatitudinea contemplării unui material preţios care este lemnul, pe care-l ascultă cu privirea în primul rând, pentru a se supune la imperativele sale, la infinitele sale sugestii. Admiţând ca în actul elaborării imaginii artistul nu face pe de o parte decât să dezvolte ceea ce materia în lucru conţine în mod virtual, subînţelegem şi faptul că supunându-se imperativelor meterialului îi dictează însă voinţa sa izvorâtă din straturile secrete ale fiinţei şi care îşi pune amprenta implacabil pe imaginea artistică. Respectând legile obiective ale lucrului, modurile de tratare impuse de natura materialului, care-i limitează elanurile subiective, Constantin Rădulescu simte lemnul în toate ale lui, în intimitatea sa materială, acţionând asupra lui cu o gamă largă de mijloace, cu hotărâre, dar nu cu violenţă, mai degrabă cu senzualitate şi tandreţe, punându-i în valoare palpabilitatea fibroasă. Cu toate că este autodidact, sculptorul şi-a însuşit un profesionalism temeinic în ceea ce priveşte execuţia tehnică, conştient că în actul comunicării cu publicul există o exigenţă a perfecţiunii pe care orice artist adevărat o respectă. Sculpturile sale creează un spaţiu artistic, o lume omogenă în care obiectele aparţin aceleaşi confrerii, forme de o intensă plasticitate care-şi revendică obârşia atât din tradiţia populară, cât şi din tendinţele artei contemporane. Efortul fizic al sculptorului e similar cu cel al tăietorilor de păduri sau al lucrătorilor ce sapă pământul. Sculptorul nu caută, ci găseşte forma adecvată înlăturând tot ce-i de prisos şi dezgolind în faţa privirilor noastre uimite esenţa care zăcea ascunsă în masa informă de la început. Recunoscând acurateţea finisării formale, modelajul reductiv şi unduitor, convingătoare sculptural, apreciem lumea formelor lui Constantin Rădulescu ca un loc în care domină un climat al comuniunii bazat pe conlucrarea omului cu natura şi unde intuim că ceea ce se află în spatele copacului este mai important decât copacul însuşi.”

Lansarea de carte este datorată poetului George Tei. Este de fapt un pseudonim. Numele real este Ion Gheorghe, dar cum acest nume era deja cunoscut în lumea culturală românească, i s-a sugerat să-şi aleagă un pseudonim, ceea ce a şi făcut. Tei de la cartierul în care locuieşte, iar George pentru că sună mai occidental. (Gheorghe Tei ar fi sunat chiar mai bine, dar aceasta este o opinie personala.) Cartea se numeşte „Bolnav de timp”, şi este una de poezie, majoritatea rondeluri.

Surpriza a venit din partea actorilor Cristina Deleanu şi Eugen Cristea, care au recitat din poeziile autorului.

Aşa cum era de aşteptat, prestaţia actoricească a fost gustată din plin de către public, din păcate prea puţin numeros, semn că informaţia culturală circulă cu dificultate in Braşov.

Iulie 2006

Muzeul de arta Braşov

Expoziţie colectiva Mihai Bara, Theodora Pica, Emilio Pica

Teodora Pica, Mihai Bara, Emilio Pica

Motivele care reunesc pe simezele aceleaşi expoziţii lucrările unor artişti, sunt de multe ori subiective, ca în cazul de faţă, când avem de-a face cu un tată, o fiică şi un prieten. Artiştii Pica, tată şi fiică au în creaţia lor mai puţine puncte comune decât Teodora Pica şi Mihai Bara, foşti colegi, formaţi se pare la aceeaşi şcoală. Zona de interes a Teodorei evoluează spre o treptată abandonare a interpretărilor tradiţionale, cu precădere impresioniste, unde peisajul constituie un simplu pretext în surprinderea vibraţiilor veşnic schimbătoare ale lumii, spre o receptare a fenomenului ca esenţă, abandonând reflectarea pasivă şi implicându-se instinctiv într-o reprezentare interpretată, expresivă şi poetică a realităţii. În peisajele sale, forma devine un atribut al culorii, o modalitate de existenţă, de comunicare şi de receptare a acesteia. În tablourile sale, materia picturală are o consistenţă severă, planurile peisajelor sau naturilor statice concentrează lumina în câteva puncte de forţă, zonele de lumină şi umbră fiind despărţite clar, fără treceri gradate, evidenţiind tuşele pline de nerv în care este aşezată materia colorată. Aceste tuşe, libere, cu aparentă dezinvoltură, ascund un îndelungat exerciţiu de atelier, o severă disciplină a elaborării, artista nefiind dominată de discursul interior al sensibilităţii proprii, ci fiind dimpotrivă preocupată să aleagă motivele, să le redistribuie şi să le interpreteze, impunându-le un alt „modus vivendi”, conform realităţii universului său plastic.

Recunoscând în tablourile lui Mihai Bara aceeaşi ascendenţă formativă, spectatorul desluşeşte însă preocuparea aproape obsesivă a artistului de a concilia două impulsuri contrare, cel către expresia violentă, înzestrată cu puterea de şoc a strigătului şi impulsul spre armonie şi unitate. Stăpânind fără cusur tehnica reprezentării, pictorul pare să lucreze în acelaşi timp sub presiunea unui temperament ardent, ale cărui energii se străduiesc mereu să le îndrume calea solidităţii structurii plastice, într-o încercare de a disciplina materia, de a o înzestra cu un limbaj formal suplu şi clar articulat. Senzaţia de nelinişte, de nerăbdare în transpunerea imediată a sugestiilor imaginare este obţinută printr-o materie fluctuantă, pasta abundentă este depusă însă cu un control permanent al gestului. Cromatica sa explodează, prin folosirea tonului pus la o maximă intensitate, într-o concepţie care conferă monumentalitate compoziţiei lor şi îngăduie alunecări pronunţate spre abstract.

Este lesne de remarcat că cei doi artişti sunt uniţi sub semnul disciplinei unei şcoli de belle arte care i-a învăţat aplicarea severă a procedeelor tehnice şi cu viziunea unei superioare sinteze între sensibilitate şi inovaţie perpetuă. Cel de-al treilea expozant, Emilio Pica, descendent al unei familii de iconari şi tatăl Teodorei, cucereşte prin acurateţea execuţiei şi siguranţa meşteşugului. Stilul său pune baza în primul rând pe înregistrarea obiectivă a aspectelor lumii văzute. Picturile sale dezvăluie spectatorului o fire meditativă, degajând un lirism cald, o dragoste neascunsă pentru natură. Cu o probitate de meşteşug remarcabilă pictorul oferă privirii lucrări care se impun prin sobrietatea şi delicateţea lor cromatică, farmecul dat de spontaneitatea observaţiei îmbinându-se cu un meşteşug care dovedeşte că şi-a exersat ochiul stând sub influenţa unei subtile obsesii a figurativului, ochiul său este înviorat de culorile crude şi totuşi rafinate, fiind mereu în căutarea unei lumi familiare pe care s-o redea fără ezitări sau nelinişti, mergând întotdeauna drept la ţintă. Emilio Pica cultivă în lucrările sale credibilitatea şi sugestivitatea, ceea ce îi conferă o mare putere de impresionare directă a spectatorului, care este cu totul convins că imaginile oferite privirii, indiferent că ele decurg dintr-un proces al observării sau al rememorării. În ansamblu se poate afirma că avem de-a face cu o simplitate eficientă a comunicării în ansamblul expoziţiei, bazată pe sintetismul mijloacelor de reprezentare picturală şi pe siguranţa dozării accentelor. Îndrăzneala deciziei de a expune împreună izvorâtă din nevoia de exprimare directă, liberă, spontană, a dus în mod fericit la o „spunere” cursivă, fără poticniri sau crispări, în care tensiunile expresiei plastice se subordonează unei generozităţi de largă şi cordială cuprindere. Fiecare din cei trei artişti îşi prezintă universul creativ în tablouri care sunt obiecte artistice în sine şi care chiar dacă se influenţează unele pe altele au în acelaşi timp o remarcabilă individualitate, dezvăluind privitorului întreaga emanaţie subiectivă ce se stabileşte între artist şi ambianţa căreia acesta îi datorează inspiraţia.

Veronica BODEA TATULEA

Muzeul de Artă Braşov

Joi, 13 iulie 2006

La librăria Ralu din Braşov, strada Republicii 54, a avut loc lansarea cărţii „Trupul ştie mai mult” de Gheorghe Craciun, editat la „Paralela 45”. Au vorbit Lucian Pricop (editor), Paul Cernat, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu şi Alexandru Muşina.

Conform uzanţelor, autorul a oferit autografe.

Sâmbătă, 1 iulie 2006

La Sfântu Gheorghe a avut loc o manifestare culturală complexă ce a cuprins:

- - dezvelirea unui monument;

- - lansarea unor cărţi;

- - prezentarea buletinului Ligii Cultural-creştine „Andrei Saguna”;

- - o vizită la Arini.

Monumentul a fost ridicat pe locul unde a funcţionat „ASOCIATIUNEA TRANSILVANA PENTRU LITERATURA ROMANA SI CULTURA POPORULUI ROMAN – „ASTRA” DEPARTAMENTU CENTRAL SFANTU GHEORGHE”

Conform tradiţiei, un sobor de preoţi a sfinţit monumentul, după care vorbitorii au subliniat importanţa prezentă a evenimentului, ca şi a tradiţiilor culturale ale românilor din aceste locuri.

O însufleţire cu totul specială a venit din partea corului din Întorsura Buzăului, condus de o entuziastă dirijoare.

Ploaia continuă nu numai că nu a alungat pe nimeni, dar parcă a dat mai multă încărcătură simbolică evenimentului.

In continuare, manifestarea s-a mutat la Muzeul Spiritualităţii Române, deschis în subsolul bisericii ortodoxe din localitate. Muzeul însuşi merită o deosebită atenţie.

Aici s-au lansat cărţile a trei autori:

- - Ionel Simota cu „Turnul tăcerii” şi „La poalele ochilor tai”, ambele de poezie;

- - Dumitru Panaite – „Aripi de lumină”, de asemenea de poezie;

- - Ion Longin Popescu – „O insulă a şerpilor în centrul României”.

A urmat vizita la Araci. De ce Araci? La prima vedere, pentru că este o localitate vecină cu cea în care slujeşte preotul Dumitru Panaite, autorul celei de a doua cărţi. Da, acest poet este preot. Sau invers! Vă puteţi întreba atunci „ce profesiune are primul autor?” Ei bine, este poliţist! Dacă însă vă imaginaţi că poezia lui este mai puţin bună, aflaţi că vă înşelaţi. Vă asigur că mulţi poeţi cunoscuţi şi-ar fi dorit să aibă măcar o parte din talentul lui. Cel de al treilea nu este necesar să fie prezentat; el este deja cunoscut ca ziarist.

Asta a fost deci prima vedere. La a doua, Araci este o localitate în care oamenii şi-au amintit că aici s-au născut câţiva prunci ce şi-au înscris numele printre oamenii celebri ai României. Romulus Cioflec, în casa memorială a căruia a avut loc manifestarea noastră, a fost unul dintre ei. Mai există mitropolitul Nicolae Colan, şi alţii. Credeam, până să vizitez localitatea, că Cioflec a fost o familie bogată, pentru că există mai mulţi purtători ai acestui nume în elita culturală românească antebelică. Am constatat cu surprindere că muzeul se află într-o casă modestă, iar cunoscătorii mi-au confirmat că, într-adevăr, familia Cioflec era una cât se poate de modestă. Vrednicia lor a fost cea care i-a făcut celebri. Si am întrebat atunci: „dacă regimul <<de tristă amintire>>, aşa cum era definit nu demult regimul „burghezo-moşieresc”, adică cel de dinainte de 23 August 1944, a facilitat asemenea evoluţii, ce s-a întâmplat în timpul <<anilor glorioşi>> ai regimului de jalnică amintire care a urmat?” Cum întrebarea a fost interpretată ca o glumă, am fost imediat adus la realitate, adică la problemele actuale ale localităţii, un sat în care românii şi maghiarii încercaseră - fie şi într-o prea mică măsură - să convieţuiască, dar acum se străduiesc să supravieţuiască în faţa exodului etnic al unor conaţionali mai viguroşi.

Cam atât despre activitatea culturală româneasca actuală. Urmează un concert cu muzica de Vanghelis, nu se ştie încă unde şi când.

Clic aici pentru evenimente mai vechi