even08

Duminică, 29 iunie 2008 – Filarmonica Braşov
Festivalul Internaţional al Muzicii de Cameră

Să nu credeţi niciodată că ceva se termină atunci când vi se spune. Chiar şi cutremurele au replici, iar interesul pentru fotbal, spre exemplu, n-a scăzut cu nimic după fluierul final al arbitrului la Campionatul European, pentru că bucuria suporterilor Spaniei abia începuse. Ei bine, nici muzica nu a tăcut după închiderea stagiunii. Dimpotrivă, în formaţiuni mai mici, artiştii găsesc posibilitatea să-şi exprime preocupările personale, iniţiativele individuale au mai mult spaţiu de desfăşurare etc. O fi vacanţă, nimic de zis, dar întrebarea „Ce faci în vacanţă?” este cu mult mai frecventă decât „Ce faci la serviciu?”. (În ceea ce mă priveşte, nimeni nu mi-a pus vreodată a doua întrebare.) Acum e cazul să închid acest preambul. (Oare?)

Ce s-a închis ştiţi: stagiunea 2007-2008 a Orchestrei Simfonice, care a marcat 130 de ani de existenţă a Filarmonicii. Amintim că primul concert a avut loc la 6 mai 1878. Ce s-a deschis? A treizeci şi şasea ediţie a Festivalului Internaţional al Muzicii de Cameră.

Primul spectacol a avut loc în curtea interioară (acoperită) a Primăriei. În ciuda unui zgomot de fond produs de o instalaţie ce nu s-au îndurat s-o oprească, zgomot ce survenea din când în când, acustica a fost incomparabil mai bună decât cea „de toate zilele”, amintindu-ne că Filarmonică nu are o sală adecvată.

Dar, să intrăm în subiect, adică în program:
- Tomaso Albinoni – Adagio
- Antonio Vivaldi – Concert în si minor, nr. 9
- Piotr Ilici Ceaikovski – Andante cantabile
- Astor Piazzolla – Escualo
- Georges Bizet – Rodion Şcedrin – Suita „Carmen”

Interpreţi:
- Orchestra de Cameră a Filarmonicii Braşov
- Dirijor: Ilarion Ionescu-Galaţi
- Solist: Marin Cazacu – violoncel

Venit din Bucureşti, unde este solist concertist al Filarmonicii „George Enescu”, Marin Cazacu este într-adevăr un mare maestru. Dacă Vivaldi ar fi plăcut şi într-o interpretare mai modestă, violoncelul lui Marin Cazacu a reuşit să cucerească publicul, oferindu-i un Piazzolla de înaltă clasă, ceea ce nu mai este la îndemâna oricui.

Dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi nu s-a lăsat mai prejos şi - în ciuda celor 70 de ani, pe care i-a aniversat de curând – ne-a delectat cu o tinerească şi modernă interpretare a Suitei „Carmen” de Bizet - Scedrin. Cinci percuţionişti au însoţit orchestra de coarde, fiecare dintre ei fiind un adevărat om-orchestră. Înconjuraţi de o sumedenie de instrumente care de care mai ciudate, împreună cu linia melodica susţinută de corzi, au sugerat aproape întreaga desfăşurare a operei originale.

Şi Festivalul abia a început. Mâine cântă Gabriel Croitoru la vioara Guarnerius a lui George Enescu. Joi este rândul lui Alexandru Tomescu, la Stradivarius-ul lui Ion Voicu. Nu este locul să afişez întreg programul de şapte zile al Festivalului şi îi rog pe cei ce nu i-am menţionat să mă ierte. O voi face cu ocazia spectacolelor la care voi putea să particip. Aş dori la toate, dar nu este posibil. De aceea, oricine doreşte să trimită o relatare este binevenit. Nu pot însă să nu remarc prezenţa în ultima zi, sâmbătă 5 iulie, a Corului Naţional de Cameră „Madrigal”, cu cei 45 de ani de activitate artistică, începută la Braşov în anul 1963.

Vineri, 27 iunie 2008 – Librăria OKIAN

Este intitulată Jocuri temporale – Pe marginea unei călătorii în Ţinutul Buzăului şi aparţine doamnelor Ioana Daia şi Gabriela Leonida, ambele de profesiune antropolog. Precizarea profesiunii este necesară pentru că dă o explicaţie asupra conţinutului expoziţiei, altfel, existând, nu riscul, ci certitudinea unor aprecieri greşite. De altfel, şi titlul este impropriu, pentru că nu este vorba despre o călătorie, în sensul unei excursii, ci de mai multe „ieşiri pe teren în 2007 ca parte a unui proiect iniţiat de Centrul Geomedia de la Universitatea Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul de Geologie (Ţinuturile României – Ţinutul Buzăului. Patrimoniul cultural şi natural – suport în dezvoltarea durabilă)”. Am extras din prezentarea oferită de expozante.

Sunt necesare, de asemenea, şi alte explicaţii, pentru a depăşi şocul primei impresii: fotografii alb-negru de mici dimensiuni, majoritatea neclare, sugerând un fotograf începător fără cunoştinţe de compoziţie şi fără experienţa traducerii culorilor din realitate în nuanţe de gri. Cu alte cuvinte, Tinutul Buzaului

nici urmă de interpretare artistică, şi încă într-un domeniu atât de pretenţios ca cel al fotografiei alt-negru. Subiectul unora dintre ele ne sugerează totuşi supoziţia existenţei unei sensibilităţi deosebite. Una dintre ele ne-a atras în mod deosebit atenţia: o bătrână ce se fotografiază mândră în faţa portretului fiului (sau nepotului), portret pus la loc de cinste pe perete şi decorat cu tradiţionalul ştergar. Întreaga expoziţie are un aer vetust. Cu greu găseşti două rame la fel, toate fiind parcă culese de la vechituri. Începem să intuim că în spate se ascunde altceva, ce încă nu am sesizat.

O primă explicaţie vine de la albumul ce însoţeşte expoziţia. Marea majoritate a fotografiilor expuse pe simeze se găsesc aici în variantă color, de data aceasta bine executate cel puţin din punct de vedere tehnic. Fotografiile alternează cu extrase din interviurile realizate de autoare pe teren, de fapt scopul principal al cercetării. Acestea sunt atât amuzante cât şi interesante, având capacitatea de a reflecta nivelul conectării localnicilor la contemporaneitate.

Din acest moment, judecăm expoziţia în alţi termeni şi simţim nevoia a şi mai multor explicaţii. Ele au venit la vernisaj prin declaraţiile uneia dintre expozante, Ioana Daia, a doua fiind plecată din ţară. Aflăm astfel că atmosfera vetustă a fost intenţionată, din dorinţa de a reda atmosfera spaţiului rural cercetat, fotografiile alb-negru şi ramele rudimentare având tocmai acest scop. Din păcate, efectul nu este cel scontat, în primul rând datorită conţinutului relativ intelectualist al compoziţiilor. Ceea ce rămâne şi trebuie apreciat este încărcătura sentimentală, responsabilă de dorinţa autoarelor de a ne împărtăşi bucuria constatărilor lor. Deşi antropologia nu este o profesiune tocmai artistică, vernisajul ne-a dezvăluit două autoare cu sensibilităţi artistice la cote înalte.

Se numeşte Jurnalul unui „vagabond” prin lume şi este semnată Costin Ştefan. Ea, cartea, are peste 450 de pagini. El, autorul, este bine făcut şi, mai ales, foarte înalt, ceea ce nu este de neglijat pentru un călător.

Nu are rost să-l căutăm printre membrii Uniunii Scriitorilor sau alte organizaţii similare, fiindcă aflăm încă din prefaţă că autorul nu are asemenea pretenţii. El este doar un om care vrea să comunice cu alţii, să împărtăşească şi altora din experienţa sa de turist. Da, aşa după cum bănuieşte oricine, nu este nici pe departe „un vagabond”. Este inginer şi – de câtva timp – un om de afaceri prosper. Cât de prosper? Atât cât să-şi permită câte o săptămână pe lună - eventual două – în Asia de sud-est, America de Sud, Africa etc. Pe cele mai banale, ca America de Nord sau Europa nici nu le mai menţionează. Pe acolo merge între timp. Ei, hai, nu fiţi invidioşi!. Vă cred că nu puteţi, dar măcar încercaţi!

Nu am apucat să citesc toată cartea, dar am parcurs primele aproape 200 de pagini într-o suflare. Stilul este alert, deşi nu ştiu dacă am voie să-l numesc stil, cel puţin din punct de vedere strict literar, dar s-ar putea să devină. Este transcrierea unui jurnal de călătorie, înregistrat în timp real pe blog, adică pe Internet, unde autorul se afla în corespondenţă cu prietenii săi, pe care îi informa aproape zilnic despre peregrinările sale prin lume. De altfel, conform declaraţiilor sale, ei, prietenii, sunt cei ce l-au îndemnat să scoată o carte cu acest conţinut. Acum, întrebările se transferă asupra prietenilor.

Şi dacă stilul despre care vorbeam nu este unul recunoscut de către oficialităţile literare, înseamnă că nu există, nu-i aşa? Aşa o fi, dar vă asigur că este plăcut. Costin Ştefan este o persoană educată şi informaţiile furnizate de el merită toată atenţia noastră. Are şi poze, din păcate de foarte slabă calitate, ceea ce este de neînţeles la câţi bani se află în joc.

Concertul de închidere a stagiunii 2007-2008 a fost un recital instrumental susţinut de Raluca Gheorghiu la pian, Sorin Micula la oboi, Sorin Ionel Pârlea la clarinet şi Mihai Mărunţelu la fagot.

Programul a cuprins:
- F. Pulenc – Sonată pentru oboi şi pian p.I
- C. Saint-Saens – Sonată pentru fagot şi pian
- L. Lovireglio – Variaţiuni pentru clarinet şi pian pe teme din opera „Traviata” de G. Verdi
- A. Gianpieri – Carnaval la Venezia, Capriciu pentru clarinet şi pian
- L. van Beethoven – Trio pentru oboi, clarinet şi fagot.

Raluca Gheorghiu este absolventă a Facultăţii de Muzică din Braşov, iar în prezent, în paralel cu activitatea pedagogică, colaborează cu Opera Braşov, ca pianist corepetitor de balet.

Sorin Micula este absolvent al Facultăţii de Muzică din Universitatea de Vest Timişoara. Are numeroase colaborări cu Filarmonica de Stat din Timişoara, Opera Naţională Timişoara, ca şi cu numeroase alte instituţii muzicale din ţară, dar şi din Bari, Salerno, Salzburg sau Köln.

Sorin Ionel Pârlea, deşi s-a născut în Craiova, a urmat Facultatea de Muzică din Braşov Acum este solist instrumentist al Operei Braşov.

Mihai Mărunţelu este absolvent al Facultăţii de Muzică de la Universitatea „Transilvania” Braşov. Colaborează cu Orchestrele Filarmonicilor din Braşov, Sibiu şi Râmnicul Vâlcea, ca şi cu Orchestra Facultăţii de Muzică Braşov, cu care susţine numeroase turnee.

De data aceasta, spaţiul a fost neîncăpător pentru publicul amator de muzică de bună calitate, iar tinerii interpreţi şi-au îndeplinit cu succes obiectivul.

Dacă pe baritonul Valentin Marele îl cunoaştem ca solist al Operei din Braşov, pe Pataki Àdorjan îl cunosc mai bine clujenii, fiind solist al Operei Maghiare din această localitate. Emilia Manoleanu este din Bucureşti, elevă a celebrei profesoare Emilia Petrescu şi este considerată una dintre cele mai bune voci în genul pretenţios al liedului, interpretând cu predilecţie oratorii, mise, cantate şi, evident, lieduri. Toţi trei au fost excelenţi.

Sărbătoritul serii a fost însă „Corul Bach”, care a aniversat 75 de ani de existenţă. Într-adevăr, înfiinţat în 1933 de către Victor Bickerich cu elevi ai gimnaziului Johannes Honterus şi membrii „Reuniunii de cântări Kronstaedter Maennergesangsverein”, el şi-a continuat menirea până în zilele noastre.

Acustica deosebită a Bisericii Negre a avut şi ea o contribuţie esenţială la realizarea unui moment muzical, pentru care cuvântul magnific nu este deplasat.

În faţa abuzului de adjective exagerate uzitate în lumea artelor, mă feresc să folosesc cuvinte mari. De data aceasta, însă, realitatea mă obligă să fac o excepţie: am avut parte de un moment muzical excepţional.

Un gând îmi bântuie totuşi mintea: este adevărat că, în decursul istoriei, Biserica Romano-catolică a avut o contribuţie primordială în dezvoltarea muzicii pe care, astăzi, o numim cultă, spre deosebire de Biserica Ortodoxă, care s-a închistat într-un orientalism rău interpretat ca tradiţionalism, cu efecte negative pe toate planurile. Cu timpul, chiar şi tradiţia occidentală a devenit anacronică, fapt sesizat de bisericile protestante din Statele Unite ale Americii, care – în stilul lor – au coborât ştacheta, acceptând, printre altele, orice fel de muzică. Mă întreb acum, între cele două extreme, nu ar putea exista o variantă decentă? Şi cred că Biserica Ortodoxă, care are acută nevoie de o împrospătare, ar putea accepta găzduirea unor manifestări culturale, inclusiv muzicale, făcând astfel un serviciu culturii şi, mai ales, făcându-şi sieşi un serviciu de care are imensă nevoie. Sunt convins că acest lucru se va întâmpla cândva. Cunoscând, însă clerul român actual, mă tem să nu fie prea târziu.

Program E. Grieg:
– Dans norvegian nr. 1, op. 35
– Concertul pentru pian şi orchestră în la minor, op. 16
– Suita Peer Gynt

A recitat actorul Mircea Andreescu de la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov

Deoarece, săptămâna viitoare, concertul de joi va avea loc în Piaţa Sfatului, acesta a fost ultimul desfăşurat în sală, în cadrul stagiunii 2007-2008 a Filarmonicii Braşov. Singurul regret este că s-a terminat. Bucuria este că s-a terminat frumos. La sfârşitul primei părţi a Concertului pentru pian a fost greu să respecţi cutuma şi să nu aplauzi. Pe tot parcursul pasajului de virtuozitate al pianistului, nu numai publicul, ci şi membrii orchestrei rămăseseră parcă înmărmuriţi. Horia Mihail a fost la mare înălţime, iar Concertul lui Grieg i s-a potrivit ca o mănuşă.

Deşi foarte tânăr, evoluţia sa este de-a dreptul impresionantă. După un turneu lung şi obositor împreună cu violonistul Alexandru Tomescu – proaspătul câştigător al concursului pentru vioara Stradivarius la care cântase Ion Voicu – turneu în care, pe lângă acompaniamentul violonistului, a interpretat partea de pian a patru sonate – două de Mozart şi două de Beethoven -, iată că acum, la două săptămâni după concertul de încheiere a turneului susţinut la Ateneul Român din Bucureşti, Horia Mihail revine la Braşov cu al treilea concert din această stagiune. Precizăm că este al treilea concert diferit, şi nu o repetare. Cele anterioare au fost Mozart KV 466, Concertul în Re major de Haydn şi Concertul nr. 3 de Beethoven. A fost pentru tânărul pianist o stagiune cu care puţini pianişti se pot mândri.

Dicţiunea lui Mircea Andreescu este departe de ceea ce a fost şi foarte departe de ceea ce ar fi trebuit să fie în Suita Peer Gynt, astfel încât prestaţia sa nu a completat fericit muzica lui Grieg, ci doar a poluat-o.

Scott Speck vine din Statele Unite ale Americii. Cel mai mare succes al său, despre care vorbeşte toată media, l-a înregistrat însă Scott Speck - foto

la Moscova cu Simfonia a V-a a lui Ceaikovski, ceea ce – trebuie să recunoaştem – nu este la îndemâna oricui. Mai este cunoscut în calitate de co-autor a unor lucrări de popularizare a muzicii: Classical Music for Dummies şi Opera for Dummies, traduse deja în 20 de limbi, ca şi Ballet for Dummies, lansată în 2003. În sală, am văzut relativ puţini „dummies”. Ca urmare, sala nu a fost arhiplină, ci doar atât cât trebuie pentru un spectacol decent pentru adevăraţii pasionaţi ai muzicii.

Au vorbit Daniel Nazare, din partea Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu”, şi Virgil Mihăilescu, din partea Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Braşov.

Eugen Moga a identificat, desenat şi prezentat 89 de troiţe din Şcheii Braşovului. Pentru unele dintre ele a făcut adevărate investigaţii, pentru care doar pasiunea şi perseverenţa i-au fost călăuze. În mod evident, el este un excelent desenator. După spusele sale, vocaţia şi-a descoperit-o din tinereţe, când schiţele sale ca elev şi student la biologie erau solicitate de colegi şi colege.

De multe ori m-am întrebat dacă talentul este o abilitate, într-un domeniu anume, sau este un har cu valenţe plenare, ce se poate manifesta într-o direcţie sau alta, eventual în mai multe, în funcţie de întâmplările din viaţa celui în cauză. Exemple se pot găsi în ambele variante, dar mai relevante mi se par cele din a doua categorie, din care face parte şi Eugen Moga. Teoretic, este profesor de biologie. Nimic nu l-a împiedicat, atunci când a vrut, să fie şi cascador. A făcut căţărări şi o mulţime de alte activităţi, dar mai presus de orice este un om pasionat de tot ceea ce face, fiindcă altfel nu se explică perseverenţa sa, şi este ataşat de valorile morale în care a crescut şi s-a format, Şcheiul fiind matca la care a revenit permanent.

Cartea este, înainte de orice, un document. Ea intră în patrimoniul cultural al Braşovului, atât pentru valoarea ei istorică, cât şi pentru cea artistică. Cartea lui Eugen Moga este şi o carte de suflet, aşa că va rămâne şi în sufletele noastre.

Nota comună a concertului a fost caracterul programatic al tuturor compoziţiilor. „Prometeu” este un balet cu semnificaţii filozofice. Eroul mitologic vine cu flacăra sa şi încearcă să dea sens, raţiune şi sensibilitate artistică unor creaturi ce trăiau până atunci haotic.

Programatismul din „Nopţi în grădinile Spaniei” este imagistic. Prima parte evocă grădinile califilor din Granada, a doua sugerează dansurile spaniole, iar a treia grădinile din Sierra de Cordoba.

Numele „Pastorala” dat celei de a VI-a simfonii a titanului ne scuteşte să explicăm conţinutul ei programatic. Natura, cu frumuseţile ei, l-a cucerit până şi pe compozitorul cel ursuz, preocupat doar de lucruri abstracte. Adevărul este că Beethoven obişnuia să facă plimbări îndelungate în mijlocul naturii, aşa că nu putea să-i lipsească din creaţie acest subiect.

Dirijorul Daisuke Soga este bine cunoscut publicului braşovean. Născut în Japonia în 1965, din 1998 a dirijat aproape toate orchestrele filarmonicile din România, iar colaborarea cu cea din Braşov este dintre cele mai fructuoase.

Pianistul Mihai Ungureanu este solist concertist al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova. A obţinut numeroase premii şi are multe înregistrări în ţară şi peste hotare.

Au vorbit lector universitar doctor Rodica Ilie şi conferenţiar universitar doctor Caius Dobrescu, de la Universitatea „Transilvania”.

Manifestarea a fost onorată de doamna Lucia Bunaciu, director onorific al Muzeului „Casa Mureşenilor”, care a amintit vechile legături dintre unele personalităţi din Braşov şi Iaşi, localitatea în care activează autoarea. Ioana Coşereanu este şef de secţie la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

În cele câteva cuvinte de final, autoarea a evocat amintirea mentorului său, Cezar Ivănescu.

Ineditul concertului a fost, bineînţeles, concertul lui Friedrich Gulda pentru violoncel si orchestră de suflători. Ineditul începe încă din titlu: fără instrumente de coarde. Violoncelul îşi este suficient sieşi. Totuşi, a mai fost un contrabas, precum şi o chitară clasică. Originalitatea, ce-i drept, nu i-a lipsit, ci doar creativitatea. Compoziţia este o alăturare a unui număr impresionant de stiluri, de la rock la evocarea idilică a peisajelor Austriei, de la jazz la country, chiar şi puţin menuet. Din nefericire, diferitele genuri amintite nu sintetizează într-un corpus superior, ci doar se înlănţuie fără o logică anume. Rezultatul este totuşi plăcut auzului, până la final. Aici, gusturile auditorului se despart. Din dorinţa unei încheieri apoteotice, stilul adoptat este cel al muzicii de circ. Imaginaţia noastră poate alege între cai frumos coafaţi, conduşi de călăreţi în cămăşi viu colorate, ce încalecă pe o parte şi descalecă imediat pe partea cealaltă, jongleri şi alţi artişti. Din când în când, ritmul se schimbă şi inima noastă tresare, de teamă că s-ar putea să sperie caii.

Aplauzele au fost din belşug. Cel care le-a meritat pe deplin, însă, a fost violoncelistul Anton Niculescu. Sarcina sa a fost deosebit de dificilă, concertul fiind prin natura lui dedicat unor virtuoşi ai instrumentului. Spre cinstea sa, Anton Niculescu s-a descurcat de minune.

Muzeul de Artă Braşov găzduieşte în perioada 28 mai – 29 iunie 2008 expoziţia de artă plastică Tabăra Internaţională Hajdúság – Ungaria, organizată în colaborare cu administraţia Taberei Internaţionale de Artă din regiunea Hajdú – Ungaria. Tabăra Internaţională de Artă din regiunea Hajdú a fost fondată în anul 1963, fiind înregistrată de UNESCO în 1968. În prezent, este cea mai veche tabără artistică din Ungaria. Funcţionează în oraşul Hajdúböszörmény (judeţul Hajdú-Bihar), situat în nord-estul Ungariei. Principalele sale obiective sunt încă de la înfiinţare: să ofere artiştilor prilejul de a se afirma, stabilirea unor legături strânse între artiştii din Ungaria şi artiştii din alte ţări, realizarea unor expoziţii care să popularizeze creaţiile artiştilor participanţi şi prezentarea artei europene contemporane în Ungaria. În fiecare an, în primele trei săptămâni din iulie, sunt invitaţi 22-25 de artişti, selectaţi prin prisma creaţiei şi a reputaţiei profesionale, care participă la atelierele de creaţie ale taberei. Majoritatea sunt pictori şi graficieni, dar în fiecare an sunt invitaţi şi câţiva designeri, fotografi şi sculptori. Constituită din donaţiile participanţilor, colecţia de artă contemporană a taberei reuneşte peste 600 de piese.

Expoziţia reuneşte o selecţie de lucrări reprezentativă pentru taberele de creaţie organizate în ultimii ani. Cele 60 de lucrări expuse (pictură şi grafică) aparţin unor artişti contemporani ce provin din peste 20 de ţări (Ungaria, România, Elveţia, Ucraina, Spania, Israel, Slovacia, Brazilia, Serbia, Japonia, Rusia, Germania, S.U.A., Slovenia, Chile, Scoţia, Suedia, China etc.), oferind astfel publicului vizitator prilejul de a surprinde panorama artei contemporane europene, dar şi un contact cu arta din spaţii îndepărtate şi exotice.

Au participat Ştefan Aranyosi, preşedintele Comisiei de Cultură din Consiliul Judeţean Braşov şi Ion Popescu-Topolog, director interimar la Centrul Cultural „Reduta”.

Iniţiativa vine de departe, mai exact din Franţa şi aparţine Ministrului Culturii şi Comunicării din această ţară. Aflată deja la a patra ediţie, ea îşi propune să atragă publicul în sălile de expoziţie, ceea ce a şi reuşit în peste 2000 de muzee din Europa. Din Braşov au răspuns Muzeul de Artă şi Muzeul „Casa Mureşenilor”. Şi-au dat concursul elevi de la Liceul de Muzică, Şcoala de Arte, Cercul de teatru medieval „Menestrelii”, Şcoala Generală nr, 19, precum şi artiştii Operei Braşov.

La bază au fost fotografiile realizate în Africa de nepotul său. Vernisajul expoziţiei deschise la Librăria Okian a avut loc tot astăzi, 17 mai 2008.

Unora dintre spectatori le-au plăcut mai mult scenele în care mişcarea personajelor este foarte bine prinsă. Altora le-au plăcut portretele, deosebit de expresive. Celor mai mulţi însă le-au plăcut ambele.

Dirijor: Ladislau Rooth din Israel. Aşa scrie în program. De fapt, el este un evreu din România, mai exact din Satu Mare, plecat nu se ştie când în Israel şi revenit tot nu se ştie când în ţară, unde dirijează în mod obişnuit la Satu Mare şi Timişoara concerte cu solişti vocali. Are o predilecţie pentru canţonete. De altfel, programul părţii a doua a concertului a cuprins numeroase asemenea lucrări, despre care ni s-a spus că au fost orchestrate chiar de către domnia sa, deşi nu ştim de ce mai era necesar pentru piese atât de cunoscute şi excesiv de des cântate.

Concertul a fost etichetat ca extraordinar datorită prezenţei a doi solişti din Rusia. Presupunem că din acelaşi motiv locul de desfăşurare a fost sala Teatrului Dramatic Braşov, cu mult mai mare, ale cărei locuri au fost ocupate în proporţie de 50%. La sfârşit, un ataşat cultural al Rusiei la Bucureşti a rostit câteva cuvinte. Cei doi solişti din ţara vecină ar fi trebuit să fie trei, dar unul nu a putut veni, astfel că cei şapte tenori au fost şase şi erau să fie cinci, dar o absenţă – românească de data aceasta - a fost suplinită în ultimul moment.

Badalyan Khachatur şi Mikhail Akimenco, acestea sunt numele oaspeţilor, sunt într-adevăr foarte buni. Vocile lor au lăsat o puternică impresie, iar, din acest punct de vedere, concertul a fost cu adevărat excepţional. Cele mai entuziaste aplauze, însă, le-a cules Teodor Ilincăi, din Bucureşti, care, de la o piesă la alta, s-a impus din ce în ce mai mult. O impresie bună a lăsat şi Cosmin Marcovici din Iaşi, ceea ce nu i s-a întâmplat lui Mihai Mişcu din Timişoara. Acesta din urmă, deşi încă de la prima piesă îi era clar că nu se afla într-o formă acceptabilă pentru o reprezentaţie publică, a continuat să apară ca şi cum totul era în perfectă ordine. Poate că aplauzele din politeţe l-au derutat, imaginându-şi că orice este posibil.

Finalul s-a consumat într-o veselie generală, parţial datorită canţonetelor şi, mai ales, improvizaţiilor, când calitatea nu mai avea nici o importanţă. Forţat de solişti, dirijorul s-a înclinat şi el în faţa publicului, căruia nu i-a arătat până atunci decât spatele, fără a se osteni să-i mulţumească pentru aplauze. Tot el a încheiat spectacolul, refuzând un al treilea bis, deşi atmosfera era favorabilă.

Autorul este din Galaţi, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, unul dintre puţinii profesionişti din România, în sensul că îşi câştigă existenţa prin vânzarea lucrărilor proprii.

Talentul său este evident, ca şi implicarea în ceea ce face, chiar dacă, din diferite motive – cele comerciale nefiind excluse – exponatele sunt pe ici pe colo eterogene.

În mod evident, artistul este cu totul dedicat artei sale, din care şi-a făcut o profesiune, pe care o practică cu pasiune şi cu rezultate remarcabile.

Recitalul s-a numit „Exerciţii de trăire”. A fost un recital cu adevărat frumos, atât datorită lucrărilor incluse în program şi, mai ales, glasului cald şi interpretării solistei. Schubert, Schumann, Wagner şî Dvořák au furnizat „materia primă”. Soprana Ioana Mărgărit şi Sena Ducariu la pian au modelat-o pentru noi cu multă sensibilitate

Cuvintele însoţitoare au aparţinut muzicologului Virgil Mihăilescu. Tot el a fost cel ce a făcut legătura între Ziua Europei şi evenimentul curent amintind că versurile lui Schiler au inspirat nu numai compozitorii, ci şi politicienii, „Oda Bucuriei” devenind imn al Europei.

Sena Ducariu este o prezenţă frecventă la recitalurile de la Casa Mureşenilor.

Ioana Mărgărit este nu mai puţin cunoscută ca solistă la Opera Braşov. S-a născut la Galaţi, unde a şi-a însuşit primele cunoştinţe muzicale la Liceul de Artă. Şi le-a continuat la Bucureşti, Constanţa, Timişoara şi Braşov, adică pe acolo pe unde se mutau părinţii şi, apoi, acolo unde şi-a continuat propria-i carieră.

Ineditul acestor fotografii este modalitatea prin care au fost realizate: pete de rugină şi vopsea deteriorată fotografiate de aproape şi, evident, prelucrate în laborator, pe calculator. Au rezultat imagini abstracte, unele interesante.

Hans Eder (1883 – 1955) este unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai artei plastice braşovene din secolul XX, contribuind alături de Hans Mattis-Teutsch la afirmarea Braşovului ca unul dintre cele mai importante centre artistice din Transilvania. Creaţia sa, rod al unei activităţi desfăşurată pe parcursul a cinci decenii, reflectă fidel spiritul epocii sale, impresionând printr-o remarcabilă complexitate stilistică şi tematică.

După ce a frecventat la Braşov atelierul pictorilor Friedrich Miess şi Arthur Coulin, între anii 1903 – 1911, Eder a studiat la München, Paris şi Bruges. Pictura sa din această perioadă evoluează în cadrele realismului şi postimpresionismului. În anii premergători primei conflagraţii mondiale, Eder se apropie de expresionism, adoptând în multe din lucrările sale o expresie violentă şi exaltată. Integrarea creaţiei sale în universul expresionist, bântuit de angoasă şi suferinţă, este determinată de presentimentul crizei civilizaţiei europene, confirmat brutal de atrocităţile războiului, la care participă în calitate de combatant şi pictor de război.

Periplul său european se prelungeşte până în 1924, când revine la Braşov, unde va rămâne, cu excepţia câtorva ani, până la sfârşitul vieţii. În perioada interbelică expune frecvent la Braşov, Sibiu şi Bucureşti, participând regulat la Salonul Oficial. Treptat se îndepărtează de expresionism, revenind la o viziune tonică şi optimistă. Lucrările sale din aceşti ani păstrează elemente stilistice expresioniste, având însă un caracter moderat şi formal. În ultima perioadă de creaţie, nu fără legătură cu impunerea paradigmei realismului-socialist, lucrările sale se caracterizează printr-o accentuată reapropiere de realism.

Profilul excepţional al personalităţii lui Hans Eder este întregit de larga sa disponibilitate culturală, pusă în evidenţă de frecventarea mediilor culturale din Germania, Austria, România, precum şi de prieteniile ce l-au legat de personalităţi de seamă ale culturii europene (Heinrich Mann, Ştefan Zweig, Oskar Kokoschka) şi ale culturii româneşti interbelice (Lucia Blaga, Octavian Goga, Nichifor Crainic).

Expoziţia reuneşte un număr de 50 de lucrări, provenind din colecţiile unor muzee, instituţii sau deţinători particulari, ce ilustrează toate etapele sale de creaţie. Catalogul ce însoţeşte manifestarea expoziţională cuprinde studii dedicate unor aspecte mai puţin cunoscute din evoluţia artistului braşovean (peisajul, compoziţiile religioase, grafica) şi un amplu material documentar (reproduceri, catalog, date biografice, bibliografie).

În program:
- Ludwig van Beethoven, Uvertura Egmont, op. 84
- Franz Liszt, Concertul pentru pian nr. 1, în Mi bemol major
- Béla Bartók, Concert pentru orchestră

Fiind vorba despre o aniversare – 130 de ani de existenţă – manifestarea a început cu câteva speech-uri introductive, printre care şi cel al Primarului Municipiului Braşov, George Scripcaru, şi acordarea unor distincţii celor ce, sub o formă oarecare, şi-au înscris numele în evoluţia instituţiei.

Concertul propriu zis a debutat cu Uvertura Egmont. Pe dirijorul Misha Katz am avut prilejul să-l vedem la concertul de închidere a stagiunii 2006-2007, împreună cu pianistul Dan Grigore.

Vedeta evenimentului a fost Mihaela Ursuleasa, pe care celebritatea o ţine departe de Braşovul natal. Nu este un reproş, ci doar manifestarea regretului că nu o putem admira mai des. Concertul lui Liszt nu este favoritul meu, dar pune bine în valoare aptitudinile interpretului, quod erat demonstrandum.

Cât despre concertul lui Béla Bartók, acesta nu mi-ar fi plăcut să-l ascult nici într-o sală cu acustica ideală, ceea ce nu este cazul cu cea de la Casa Armatei, unde sunetele puternice ale alămurilor pot devin chiar neplăcute. Cu toate acestea, publicul braşovean a aplaudat frenetic. Nu ştiu dacă din politeţe sau chiar este iubitor de zgomote.

Vernisajul expoziţiei profesorilor de specialitate ai Liceului de Arte Plastice „Hans Mattis Teutsch”.

Au expus: Marcela Rădulescu, Gabriela Radu, Viorica Ardelean, Helga Leca Cristescu, Gabriela Marica, Albert Zoltan, Nicolae Daicu, Mariana Mattis, Nicolae Truţiu, Adrian Timar, Abraham Jakab, Corneliu Mihai şi Simona Cadar. Ordinea este absolut întâmplătoare.

Lansare de carte: Mircea Moţ, „Poveşti în oglindă”, Editura EIKON, Cluj-Napoca

Astfel, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, Doru Munteanu, i-a apreciat utilitatea ca anexă la manualul de gramatică, menită să faciliteze înţelegerea regulilor şi, eventual, să facă lecţiile mai atractive. Ideea i-a fost, probabil, indusă de faptul că autorul este profesor de limba română, iar personajele cărţii poartă nume ca: Împăratul Subiect, Viteazul Verb, Sfetnicul Pronume etc. Se pare că Doru Munteanu doar a răsfoit cartea. Îl cred, deoarece nu a avut timp.

La polul opus, Florin Şindrilaru, ne asigură, nu numai că a citit cartea, chiar de mai multe ori, deoarece el este cel care s-a ocupat de corectură, dar şi că ne aflăm în faţa unei lucrări de excepţională valoare, de adâncă cugetare filozofică şi că atât personajele cât şi poveştile sunt doar forma sub care se ascund idei fundamentale.

Andrei Bodiu ne-a dovedit că nu este în mod întâmplător decanul Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania”. El a fost mai abil şi a evitat să vorbească despre carte, informându-ne, în schimb, că Braşovul va găzdui la sfârşitul săptămânii Colocviul Român de Literatură Contemporană, cu participări simandicoase din capitală. Iată că tot am aflat ceva.

Lansarea ar fi putut să se încheie aici. A mai vorbit, însă, şi Nicolae Stoie. Şi el a citit cartea. Din nefericire, n-a înţeles nimic din ea, ceea ce nu ne mai miră, fiindcă deja ne-am obişnuit cu stilul său, atât la ASTRA cea nouă, al cărei redactor şef este încă, cât şi la cea veche, la care a fost activ încă de la primul număr. Să nu mă întrebaţi cu ce, fiindcă s-ar putea să vă răspund. Iar dacă tot nu avea nimic de spus, ca să-şi arate „erudiţia”, a încercat o legătură cu Decameron-ul, un decameron de cinci povestiri, deşi o astfel de legătură cu volumul lansat ar fi greu de stabilit chiar şi de către cineva care înţelege despre ce vorbeşte.

La final, manifestarea a fost salvată de autor, care a citit câteva pagini. A făcut-o incomparabil mai bine decât actorul George Custură, care – am uitat să spun – citise şi el, ceva mai devreme, un capitol întreg. El, autorul, prin lectura sa, a fost cel ce m-a convins să citesc cartea. Într-adevăr, merită cu prisosinţă! Poveştile sunt foarte frumoase ca poveşti şi chiar sunt scrise cu înţelepciune şi mult umor.

din Bulevardul Victoriei 10, găzduieşte în aceste zile expoziţia unei studente la arte plastice. Se numeşte Adela Edu, este născută în 1985 (încă nu are motive să-şi ascundă vârsta), a urmat Liceul de Arte din Braşov (1996-2004) şi, în prezent, este studentă în anul IV la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, secţia Pictură, la clasa conf. univ. dr. Alexandru Chira.

Semnatarul acestor rânduri nu este critic de artă, aşa că voi lăsa cititorii să-şi formeze propria impresie, privind fotografiile alăturate, reproduceri ale unora dintre tablourile expuse. Cred că este cea mai potrivită soluţie, mai ales pentru că textele de pe afiş, deşi sunt semnate de două personalităţi din capitală, nu numai că nu conţin nici un mesaj orientativ, dar ne induc întrebări suplimentare, începând cu însăşi apariţia lor pe afişul unei expoziţii deschise la Braşov, într-o sală minusculă, de către o studentă. Aflăm, însă, că autoarea a mai avut o expoziţie, în decembrie anul trecut, la Bucureşti, ceea ce explică oarecum apariţia celor două texte de pe afiş şi, în acelaşi timp, ne uimeşte odată în plus prin locaţia ei: Galeriile „Orizont”. Peste nouă zeci şi nouă la sută dintre artiştii români din ţară şi de peste hotare ar dori să aibă o expoziţie acolo, în centrul centrului Bucureştiului, pe Bulevardul Magheru, în cea mai cunoscută, vizitată şi comercială galerie din ţară, dar unde, din nefericire, nu poate fi loc pentru toţi. Să ne aflăm oare în faţa unui artist genial, descoperit şi promovat încă de pe băncile facultăţii? Cine poate şti?!

Primul dintre cei doi promotori ai pictoriţei este Gheorghe Vida. Acesta ne spune că, în compoziţiile sale, autoarea „vehiculează o imagine de o savoare particulară, în care se amalgamează amintiri, „pattern-uri” vizuale şi cromatice, artista găsind în acelaşi timp, un ton veridic şi just pentru ansamblul de o particulară expresivitate”. Am reprodus întocmai textul şi am verificat de două ori corectitudinea transcrierii, cu punctuaţie cu tot. Ce-i drept, nu mă aşteptam ca fiul lui Gheza Viza, sculptor celebru în urmă cu ceva ani, să se ostenească prea mult pentru o studentă, deşi poziţia de critic de artă asumată benevol (se poate citi şi prin bunăvoinţă) îl obliga, cel puţin teoretic, din respect pentru el însuşi, dacă nu la o rigoare inginerească, măcar la asumarea unui minimum de logică a textelor publicate. Am înţeles dubla particularitate a imaginilor de a poseda savoare şi expresivitate; mai greu mi-am imaginat cum se vehiculează imaginile şi, mai ales, cum ar arăta un „pattern” cromatic non-vizual. În ceea ce priveşte amalgamarea, lucrurile sunt ceva mai periculoase, deoarece amalgamul este un aliaj al mercurului cu diferite metale, iar mercurul poate fi nociv. Sensul figurativ există şi el în limba română, dar este peiorativ, de amestec neinspirat, sens pe care autorul textului presupun că nu l-a dorit. De altfel, sensurile unor cuvinte îi ridică autorului şi alte probleme. Spre exemplu, atunci când evaluează tonul ansamblului ca fiind „veridic şi just”, îmi venea să-l întreb dacă în acelaşi timp sau pe rând. Cu ceva eforturi, cred că am înţeles ce dorea să ne spună Gheorghe Vida. Tot nu am înţeles, însă, de ce s-a ostenit.

A doua personalitate este însuşi profesorul Adelei Edu, Alexandru Chira. Dacă un critic de artă este obligat prin natura profesiunii sale ca, pe lângă înţelegerea artei, să ştie să-şi exprime ideile prin cuvinte, unui artist îi cerem să se exprime doar prin artă, nu şi prin cuvinte. Alexandru Chira încearcă totuşi. Din păcate, rezultatul este dezastruos. Dacă cineva ar fi dorit să-i ironizeze stilul, de o preţiozitate ce frizează ridicolul, nu ar fi reuşit s-o facă mai bine decât autorul însuşi. Poate că această concluzie „imanentă structural”, ca să-l parodiez domnul profesor, s-ar cuveni susţinută prin câteva exemple. Credeţi-mă că nu merită!

Am promis că nu voi face aprecieri asupra valorii artistice şi mă ţin de cuvânt. Totuşi, o întrebare îmi stăruie în minte. Pictura Adelei Edu nu este străină de arta lui Alexandru Chira. Teoretic, este posibil ca studentul să se fi îndreptat către profesorul cel mai apropiat simţirii sale artistice sau, dimpotrivă, profesorul să-şi fi impus stilul. Ambele variante sunt în contradicţie cu titulatura de „Universitate”, care presupune o instituţie unde studenţii se instruiesc într-un univers, fie el şi limitat, în acest caz, la artă, adică un loc unde ei îşi însuşesc noţiunile elementare dintr-un anumit domeniu, noţiuni pe baza cărora vor putea, mai târziu, să-şi dezvolte propriile lor aptitudini. Un medic, spre exemplu, învaţă în primii ani de facultate anatomia. Numai după ce şi-a însuşit acest abecedar al medicinii, el va putea înţelege fiziologia şi patologia, pentru ca, abia la urmă să poată aborda diagnosticul şi tratamentul. Medicina nu este un tabel cu trei coloane, unde simptomelor din coloana întâi le corespund denumirea unei bolii şi reţeta, în celelalte două coloane. Iar diagnosticul şi tratamentul pacienţilor vor depinde, într-o bună măsură, de chemarea medicului pentru profesiunea ce şi-a ales-o, dar în primul rând de cunoştinţele asimilate în anii de studenţie, începând cu anatomia.

La extrema opusă, ideea de a induce într-un viitor artist plastic stilul profesorului, sau oricare alt stil, se numeşte îndoctrinare, iar noi, din nefericire, ştim prea bine unde duce această metodă, ca şi părerea unora că, dacă au învăţat să facă injecţii, între ei şi un medic adevărat nu mai e mare diferenţă.

De curând, am aflat că Brâncuşi a fost omagiat la Madrid. Într-adevăr, se împlinesc 51 de ani de la moartea sa, la Paris, pe 16 martie 1957. De ce la Madrid? Pentru că este o personalitate mondială şi probabil că a fost omagiat şi în multe alte localităţi de pe glob. De ce nu ne amintim şi noi asemenea evenimente? Hai să nu ne enervăm! Mă gândesc acum la un aspect al artei în general, aspect pe care „cazul Brâncuşi” doar mi l-a sugerat.

Da, românul nostru a plecat din Gorj, după ce a absolvit Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, a studiat şase luni la München şi apoi la cunoscuta École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. Cunoscător perfect al artei lui Rodin, de care s-a despărţit cu celebra maximă "Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres", pentru noi, românii, este mai mult decât evident că Brâncuşi a rămas român în toate fibrele sale, că arta lui este pur românească, moştenită din tradiţii ancestrale, artă pe care el a preluat-o şi, prin rafinare, a ridicat-o pe cele mai înalte trepte, iar cea mai puternică dovadă în acest sens stă faptul că stilul său era deja configurat, încă înainte de a pleca din ţară. La Paris nu a făcut decât să-l cizeleze. Acum, oamenii de pe tot globul îl cunosc ca fiind celebrul artist ce a introdus modernismul în sculptură, poate că cel mai cunoscut şi recunoscut. Omagierea lui nu este, deci, deloc o surpriză pentru cei ce iubesc cu adevărat arta, iar spaniolii cu siguranţă o fac. De curiozitate, am consultat mai multe enciclopedii şi site-uri pe Internet, să văd cum este el prezentat în străinătate. Peste tot, apare ca fiind un sculptor francez. Unele surse fac precizarea „născut în România”, ca şi cum părinţii săi ar fi fost în trecere pe aici. Foarte puţine sunt cele ce folosesc expresia „de origine română”. În privinţa stilului, aşa cum mă aşteptam, nici un cuvânt despre România. Pare inutil să spun, dar este necesar să accentuez (acesta da paradox!) că marea majoritate a occidentalilor nu aveau nici cea mai vagă idee despre stilul tradiţional românesc şi, în consecinţă, nu aveau cum să-l recunoască în opera lui Brâncuşi. Ba, culmea stupidităţii, am citit chiar afirmaţii cum că s-ar fi inspirat din arta africană. Toată lumea, însă, a apreciat efectul final: artă sută la sută. Arta sa a fost recunoscută fără ca cei ce l-au elogiat să cunoască sursa inspiraţiei sale. Cu siguranţă că mulţi nu cunoşteau nici măcar poziţia geografică a României. Este dovada că la arta de mare ţinută nu se ajunge prin imitarea celor ce se află deja acolo, ci prin afirmarea cu sinceritate a unui crez autentic.

Exemplul lui Brâncuşi ne arată nu numai că, prin respectul faţă de tradiţie, poţi deveni celebru, dar şi că sau mai ales că exprimarea cu sinceritate a sentimentelor intrinseci este singura cale către arta autentică şi, implicit, către succes. Or, sentimentele noastre nu pot veni decât din tradiţie. Invers, împrumutarea unor sentimente străine conduce doar la manierism şi eşec, pe cât de lamentabil, pe atât de sigur, indiferent de o eventuală critică favorabilă interesată şi, evident, efemeră. Cubismul, inventat de Picasso şi lansat odată cu celebrul său tablou „Les Demoiselles d'Avignon”, a mai produs câteva lucrări celebre realizate de el însuşi şi alţi câţiva pictori din vremea lui, dar şi un uriaş val de imitatori fără valoare, imitatori care, la mai bine de o sută de ani, corijenţi la matematica, fără să fi înţeles diferenţa dintre cub şi pătrat, au crezut că prin imitaţie se pot molipsi de talent. Nu, doar prin sinceritate se produc opere de artă.

Am vorbit doar despre artă. Sper că nu trebuie să insist asupra ideii că sinceritatea este valabilă nu numai aici, ci peste tot şi mai ales în literatură. Nu ştiu cum se face, însă, că tocmai în literatură sinceritatea este minimalizată. Evident, nu în mod direct. Ni se spune, spre exemplu, că ficţiunea se află pe o treaptă superioară faţă de memorialistică. Afirmaţia este din capul locului falsă, pentru că orice autor scrie ceva ce, mai întâi, a gândit, chiar dacă acel gând i-a fost indus. Din momentul în care gândul îi aparţine, înseamnă că face parte din fiinţa sa, deci relatarea lui este autobiografică. Că el relatează la persoana a treia şi construieşte un scenariu mai mult sau mai puţin inspirat, înseamnă că nu face altceva decât să se ascundă în spatele unui personaj căruia îi dă un alt nume. Este, de altfel, cât se poate de evident aproape în orice roman că personajele în gura cărora sunt puse ideile autorului sunt mult mai bine realizate decât cele de circumstanţă, existente doar din necesităţi impuse de scenariu. Ba, există chiar şi situaţia inversă: Gilles Leroy, conştient de faptul că stilul autobiografic este mai convingător, în „Alabama Song” (premiul Goncourt în 2007), a „intrat în pielea” Zeldei Fitzgerald, soţia celebrului scriitor Scott Fitzgerald, şi a scris romanul ca pe un jurnal al Zeldei. Eu însumi am scris un eseu, unde, pentru a evita rigiditatea impusă de conţinut, am abordat stilul autobiografic şi am prezentat diferitele idei ca pe nişte concluzii trase în urma unor evenimente, chiar dacă unele dintre acestea nu-mi erau favorabile. Cartea lui Cesare Pavese, „Casa de pe colină”, este, de asemenea, scrisă la persoana întâia singular, ceea îi conferă un plus de autenticitate. Soluţia este excelentă, pentru că relatările sunt din Italia sfâşiată de lupte interne la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi ar fi fost greu din partea oricui să păstreze echidistanţa faţă de fascişti, anti-fascişti, nemţi sau revoluţionari. Eroul romanului se auto-declară încă de la început ca fiind un laş. Mai departe, pe tot parcursul romanului, el nu face altceva decât să fugă din faţa asumări oricărei obligaţii ce i s-ar fi ivit, neîncetând să se auto-condamne pentru laşitatea sa. De altfel, nici nu i-a fost greu să procedeze astfel, Cesare Pavese fiind în realitate un om laş. Calitatea sa constă în faptul că şi-a recunoscut caracterul. Din păcate, şi l-a cultivat cu perseverenţă, astfel încât, scârbit de el însuşi, s-a sinucis, dar asta este o altă poveste.
Ce rezultă de aici? Că cei ce, în mod aprioric, acordă prioritate ficţiunii în faţa memorialisticii, o fac probabil din ipocrizie, ei înşişi nefiind suficient de sinceri să spună ce gândesc sau, mai grav, nu au nimic de spus.
În concluzie, inspiraţia vine din interior, atunci când vine. Când nu, nu!

La aniversare

Se împlinesc doi ani de funcţionare neîntreruptă a acestui site şi, ca oameni raţionali ce pretindem că suntem, în faţa unui asemenea eveniment, constatăm ce a fost bun şi ce a fost rău în ceea ce am realizat, pentru ca, pornind de aici, ca vedem ce avem de făcut în viitor. Logic, nu?

Intenţia iniţială a fost crearea unui club virtual, un spaţiu pe Internet, unde oameni de cultură din Braşov, dar şi din alte părţi, să-şi poată exprima opiniile şi etala lucrările originale. Pentru a evita riscul unor evaluări subiective, ne-am amintit de avertismentul lui Vilfredo Pareto, conform căruia „numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”, şi, în consecinţă, am căutat unităţile de măsură ale demersului nostru. Primele şi de neocolit sunt numărul de colaboratori şi numărul de cititori.

Evident, ne-am fi dorit ca numărul colaboratorilor să fie cât mai mare. La întrebarea „de ce nu este foarte mare?”, răspunsul nu ar putea fi decât subiectiv, astfel că suntem nevoiţi să-l evităm. Trebuie, totuşi, să ne facem mea culpa şi să admitem că un rol negativ a avut, poate, şi stilul nostru oarecum acid, mai ales la adresa unor auto-presupuşi profesionişti în ale culturii, persoane ce au avut această sarcină de serviciu şi au rămas „încremeniţi în proiect”. Speram, de aceea, în aportul celor neînregimentaţi, dar tinerii au - întotdeauna şi, mai ales, acum - preocupări mai practice; gustul pentru meditaţie şi notarea ei vine mai târziu.

Numărul cititorilor, în schimb, a crescut în mod constant, ceea ce este încurajator, mai ales pentru că am avut permanent în faţă spectrul sumbru al revistelor sponsorizate, cu mai mulţi colaboratori decât cititori, situaţie pe care, bineînţeles, ne-am străduit s-o evităm. Evoluţia lentă, dar în continuă creştere, a numărului de cititori este firească pe Internet, mai ales pentru o revistă culturală fără publicitate plătită. Doar interesul real al cititorilor şi multiplicarea lor din aproape în aproape a făcut ca numărul lor crească, astfel că, dacă după un al el era de câteva zeci pe zi, astăzi depăşeşte câteva sute pe zi. (Menţionăm că, în afara adresei principale <http://www.cultural-bv.ro>, mai există http://cultural-bv.freehostia.com şi http://cultural-bv.tripod.com, create iniţial pentru siguranţă, dar care au fost reperate de către motoarele automate de căutare pe Internet chiar mai repede decât site-ul iniţial) În comparaţie cu marile site-uri, acest număr este infim. În comparaţie, însă, cu majoritatea revistelor tipărite, este mult, chiar foarte mult, mai ales iar dacă avem în vedere numărul cititorilor reali ai acestora, şi nu numărul exemplarelor în care asemenea reviste sunt tipărite şi distribuite gratuit celor ce nu le-au solicitat, sau nici măcar nu sunt tipărite, ci doar raportate sponsorilor ca fiind un succes cultural, după o metodă îndelung practicată.

Ce ne propunem? Pentru că nu alergăm după himere, ci plecăm de la realitate, am efectuat o analiză a structurii cititorilor. Surpriza a fost să constatăm că majoritatea acestora sunt din afara Braşovului, mulţi chiar din străinătate. Meritul nu este al nostru, care nu am făcut nimic în acest sens, ci al Internetului şi al interesului românilor pentru cultura autentică. Cât despre cei din străinătate, probabil că trebuie să adăugăm şi o doză de nostalgie.

Indiferent de argumente, ne bucurăm şi ne propunem să satisfacem dorinţele acestor cititori, cât vom putea de bine. În acest scop, ne gândim chiar la modificarea unor rubrici, cum ar fi cea de <Evenimente>, din care să le eliminăm pe cele de interes local şi să le păstrăm doar pe cele cu adevărat notabile, adăugând, în schimb, note, observaţii, consideraţii de tot felul, izvorâte din viaţa culturală actuală. De altfel, această tendinţă putea fi remarcată în ultimele luni.

Pentru lărgirea accesului şi – mai ales – a participării colaboratorilor prezenţi şi viitori, am creat deja un forum de discuţii şi anunţuri, ce poate fi accesat prin butonul intitulat chiar „Forum” şi care se găseşte în meniul de pe bara de sus a paginii principale, sau direct la adresa http://cultural-bv.board-poster.com. Oricine se poate înscrie aici, iar mesajele introduse sunt afişate instantaneu. Bineînţeles că ne dorim o participare în limitele decenţei.